Procesul douămiismului (6)

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru).  Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice. Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic.  Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist? 

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)

Mina Decu “Tell me what poetry is and I’ll tell you what douămiism is.”

Tell me what poetry is and I’ll tell you what douămiism is. So, fără teoretizări precise, am putea spune că douămiismul, mai întâi de toate, a fost metafizic, existențial, biografic, metaforic de carnal și carnal de metaforic, că a curs mult sânge în poezia acelor vremuri, sânge care a servit și de vers și de fond și de sintagmă. Ce s-a schimbat de atunci? Trupul a devenit corp/organism, sângele a devenit ceva/orice chimic, plimbarea s-a transformat în trip, discuția în texting, livrescul în manifest referențial/referință manifestă, iubitul a devenit boyfriend și dragostea s-a transformat în sex, cu despărțirea aferentă metamorfozată în block. Ce s-a întâmplat cu poezia? Dacă e să fie, e tot acolo, e la fel, doar că articulațiile ei sunt din crom-cobalt acum, discursul ei e uneori despre o anume dreptate/corectitudine nișat-generalizată/generalizat-nișată și politicul e mai mult program decât cetate. Dacă pe mine mă influențează poezia douămiistă? Da, așa cum mă influențează în ordinea/haosul gândurilor mele discuțiile oamenilor din diferite generații care stau acum la aceeași terasă la care eu scriu acest răspuns la invitația mafiei sonetelor.

Lucian Brad

“Câți vor mai fi postdouămiiști?”

Îmi pare rău, dar în ciuda unei întrebări atât de frumoase pentru un cititor de poezie contemporană ca mine, mereu pus pe teorii care să scoată tot ce e mai bun dintr-o lectură, ca poet prefer o anumită ignoranță și retractilitate față de premisa acestui dosar. În sensul în care mă intrigă doar până la un punct apartenența mea la curentul postdouămiist, până la punctul aprecierii în bloc a modului în care fiecare se joacă acum cu tot ce e mai contemporan, dar nu și a liniilor de influență intra și intergeneraționale. În consecință, respectul meu imens pentru autori care, nu numai că au reușit proiecte superbe în contextul lor imediat, dar au și inovat puternic, invitând la rândul lor la inovații. De asemenea, indiferența mea când scriu, când mă raportez la contextul în care scriu, la poezia scrisă în consecința celor de mai devreme, care, de cele mai multe ori, îmi pare că nu reușesc să facă acel ultim pas din influențe, reușind doar acea poezie extraordinară a mizelor mici. În fine, câți ani au fost douămiiști? Câți vor mai fi postdouămiiști?

Krista Szöcs

“Ar fi ca o trecere de la punk, grunge, post-punk la un fel de post-punk revival, indie, post-rock, shoegaze, dream-pop”

Despre douămiism s-a vorbit deja atât de mult, în multe contexte, multe idei, a devenit mult mai important decât era la începutul anilor 2000 când unii poeți tineri se remarcau prin îndepărtarea tot mai evidentă de optzecism și nouăzecism și prin unele particularități poetice. Apariția douămiismului nu doar că a fost necesară, dar s-a creat cu multă dezinvoltură pe ceva început, iar poezia, în momentul acela, avea nevoie de o schimbare. Chiar dacă viziunea douămiiștilor făcea parte dintr-un videoclip asemănător, fiecare poet/poetă a reușit să-și găsească cadrele proprii. Mult biografism, sinceritate, furie care de data aceasta era și exprimată și reprimată. De la fracturiști la neoexpresioniști, extrovertiți și introvertiți laolaltă, toți au ajutat la formarea unei paradigme bine definite în literatura română. E cam greu să nu te raportezi la asta ca tânăr poet. Ar fi fals din partea noastră să nu recunoaștem influența lor, chiar dacă nu am preferat neapărat poezia unora și nu toți au fost pe linie cu gustul personal. Dar de la ei am deprins sinceritatea, dramatismul bine dozat, cinismul, umorul fin. Da, despre generația postdouămiistă a spus și un critic că „Poezia lor nu e violentă, exhibiționistă sau extremistă, ci nevrotică, introvertită, rafinat-deconstructivă, cultivată si intimistă” și se poate să fie așa. Poate că această generație, dacă deja se poate pune problema uneia, nu are are curajul revoltei sau partea domestică a poeziei li se arată mai generoasă. Pentru postdouămiiști revolta și visceralismul despre care s-a vorbit des la douămiiști poate fi calmitatea și domesticul/natura, în perioada aceasta a Internetului când e de ajuns să te revolți printr-o postare publică.  Este evident că poezia douămiizecistă e schimbată. Dar schimbarea nu ar consta neapărat în găsirea unor noi poetici, cât mai degrabă în găsirea mai multor direcții de explorare. Ar fi ca o trecere de la punk, grunge, post-punk la un fel de post-punk revival, indie, post-rock, shoegaze, dream-pop ș.a. Un dezavantaj al acestei etichete – postdouămiism – ar fi numele în sine, discuție care s-a purtat și legat de postmodernism, anume că lasă impresia unei dorințe de depășire a inamicului, în acest caz douămiismul, prin a-l evoca, și nu cred că așa se pune problema în cazul de față, la fel cum cred că nu se pune nici în cazul postmodernismului. Poate se găsește, între timp, o altă denumire 😊

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑