Procesul douămiismului (1)

 

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru).

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic.

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist?

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)

 

 

Medeea IANCU:
„Douămiismul este un loc idilic pentru bărbăția adevărată,
un sitcom și gag-urile lui și un iad pentru cei/cele diferiți/te”

 

Nu am idoli. Idolii iau ochii și sufletul oamenilor cu sclipirea lor, îi fac supuși și prizonieri. Douămiismul este nostalgie iar nostalgia este durere; însă nostalgia nu este doar durere ci poate fi și un doliu după lucruri imaginate.

Este o diferență între nostalgie și mărturie. Nostalgia este despre loialitatea față de un trecut idilic, mitizat, despre pierderea de sine, despre confuzie, despre pierderea familiarității și a despărțirii de familie, despre anxietatea despărțirii și anxietatea maturizării, despre pierderea contactului cu realitatea, despre masculinitate și, din păcate, despre naționalism și supremație.

Nostalgia este acea emoție care este îngăduită bărbaților. Deși la origine era considerată o boală și era tratată de unii medici prin violență, nostalgia este despre influență, statut, restaurarea orînduirii patriarhale și a dominației. Ceea ce cîndva bărbații considerau că te face slab, că te face să pari femeie –, iar femeia „este rușine și inferioritate” –, azi te face bărbat.

Douămiismul a „eliberat” bărbații, nu și femeile. Rămîne un „mister” cum generațiile din literatura romînă au avut în componență atîția poeți și atît de puține poete. Douămiismul este un loc idilic pentru bărbați și un coșmar pentru femei. Douămiismul este un loc idilic pentru bărbăția adevărată, un sitcom și gag-urile lui și un iad pentru cei/cele diferiți/te.

Douămiismul arată și pierderea siguranței; din această criză care nu poate fi acceptată și integrată, din negarea schimbării, se naște nostalgia. Douămiismul e plin de mituri despre artist și e incapabil să-și imagineze și să accepte existența scriitoarei și a celor diferiți/te. Visul douămiismul este construirea unei identități artistice romantice, infantile, bazată pe superstiții și basme, folclor și misticism.

Pare că nimic nu mai poate exista după douămiism decît douămiismul. Familiarul și familialul, nostalgia și tradiția sînt laolaltă în acest proiect poetic: trebuie să știm cine este capul familiei literare, așa cum copiii sînt crescuți pentru a le aduce o cană cu apă la bătrînețe părinților, pentru a avea cine să aibă grijă de ei –, copiii nu trebuie să-și contrazică sau chestioneze niciodată părinții; copiii nu trebuie să-și părăsească niciodată familia –, așa generațiile născute din douămiism trebuie să știe cine este capul familiei literare, cel care le-a dat identitate și sens: trebuie să fie loiali tatălui și să devină ceea ce au moștenit.

POEZIA SE PARE CĂ TREBUIE SĂ FIE PRO FAMILIE PENTRU A FI POEZIE.

POEZIA SE PARE CĂ TREBUIE SĂ FIE PRO TUTELĂ PENTRU A FI POEZIE.

POEZIA SE PARE CĂ TREBUIE SĂ FIE PRO NATALITATE PENTRU A FI POEZIE.

Pare că nimic nu mai poate exista după douămiism decît douămiismul: douămiism resuscitat; douămiism reinventat; douămiism nostalgic; douămiismul ca hit; douămiismul ca poveste de succes; douămiism pe repeat; douămiismul ca instituție; douămiism ca rit; douămiismul ca prezervare a patriarhatului; douămiismul ca valoare tradițională a literaturii; douămiismul ca miracol; douămiismul ca stil de viață; douămiismul-garnizoană; douămiismul ca relaxare; douămiismul în postul de control și în postul de conducere; douămiismul solidar cu douămiismul; douămiismul solidar cu fascismul; douămiismul solidar cu legionarismul; douămiismul monarhist; douămiismul minimalist și douămiismul maximalist; douămiismul urcînd și coborînd; douămiismul solidar cu Cioran; douămiismul solidar cu Robert Lee; douămiismul solidar cu supremația; douămiismul pur și simplu.

Douămiismul, un exemplu; douămiismul mergînd mai departe; douămiismul ca frumusețe a vieții: douămiismul centrist; douămiismul autentic; douămiismul rezistînd; douămiismul întorcîndu-se la origini; douămiismul secular; douămiismul moștenit; douămiismul familial; douămiismul e simplu și nu ia mult timp!; douămiismul memorabil; douămiismul mistic; douămiismul creștin; douămiismul creînd progres pentru douămiism; douămiismul creînd spațiu pentru douămiism; douămiismul creînd un timp douămiist pentru douămiism; douămiismul creînd locul potrivit pentru douămiism; douămiismul slăvind predecesorii douămiismului; douămiismul eroic: sînt oameni care tînjesc după douămiism; sînt oameni care cad la pat de dorul douămiismului; sînt oameni care și-ar da viața pentru douămiism.

Douămiismul UNIC într-un dialog UNIC; douămiismul ca identitate; douămiismul ca politică; douămiismul sub a cărui ascultare trebuie să stai; douămiismul ca prizonierat; douămiismul tutelar; douămiismul promovînd bărbăția creștină; douămiism viril; douămiismul ca testament; douămiismul din diaspora; douămiismul este colaborarea cu douămiismul; douămiismul este „adevăratul suflet romînesc”: douămiismul ca spiritualitate; douămiistul președinte; douămiistul profesor; douămiistul avocat; douămiistul inspector; douămiistul polițist; douămiistul confrate; douămiistul ministru; intelectualul douămiist; bugetul douămiist; pedagogia douămiistă; planul de lecție douămiist; corectura douămiistă; dictarea douămiistă; aleea douămiistă și sucul douămiist; lupta pentru drepturile douămiiste; lupta pentru drepturile patriarhatului douămiist; rating douămiist; exit-poll douămiist; publicitate douămiistă; presă douămiistă; douămiismul ca veșnică pomenire; douămiismul ca mit; douămiismul ca ideologie: douămiismul ca educație literară; douămiismul clasic și douămiismul istoric; douămiismul compulsiv; douămiismul cinei cea de taină; douămiismul în clasamentul european; douămiismul colonialist; douămiismul internalizat; asimilarea douămiistă; segregarea douămiistă; inflația douămiistă; arhitectura douămiistă; gentrificarea douămiistă; douămiismul ca distragere; douămiismul ableist: poezia ca sistem opresiv!

Adrienne Rich scria în Blood, Bread, and Poetry: Selected Prose, 1979-1985 că:

When someone with the authority of a teacher, say, describes the world and you are not in it, there is a moment of psychic disequilibrium, as if you looked in the mirror and saw nothing.”

Un poet douămiist spunea că poezia nu este despre: cu alte cuvinte, toată poezia trebuie să fie despre el, cu alte cuvinte, el definește pentru toată lumea ce este poezia. În această paradigmă, poezia poate fi despre: despre ceea ce este considerat vizibil, normal, apt, central, loial, național, universal, uman. Dacă durerea unora este reprezentată și percepută ca fiind umană; dacă durerea unora este performată pentru a satisface sistemul; dacă durerea unora este reprezentată ca fiind mainstream, ea devine validă.

Pe de altă parte, viața literară romînească este doar scandal. Ca-n modelul familiei disfuncționale: nu știm cum să ne exprimăm trăirile decît răbufnind; literatura romînă se pare că poate exista doar la nivel de Divertis, talk-show-uri de Antena 3 și Fox News. Nu pare că avem ce să ne spunem: scandalul devine o scuză pentru a vorbi între noi; scandalul devine „dialog”. Dialogul nu există și nu este posibil în termeni de tutelă, promoție, proprietate, cucerire, stăpînire, maestru-novice.

Dacă ne uităm în istorie, vedem că aproape toate generațiile literare au fost numite după ani: asta arată nu doar programul ideologic, viziunea și producția naționaliste, ci și felul în care vedem literatura și evoluția literaturii/ societății. „Trebuie” să fim promoții: pentru a calma inferioritatea națională, pentru a calma superioritatea națională. Avem „datoria” de a fi promoții: pe de o parte, să promovăm idealul naționalist, pe de alta, să demonstrăm că ceea ce s-a „investit” în noi nu a fost degeaba. Avem „datoria” să absolvim școala maeștrilor, cei care, prin infinita milă a lui Dumnezeu și-au plecat ochii asupra noastră, ne-au descoperit. Avem „datoria” de a ne face „datoria” de a reitera anul de altădată.

Văd persoane tinere care tînjesc după statutul de douămiist, după rolul de patriarh: prin actualele lecții de poezie nu facem decît să creăm patriarhi, cópii de patriarhi cărora altcineva va trebui să le lustruiască picioarele. O literatură de cópii este o literatură mistificată, statică, rigidă, obedientă și îndreptățită, înghețată în timp, iar cine este înghețat în timp poate să-și piardă viața.

În 1965, Parker scoate pe piață pixul pentru „mărimea mîinii unei femei”, „mic și delicat”, așa cum este imaginată lumea femeii: „delicată și inferioară”, – „are femeia vocabular?” –, nu are ce să transmită lumii, nu are ce căuta în luarea deciziilor, „de aceea” generațiile literare se întîmplă fără ea și fără cei „non-universali”, „de aceea” generațiile literare sînt numite de maeștri și create pentru maeștri.

Problema este veche, desigur, întrebarea este aceeași: ce dorim? Ce fel de lume descriem și creăm și cine se poate vedea în oglindă? „Oprește-te clipă! Ești atît de frumoasă!” este romanța în care trăim, sau, altfel spus, catastrofa de care ne agățăm și care ne va transforma în niște ruine dacă nu vom renunța la această fantezie distructivă, suprematistă.

 

 

 

 

Andrei DÓSA:
Am câştigat foarte multe vieţi, de acum puteam să cad în ciuperci

Când eram mic, păpam optzecişti şi douămiişti pe pâine. Optzecismul îmi satisfăcea foamea de procedee tehnice şi imaginar, de insolit poate, douămiismul mă hrănea cu grund biografic şi lejeritate. În primă fază, poezia acestor două perioade a însemnat 1UP. Poezia americană a fost pentru mine 1UP, poezia lumii 1UP, muzica şi cinematografia, cultura internautică etc., 1UP. Cu alte cuvinte, am câştigat foarte multe vieţi, de acum puteam să cad în ciuperci, nu mai aveam frică (sau cel puţin aşa credeam, în fine, îţi trebuie o anumită doză de inconştienţă ca să debutezi).

Cred că a existat şi dispreţ în raportarea mea la anumiţi poeţi douămiişti, gen „cum frate, ăştia doar atâta pot?” Dispreţul nu e constructiv, dar e foarte eficace în mascarea nesiguranţelor şi a imaturităţii. Foarte târziu mi-am dat seama că toate formulele poeziei scrise într-o anumită limbă ar trebui percepute ca un fel de corpus interstiţional, o branhie cu o sumedenie de membrane fine. Şi fiecare dintre ele ar trebui mângâiată, nicidecum detestată, deoarece contribuie la o respiraţie liberă. Un poet bun ar trebui să plutească la suprafaţa acestei bogăţii de formule.   

Dacă prin existenţă înţelegem manifestare concretă, atunci poezia de după momentul douămiist pare mai generoasă în privinţa formulelor, o perioadă cu adevărat individualistă în istoria literaturii. Vocea poetului tinde să devină o compilaţie eclectică, înduioşătoare şi smart sau expresia unei dureri îndelung rafinate, textul tinde să devină textul unui afişaj electronic hackuit de cei de la camera ascunsă. Acest lucru se întâmplă datorită exploziei internetului, a înfloririi micilor edituri dispuse să-şi axeze politica editorială aproape exclusiv pe poezie, dar şi a diminuării îngrijorătoare a importanţei mecanismelor de validare. O mare parte a criticii de receptare s-a mutat pe Goodreads. Lupta afinităţilor pare să dicteze şi să influențeze demersuri. Îmi aleg cuvintele din chat-ul cu poeţii, iată deviza poeziei de azi.

Dacă ne gândim la literatură ca la un magazin de jocuri video, atunci poezia de după momentul douămiist năzuieşte să devină D’Arcy Nader, proprietarul, care ne furnizează un micro pod. Prin activarea lui, putem pătrunde în straturile mai adânci ale realității (virtuale).

 

 

Matei HUTOPILĂ:
douămiiștii doom și post-douămiiștii post-doom

 

Cea mai importantă departajare între doomiiști și postdoomiiști rămîne tot cea cronologică. Să scrieți așa, cu doom, trimitere și la doom (death, destruction, of terrible fate) și la dume, că tot ce pui intenționat pe foaie îs oricum dume pe care vrei să le dai, fie că le dai serios, fie că le dai la panaramă. În mare ar putea fi niște diferențe, subtile: douămiiștii doom și post-douămiiștii post-doom. Douămiiștii punk, post-douămiiștii post-punk. Douămiiștii radicali, post-douămiiștii calculați. Douămiiștii copilăroși, naivi, idealiști, post-douămiiștii conceptuali și intenționali. Douămiiștii true, implicați, personaje, post-douămiiștii evazivi și aspiranți. Douămiiștii alternative, post-douămiiștii techno. Douămiiștii bețivi, postdouămiiștii drogați. Douămiiștii self-destructive, postdouămiiștii vegani. Douămiiștii tactili, ai trupului, crowdsurferi, post-douămiiștii reveriei, ai minții, oneironauți.

Găsesc foarte potrivite niște citate din Gigi Becali, ca să închei:

Douămiiștii: „Nu poţi să scrii ceea ce nu simţi.” / „Scriu şi plîng!”

Post-douămiiștii: „E adevărat, sînt unii atîta de inteligenți încît pot să scrie ceea ce nu simt.”

 

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑