Procesul douămiismului (6)

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru).

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic.

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist?

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)

Mina Decu
“Tell me what poetry is and I’ll tell you what douămiism is.”

Tell me what poetry is and I’ll tell you what douămiism is. So, fără teoretizări precise, am putea spune că douămiismul, mai întâi de toate, a fost metafizic, existențial, biografic, metaforic de carnal și carnal de metaforic, că a curs mult sânge în poezia acelor vremuri, sânge care a servit și de vers și de fond și de sintagmă. Ce s-a schimbat de atunci? Trupul a devenit corp/organism, sângele a devenit ceva/orice chimic, plimbarea s-a transformat în trip, discuția în texting, livrescul în manifest referențial/referință manifestă, iubitul a devenit boyfriend și dragostea s-a transformat în sex, cu despărțirea aferentă metamorfozată în block. Ce s-a întâmplat cu poezia? Dacă e să fie, e tot acolo, e la fel, doar că articulațiile ei sunt din crom-cobalt acum, discursul ei e uneori despre o anume dreptate/corectitudine nișat-generalizată/generalizat-nișată și politicul e mai mult program decât cetate. Dacă pe mine mă influențează poezia douămiistă? Da, așa cum mă influențează în ordinea/haosul gândurilor mele discuțiile oamenilor din diferite generații care stau acum la aceeași terasă la care eu scriu acest răspuns la invitația mafiei sonetelor.


Lucian Brad

“Câți vor mai fi postdouămiiști?”

Îmi pare rău, dar în ciuda unei întrebări atât de frumoase pentru un cititor de poezie contemporană ca mine, mereu pus pe teorii care să scoată tot ce e mai bun dintr-o lectură, ca poet prefer o anumită ignoranță și retractilitate față de premisa acestui dosar. În sensul în care mă intrigă doar până la un punct apartenența mea la curentul postdouămiist, până la punctul aprecierii în bloc a modului în care fiecare se joacă acum cu tot ce e mai contemporan, dar nu și a liniilor de influență intra și intergeneraționale. În consecință, respectul meu imens pentru autori care, nu numai că au reușit proiecte superbe în contextul lor imediat, dar au și inovat puternic, invitând la rândul lor la inovații. De asemenea, indiferența mea când scriu, când mă raportez la contextul în care scriu, la poezia scrisă în consecința celor de mai devreme, care, de cele mai multe ori, îmi pare că nu reușesc să facă acel ultim pas din influențe, reușind doar acea poezie extraordinară a mizelor mici. În fine, câți ani au fost douămiiști? Câți vor mai fi postdouămiiști?

Krista Szöcs

“Ar fi ca o trecere de la punk, grunge, post-punk la un fel de post-punk revival, indie, post-rock, shoegaze, dream-pop”

Despre douămiism s-a vorbit deja atât de mult, în multe contexte, multe idei, a devenit mult mai important decât era la începutul anilor 2000 când unii poeți tineri se remarcau prin îndepărtarea tot mai evidentă de optzecism și nouăzecism și prin unele particularități poetice. Apariția douămiismului nu doar că a fost necesară, dar s-a creat cu multă dezinvoltură pe ceva început, iar poezia, în momentul acela, avea nevoie de o schimbare. Chiar dacă viziunea douămiiștilor făcea parte dintr-un videoclip asemănător, fiecare poet/poetă a reușit să-și găsească cadrele proprii. Mult biografism, sinceritate, furie care de data aceasta era și exprimată și reprimată. De la fracturiști la neoexpresioniști, extrovertiți și introvertiți laolaltă, toți au ajutat la formarea unei paradigme bine definite în literatura română. E cam greu să nu te raportezi la asta ca tânăr poet. Ar fi fals din partea noastră să nu recunoaștem influența lor, chiar dacă nu am preferat neapărat poezia unora și nu toți au fost pe linie cu gustul personal. Dar de la ei am deprins sinceritatea, dramatismul bine dozat, cinismul, umorul fin. Da, despre generația postdouămiistă a spus și un critic că „Poezia lor nu e violentă, exhibiționistă sau extremistă, ci nevrotică, introvertită, rafinat-deconstructivă, cultivată si intimistă” și se poate să fie așa. Poate că această generație, dacă deja se poate pune problema uneia, nu are are curajul revoltei sau partea domestică a poeziei li se arată mai generoasă. Pentru postdouămiiști revolta și visceralismul despre care s-a vorbit des la douămiiști poate fi calmitatea și domesticul/natura, în perioada aceasta a Internetului când e de ajuns să te revolți printr-o postare publică.

Este evident că poezia douămiizecistă e schimbată. Dar schimbarea nu ar consta neapărat în găsirea unor noi poetici, cât mai degrabă în găsirea mai multor direcții de explorare. Ar fi ca o trecere de la punk, grunge, post-punk la un fel de post-punk revival, indie, post-rock, shoegaze, dream-pop ș.a.

Un dezavantaj al acestei etichete – postdouămiism – ar fi numele în sine, discuție care s-a purtat și legat de postmodernism, anume că lasă impresia unei dorințe de depășire a inamicului, în acest caz douămiismul, prin a-l evoca, și nu cred că așa se pune problema în cazul de față, la fel cum cred că nu se pune nici în cazul postmodernismului. Poate se găsește, între timp, o altă denumire 😊

Procesul douămiismului (5)

Modern Tomatoes Are Very Different From Their Wild Ancestors – and We Found Missing Links in Their Evolution - EcoWatch

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru). 

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic. 

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist? 

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)





New tomato varieties launched at Fruit Logistica

Cătălina Stanislav
“Vocile care m-au format pe mine vin adesea din poezia altor literaturi”

E greu pentru mine să răspund la întrebarea asta, pentru că mare parte din poezia douămiistă e alcătuită din nume masculine, iar eu n-am simțit niciodată o conexiune cu poezia masculină în general. Pot, totuși, să spun cu încredere că am crescut ca poetă pe textele Elenei Vlădăreanu, ale Ruxandrei Novac, ale lui Gabi Eftimie. În același timp, cred că douămiismul poetic e încă un moment la care se raportează mulți în ceea ce privește critica la adresa noilor voci și tendințe din România, însă eu nu-l mai simt neapărat ca pe ceva apăsător.

Vocile care m-au format pe mine vin adesea din poezia altor literaturi, chiar și atunci când eram adolescentă, poezia confesivă din Statele Unite a fost principalul catalizator pentru mine, curiozitatea pentru poezia generației 2000 crescând mai degrabă odată cu cercurile de oameni în care mă învârteam, decât cu poezia în sine. Eu cred că poezia a evoluat organic după momentul douămiist, există mult mai mult schimb intercultural și noii poeți sunt foarte curioși în ceea ce privește poezia care se scrie în alte țări, astfel că și autobiograficul excesiv din poezia occidentală, dar și tendințele postumane sau new materialist se simt în noile voci românești, cum ar fi la poeți ca Tudor Pop, Deniz Otay sau Mircea Andrei Florea.




Misvormde groenten en fruit: is er wat mis mee? | Consumentenbond Community

Alex Văsieș
“Postdouămiismului poetic îi lipsește emulația critică de care a avut parte douămiismul”

E un editorial scris de Claudiu Komartin în Poesis Internațional, prin 2011 (http://unanotimpinberceni.blogspot.com/2011/06/editorialul-din-poesis-international.html), în care descrie un dialog cu poeți germani, pornind de la o secvență de „pe Calea Victoriei, [unde] în faţa vitrinei magazinului Gucci, un cerşetor cu un braţ amputat, întins pe un carton, [își arăta] ostentativ ciotul trecătorilor”. Deși destul de problematică, imaginea funcționa ca metaforă pentru impulsul de devoalare și excesul visceral ale poeților douămiiști și poate că ar funcționa acum ca punct de plecare într-o dezbatere legată de lipsa violenței (contestatare) și poate de lipsa unei voci identitare puternice. Poate că și poeții postdouămiiști au fost expuși violențelor, inegalităților sociale și economice, dar cred că au fost atrași oricum în spații care au temperat intensitățile, cred că ecranele au pus o distanță care a moderat vocile, expresiile și reacțiile la imagini de genul ăsta.

Eu am copilărit în cartiere liniștite și am avut norocul să ies, încă din copilărie, în excursii sau vacanțe în străinătate. Am stat pe internet și am tras ultimele filme și muzică și jocuri, și apoi pdf-uri și epub-uri de la edituri străine. Deci am avut totul la un click distanță și nu m-a mai interesat sau n-am mai putut să scriu doar despre mine (deși probabil că tot asta am făcut) și am găsit destule voci puternice (printre poeții și poetele din România sau din afară) în care imaginația nu e doar egocentrică, și în care brutalitatea e depășită sau subminată ironic. Ovio Olaru vorbește într-un articol din Transilvania despre promoția „postdouămiistă” și despre momentul decisiv al intrării României în UE (https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2018/02/06-Ovio-Olaru.pdf) și zice cam ce zic și eu aici, dar mai savant și mai pe larg.

„Postdouămiismului” poetic îi lipsește însă emulația critică de care a avut parte douămiismul. Dacă la începutul anilor 2000 existau reviste și suplimente ale acestora care ajungeau la zeci de mii de oameni (Ziarul de Duminică, Adevărul literar și artistic ș.a.) și în care publicau constant criticii generației, astăzi receptarea critică a unei cărți de debut se adresează unui public mult mai restrâns, poate de ordinul miilor. Cred că ăsta e principalul motiv pentru care postdouămiismul pare încă satelitul douămiismului și probabil că așa va și rămâne cel puțin pe termen mediu.




474 Funny Tomato Cherry Photos - Free & Royalty-Free Stock Photos from Dreamstime

Maria Miruna Solomon
“vei rămâne forever & ever pe net, unde și copiii fără attention span se vor bucura de tine în audiovizual”

Tind să mă raportez la douămiism în același fel în care mă raportez la Noul Val Românesc: cu grijă. Orice aș scrie (respectiv orice aș filma) va fi raportat inevitabil la un curent pe moarte. Și nu știu dacă nevoia pentru douămiism a fost depășită, cât e mai mult faptul că se topește el singur în ce urmează după. E și greu să vorbesc despre asta, am prins abia ultimele valuri.

Vocea care tot ciocănește în ultimii ani – deși e urâțel să generalizez o selecție atât de diversă – se simte unitară în sensul în care influențele reciproce sunt evidente, dar binevenite, iar direcțiile, rizomatice. Ideea asta de renunțare spirituală la individualism încăpățânat, la confesiune izolată și emo, a dat drumul la tot felul de proiecte mișto. Dar s-a trecut de stadiul de remixaj (vine Lucian Brad să vă spună), iar tutelajul nu operează doar ca bridge intergenerațional, ci și ca formă de mending, de crossbreeding din care ies tot felul de frumusețuri. E drăguță și reorientarea formală, s-a înfiripat un teren de joacă fertil.

Și, vorbind de colaborare – acum câțiva ani, un prieten drag a scris o poemă în mijlocul căreia era o amintire de-a mea, povestită lui în chat, și integrată apoi în trip. Și s-a mers mai departe, s-a pavat și încurajat drumul pentru videopoeme (Teona Galgoțiu, Super) nișă de care-mi și place să abuzez, pentru că dă o oarecare credibilitate textelor. Le aduce într-un spotlight: uite, ești demn să se creeze ceva în jurul tău. Vei rămâne forever & ever pe net, unde și copiii fără attention span se vor bucura de tine în audiovizual. Și asta e grozav.

Procesul douămiismului (4)

The Difference Between Brown and Sweet Potatoes | Eat This Not That

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru). 

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic. 

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist? 

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)




When did potatoes become unpopular? - BBC News

Mihnea Bâlici
Era nevoie de o nouă funcționalizare a literarului. Literatura nu mai face paradă cu intimitatea, ci ne-o creează.

Sunt născut în 1998. Am început să scriu poezie în vacanța dintre clasa a 9-a și a 10-a (deci când ar fi asta – 2014?), urmând ca în clasa a 10-a (deci 2015) să particip la niște concursuri de poezie și să ajung, comunicând cu diverși oameni de vârsta mea care erau pasionați de literatură, să citesc poezie contemporană românească la modul serios. Așadar, am intrat în joc într-un punct strategic, într-o breșă paradigmatică: când douămiismul devenise „establishmentul non-establishmentului” (e exagerat să zici că „domină” câmpul literar – poate doar nișa noastră micuță) și autorii tineri (care peste câțiva ani aveau să devină „postdouămiiștii”) erau exogenii câmpului literar: fie scoseseră deja ceva mișto (Când va veni ceea ce este desăvârșit, Spre Sud la Lăceni, Dispars, Valea rea ș.a.), fie erau pe cale să scoată un volum f important (Dialectica urșilor, Beatitudine, Instalația, Efrafa etc.). Poate nu este întâmplător că primele două volume de poezie pe care le-am citit au fost de la Claudiu Komartin, respectiv Vlad Moldovan.

La început, am fost luat sub aripa douămiiștilor: mai exact, în câmpul de influență al lui Komartin, care m-a ajutat cu multe lucruri – am cunoscut în special oamenii care mai veneau la lecturile de la Institutul Blecher, și mi-am făcut astfel foarte mulți prieteni. Ei mi-au marcat și modelat clasele a 10-a și a 11-a. Dar apoi am simțit, la un punct, o atracție intelectuală mai mare față de noua generație (de poeți, dar și de critici: Alex Văsieș, Ștefan Baghiu, Andrei Doboș, frații Moldovan, Alex Ciorogar, Emanuel Modoc etc.), al cărei centru emergent îl simțeam a fi Clujul și cenaclul Thoreau – pe care am și ajuns să îl moderez. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am dat în 2017 la Cluj la facultate. Ulterior, mi-au plăcut Clujul și Facultatea de Litere din alte motive decât poezia: sociale, școlare, personale. (Acum, privind în urmă, îmi dau seama că poezia mi-a ghidat într-un mod mecanic mare parte dintre decizii.)

Cum mă raportez la 22 de ani la acest istoric biografic ambivalent, la acest șotron printre generații? Puțin descumpănit. Mi-am dat filme mari cu poezia (și încă îmi dau), dar parcă niciunul nu a rezistat foarte mult la testul realității. Simt că e o chestiune mai generală decât impresia mea personală, deci vă rog să mai stați puțin aici.

Mi s-a părut mereu că douămiismul a vrut să creeze o mitologie dură și autentică, o narațiune tip „poeții viscerali” ai lui Bolano sau nu știu, ceva de genul. Au fost mai multe strategii de a face asta: fie la modul romantic-expresionist (Vancu, Coman etc.), fie într-un fel mai decadent-realist (Khasis, Sociu etc.). Dar parcă toate discursurile erau legate de această construcție identitară continuă. Enervant de egocentrică, mi-am dat seama prin clasa a 12-a.

Și atunci am încercat să ies puțin din mine – să mă proiectez în alte scenarii, să „bovarizez lucid” (ce înseamnă asta?), să îmi deconstruiesc identitatea, să reduc patetismul și să modulez afectul, cum făceau și fac unii noi poeți. Acestea sunt achiziții valoroase: temperare, experiment, acuitate tehnică. Apoi, mi-am dat seama în ultimii ani că este o poetică la fel de individual(ist)ă la mijloc: doar că acum personalitatea nu mai este un actor al istoriei, ci este redusă la discurs, montaj sau fenomen senzorial – cu alte cuvinte, la afectul cel mai pur. Asta pot aprecia și este fain dpdv estetic. Însă filmele supraindividualiste pe care mi le-am dat eu au început să pară niște elucubrații de neînțeles – ca într-o oră de română din liceu când am avut inspecție și profa ne-a întrebat ce însemană literatura pentru noi și eu am devenit deodată foarte prolix și metafizic.

În fine. Mi-am dat seama că și douămiiștii au făcut ceva remarcabil: au reinserat istoria în literatură – a vorbi despre biografia ta înseamnă, până la urmă, a descrie sau a denunța cadrul în care te miști ca ființă socială. Dar au apăsat prea tare pedala confesiunii – au început să facă performance social și instituțional, unii au luat-o razna (sau doar s-au prefăcut, dintr-o inerție a vremurilor), alții au devenit agenți literari, în orice caz, discursul lor poetic și-a pierdut din credibilitate și suna adesea a PR sau a lozincă. Apoi a apărut „postdouămiismul”, care e, de fapt, pasul logic după douămiism: individualizarea și personalizarea se transformă în comodificare ostentativă – mizând și pe funcția cognitivă și, adesea, terapeutică a literaturii, qua adjuvant psihologic. În această transformare se întrevăd și nevoile noastre: mai exact, stilul nostru de viață singuratic, chiar și în prezența celorlalți (prieteni, iubite, părinți). Era nevoie de o nouă funcționalizare a literarului. Literatura nu mai face paradă cu intimitatea, ci ne-o creează.

Deci plusuri și minusuri există în ambele părți. Ceea ce înseamnă că avem o lume poetică destul de vie. Dar nu îndeajuns. Și de aici nu mai este vorba de poetici literare în sine, ci de instituțiile conexe ale literaturii – care nu mai ajută poeții tineri de multă vreme. Poate doar un festival ici-colo, făcut sub umbrela unei universități, dar e prea puțin. Bunăoară, n-avem organizații sindicale (afară de USR, care e deja formațiune oligarhică), n-avem fonduri, nu primim nimic din scris poezie (poate capital simbolic, uneori, dar trece) și, prin urmare, nici poezia nu prea mai înseamnă mare chestie în sens larg. Ne retragem cu textele în lumea noastră intimă, artizanală, și le lăsăm să își facă treaba.




Potato Party - Video & GIFs | funny pictures, food, potato, funny, party

Ioan Coroamă
Nimeni nu-și mai propune proiecte tip-manifest, și nimeni nu-și mai asumă revendicări asupra unor pretenții suprematist-hegemonice de deturnare a predecesorilor

Una din întrebările care îmi tot revin în minte de ceva vreme ține de reflectarea asupra diferitelor moduri de percepție a poetului/poeticului : o dată de critica literară, deci de spațiul discursiv adjuvant sau auxiliar poeziei, iar pe de cealaltă parte, percepția de și din interior, apercepția pe care poeții o asumă constant în construcția posturii lor în interiorul câmpurilor sociologic și textual al literaturii.

Aspectul inedit  pe care-l regăsesc la această anchetă rezidă în faptul  că pleacă de la premisele teoretice impuse de critica literară cu privire la producția poetică de dată recentă (anii 2000-2010, respectiv 2010-2020/prezent), ca mai apoi să ofere poeților un context de răspuns în care ar putea deconstrui și demitiza o serie de afirmații ale criticii care ar putea avea mai curând un caracter desuet, din simpla dorință de a se păstra un orizont paradigmatic ce se supune unor noțiuni canonice precum programul sau generația.

Înainte de a răspunde punctual la cum resimt relația poeziei scrise de după 2010 cu cea de dinainte, o observație preliminară merită a fi făcută: Critica a încercat în multiple rânduri să uniformizeze poezia scrisă în anii 2000 sub umbrela conștiinței unui grup generaționist, un grup cu orientări, intenții și interese comune. Problema pe care o întrezăresc aici constă în faptul că această tendință de a reflecta asupra unui grup unitar decât asupra unor poli decentralizați de direcții poetice s-a făcut prin asumarea unei taxonomii estetice, care de fapt masca o serie de criterii sociologice. Drept dovadă că majoritatea poeților douămiiști au o atitudine vituperantă la adresa instituției criticii, pentru că în viziunea lor au fost etichetați și percepuți ca fiind un spirit unitar, o generație a căror mize estetice sunt rezultatul unei întâlnirii a anti-intelectualismului poeziei beatnice cu spiritul de frondă al infrarealismului sud-american. Termeni precum minimalism autobiografic, redarea realității imediate, expunerea supralicitată a visceralității, miza corporalului, sunt doar câțiva din termenii mainstream pe care critica îi folosea recursiv în descrierea esteticii bleak a douămiismului. Însă probabil, acestor poeți li s-a părut că genul acesta de etichetări și totalizări doctrinare demonstra un act de acută lipsă de înțelegere a produselor lor. În viziune mea, nenorocul acestui punct al poeziei române a constat în perioada sa istorică de existență: post-comunismul, un moment istoric al tranziției spre o post-modernitate a cărei emergență este întârziată în spațiul românesc, singura atitudine comună a tuturor acestor autori fiind spiritul de frondă pe care-l asumau în dorința de liberalizare a procesului artistic, dorind practic să  dezinstituționalizeze poezia, să o scoată din universități, și să o experimenteze în cele mai empirice moduri cu putință.  Desigur acest spirit agonistic de reformă ar putea fi perceput din exterior ca fiind rezultatul unui ethos comun, însă mai curând acesta ar fi un dat inerent coordonatelor istorice decât un manifest cu mizele programatice ale unui curent literar.

De altfel, există chiar în interiorul peisajul descris mai sus excepțiile de la regulă care au constituit de fapt liantul pentru conectarea spre ceea ce aveau să fie numiți de critică drept poeții postdouămiiști. Debuturile de până în 2010 ale unor Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Vasile Leac, Cosmina Moroșan sau Andrei Doboș stau mărturie ca izvoare de influență pentru ce avea să continue prin Andrei Dosa, Radu Nițescu, Alex Văsieș, Ștefan Baghiu, Deniz Otay (chiar dacă debutul este de dată foarte recentă, căutările poetice o situează mult mai în spate prin raportare cu cei care au debutat în același an) sau Florentin Popa. Ca de abia după, aceștia din urmă să fie cele mai recente referințe pentru Mircea Andrei Florea, Mihnea Bâlici, Teona Galgoțiu, Cătălina Stanislav, Lucian Brad, Costel Onofraș, Irina Temneanu, Luca Ștefan Ouatu, Elena Boldor, Georgiana Bozîntan, Raluca Boantă, Diana Cornea, Tudor Pop, subsemnatul, Andrada Stugaru, Maria Miruna Solomon, Bogdan Vișan, alături de alți tineri și mai recenți intrați în circuit, care par că-și au rădăcinile pe altă filiație decât cea trasată mai sus, tineri precum Sorina Rîndașu, Toni Chira sau Alexandra Mălina Lipară. Un alt exemplu idiosincratic de debut recent care reiterează anumite tonuri din esteticile douămiiste, depășind în același timp atmosfera specifică perioadei îl constituie debutul Anastasiei Gavrilovici, unde pare că regăsim problematizări din poezia de până-n 2010, dar trase printr-un filtru al moderației și confesiunii lipsite de epatare sau exces,

Cert e că fiecare dintre cei menționați își poate găsi o afinitate într-una din sensibilitățile propuse de poezia scrisă dinainte de 2010. Prin urmare, putem înțelege că nu se poate vorbi despre o evoluție coezivă a câmpului poetic contemporan românesc, fiind mai degrabă vorba de o polaritate de tip rețelar, în care diverse rețele de sensibilități își construiesc genealogii alternative prin raportare la ceea ce e considerată a fi evoluția unitară a câmpului. Tocmai de aceea putem vorbi despre o serie de copii cuminți, care nu vor să-și asume conștiința comună de luptă a unei generații împotriva celeilalte, deoarece paradigma actuală e una a contaminării eclectice și a localismului. Nimeni nu-și mai propune proiecte tip-manifest, și nimeni nu-și mai asumă revendicări asupra unor pretenții suprematist-hegemonice de deturnare a predecesorilor ( cum era cazul fracturismului față de optzecism, dar să nu uităm, fracturismul face obiectul doar unei anumite porțiuni a ceea ce se poate numi douămiism).

Consider că privit din interior cel puțin, visul douămiiștilor de a nu fi etichetați și aruncați de critică  în același borcan al apartenenței ideologice la o singură generație se îndeplinește de abia în postdouămiism, unde transformarea meta-modernă a câmpului literar face ca orice formă de reducționism, esențialism sau uniformizare să dispară. De aceea putem ajunge a avea direcții de discurs racordate la spații culturale diferite și la spații istorice diferite, care pot coexista și interpela reciproc, fără să mai existe nevoia unei depășiri totale, ci mai curând nevoia integrării  unor segmente dintr-un areal de referință, corelată simultan cu nevoia respingerii unor segmente din aceleași areal. Cel mai bun exemplu este oferit chiar de scurtul și deloc exhaustivul itinerariu creat mai sus, trăim într-o perioadă în care o poezie mediată tehno-digital ca a lui Tudor Pop, ce se opune ca miză neoexpresionismului lui Radu Vancu și Dan Coman, coexistă cu poezia lui Toni Chira, mult mai apropiat ca atmosferă de textele celor doi amintiți, și fără nici un punct de asemănare cu poezia Cosminei Moroșan, de unde se poate regăsi un izvor de filiație pentru subiectivitatea dezintegrată din discursul lui Tudor.

Absorbția lecturilor plăcute și generatoare de referințe/influențe nu se mai realizează în sensul unei critici istorice a perioadei artistice de dinainte, ci mai curând se realizează integrativ, prin selecția unor artefacte ale trecutului ce stârnesc interes, urmate de relocalizarea lor în timp. Tocmai de aceea nu văd niciun fel de problemă în a avea pe noptieră cărți de Răzvan Țupa, Rita Chirian și Ruxandra Novac sau Ștefan Manasia, alături de cărți ca ale lui Mircea Andrei Florea sau Lucian Brad. Nu se mai pune problema dintre cine depășește și detronează pe cine, ci mi-ar plăcea să cred că problema se pune asupra modului în care reușim să revalorizăm segmente ale unor etape și momente ce se consideră a-și fi consumat potențialul de dezvoltare.





Potato Nutrition Facts: The Benefits Aren't Just in the Peel | Real Simple

Florentin Popa
“mă simt norocos și plin de speranță”

Pe scurt (cum o spunea Club Literar pe vremuri): Doomiismul e doar varianta alexandrină și osteoporotică a fracturismului.

Pe și mai scurt: doomiismul e fracturism fracturat.

Scurt rău: nici noi nu suntem ok, dar ne tratăm.

Fracturismul a fost mișto și groaznic, așa cum e orice lucru care schimbă lucruri; îmi amintește într-un sens de o dioramă a (post-)revoluției române, doar că în loc de televiziunea sub asediu sunt snippet-uri de conversații de pe yahoo messenger furibunde și screenshoturi direct din BS Player – de frumusețea ferventă a oamenilor care au toată libertatea și toată teroarea de a nu ști exact ce să facă cu ea. O mișcare everything goes – simply because it can no longer go on like this, cea mai recentă (dacă nu ultima) mișcare-manifest din literatura noastră.

Însă, parcă în spiritul piesei “Un doi și trei de zero” de la BUG Mafia, impulsul ăsta care a avut mai multă energie cinetică decât integritate structurală s-a spart repede în trei bucăți:

  • doomiismul OMEGA, ale cărui vârfuri s-au retras în asceză sau topit în anonimitate, păstrând cumva doar revolta și abandonând “programa”
  • doomiismul BETA, care conviețuiește cu succesorii și predecesorii săi în marea ciorbă post-post- ; probabil cea mai rațională și fertilă facțiune a lui.
  • doomiismul ALPHA, despre care o să las versul 30 din “Deșteaptă-te române” să vorbească pentru mine; doomiismul canonizat, doomiismul care tânjește să umple golul de putere lăsat de instituțiile dezintegrate, doomiismul expansiv și căutător de urmași ca un Henry al VIII-lea

Sunt lucruri greu de povestit, pe care sper ca niciun scriitor tânăr să nu le mai trăiască – sunt amintiri dintr-o epocă hipercompetitivă și ierarhică, în care am fi făcut orice pentru iluzia (măcar) a apartenenței la un cerc restrâns care ne părea hieratic, decisiv și final.
Am crescut, bunăoară, într-o cultură ultra-agresivă a raderii, o cultură în care tot ce nu era după chipul și asemănarea noastră trebuia distrus, și tot ce era prea mult după chipul și asemănarea noastră trebuia conținut și înnăbușit – o cultură în pluralitatea vocilor era subminată de un fetiș straniu al tonalității, și a dorinței de autoritate. O cultură în care era absolut okay să spui lucruri ca “asta nu e poezie”, fără niciun fel de justificare. O cultură în care era okay să suferi și să-i faci pe alții să sufere în numele unui daimon misterios al destinului, în care răul psihic “făcea bine la operă” ca o aspirină la stomac, în care obiectivul final era ca biografia să genreze opera, iar opera să-ți supraviețuiască – peste lege, peste milă, peste patul de spital.

O cultură în care zeci/sute de adolescenți – și (mai ales) adolescente – extrem de vulnerabili, erau ademeniți în tot mirajul ăsta schizoid, uneori cu aceleași texte copy-pastate în ferestre de messenger, în care erau mințiți că ar conta, că au talent, că cineva crede în ei – doar din nevoia altora de a le fi lustruit ego-ul; și – finalmente, o cultură în care o dată ce nu mai erau utili, erau respinși brutal și scurt – cu răni emoționale enorme, cu dezgust și teamă de scris.

Pentru mine, doomiismul – și mai ales ce a rămas din el, doomiismul alpha, e o cultură căreia i-am supraviețuit, dar de care nu mă atașează – și căreia nu mă simt dator cu nimic. Doomiismul e un emokid straniu, care extinde asupra celorlalți self-harm-ul și în același timp vrea să le cerșească simpatia. Doomiismul e un Cronos care și-a mâncat copiii, dar a dat de un bolovan. Suntem noi, cei din generația submersată, nici boomeri – nici zoomeri, cei născuți deja în wasteland, cei deprinși să doarmă între ruine, cei paranoici și violenți, dar care învață să se ierte și să lucreze împreună.

Sunt lucruri greu de povestit – pe care sper ca niciun scriitor tânăr să nu le mai trăiască; și nu doar că sper, ci vreau să ne asigurăm că nu le va trăi.

De aceea, le pot ierta multe “copiilor cuminți” de după mine – și cred că putem învăța multe de la ei. Cred că păcatele bunicului nu trebuie – și nu se vor răsfrânge asupra nepotului. Cred că avem, poate pentru prima dată în istorie, o generație care poate intra în contact nemijlocit și de pe picior de egalitate cu 2-3 generații de dinaintea ei – o generație care ne poate judeca mai bine decât o putem face noi – dar care va alege probabil să ne includă în loc să ne judece. O generație care merită susținerea- dar mai ales sinceritatea noastră.

Și pentru asta – și mai ales pentru oamenii din atâtea lumi și timpuri între care mi-am găsit locul și susținerea – mă simt norocos și plin de speranță.





NASA vrea să cultive cartofi pe Marte. „Dacă reușim asta, atunci putem să salvăm planeta Pământ" | B1.ro

Andrei Doboș
“Uneori, un cult new age descoperă ruina și își proiectează fantasmele asupra ei.”

Granița temporală dintre douămii și postdouămii este folositoare în măsura în care ne spune ceva despre ruinarea poeziei. O ruină poate fi recunoscută ca atare în momentul în care edificiul nu mai susține operațiuni birocratice, ritualice, instituționale, când el nu mai este gestionat de către o structură centrală capabilă să opereze distincții tari între exterior și interior. Ruina apare la capătul unui proces pe care îl numim colaps.

(După momentul douămii a devenit evident, cred, pentru toată lumea că Elvis a părăsit clădirea. Se vorbește despre o „retragere a criticii”. Criticii douămiiști au părăsit poezia fiindcă au înțeles, poate printre primii, că nu mai există în ea prestigiu social sau capital simbolic de extras (îi vedem bunăoară în toate juriile și comițiile unde se premiază poezie…, dar asta este deja o alta discuție.)

Starea de ruină are totuși și un aspect pozitiv: edificiul ruinat este luat în posesie de mușchi, licheni, plante agățătoare, insecte. Ruina le face vizibile. Uneori, un cult new age descoperă ruina și își proiectează fantasmele asupra ei.

Ruina este un lucru viu. Doar că nu mai seamănă deloc cu starea de dinaintea evacuării. Devine stranie, instabilă, o marcă a nepermanenței materiale. Totodată, dispariția centrului birocratic readuce în scenă pluralitatea entităților coexistente. Prin crăpătura oricărui lucru nu numai că intră lumina, dar cresc păpădii, fire de iarbă, trec coloane de furnici.

De aceea mi se pare important pentru postdouămii să aibă conștiința poeziei ca ruină. Este o privire care pune lucrurile în perspectivă (sau o formă de perspectivare radicală).

În curînd, instituțiile vor reapărea. De data asta însă ca muzeu. Angajații muzeului vor plivi buruienile, vor pune băncuțe, indicatoare și texte explicative. Vor mătura și vor vărui. Vor introduce ruina într-un circuit muzeal.

Procesul douămiismului (3)


În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru). 

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic. 

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist? 

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)

Mircea Andrei Florea
„dintre toate acele influențe singura simbiotică e cea a lui Urmanov”

Mi-e puțin ciudă că m-ați băgat tot la postdouămiiști, speram să fac parte dintr-o generație nouă, care încă nu are nume, sau are un nume secret, un nft care să îți dovedească apartenența, o generație secretă, indiscutabil mai tare. Oh welp.

Pe mine poezia acelor ani m-a influențat în același timp cu cea de la începutul anilor 2010. Eu am început să citesc asumat prin 2013, în liceu, când deja douămiismul nu mai era efervescent și altele erau poeticile fresh care-mi luau ochii. Citeam de la diriga, Irina-Roxana Georgescu, cărțile mari de până în 2005, îmi dădea câte una pe săptămână și îmi zicea să i le aduc înapoi cu câte un poem scris de mine în fiecare stil în parte, ca să îl pot depăși or smth. Nici ea nu cred că lua prea în serios chestia asta, îmi ieșea oricum lamentabil, nu prea înțelegeam nimic din textele alea,  obișnuit cu Nichita Stănescu, dar cred că asta a făcut ca influențele lor să fie subversive, parazitare. M-au încercat moralismul, egotismul, toată forța și drama celor mai cunoscute discursuri ale acelei perioade, dar cu timpul mi-am dat seama că nu mi se potrivesc, mă mai încearcă uneori, dar încerc să le renegociez.

Ca să duc metafora mai departe, cred că dintre toate acele influențe singura simbiotică e cea a lui Urmanov, mi-o asum și o repet de fiecare dată când cineva mă întreabă. Ceva din încercarea de relaționare cu cititorul, din directețea cu care își transmite emoțiile, din deschiderea prezentă în texte, în fine, până și felul în care taie versurile și își construiește secvențial volumele, pe toate astea le-am internalizat și le-am purtat în ce am scris, în ce scriu acum, nu știu cum aș scrie altfel.




Anastasia Gavrilovici
„Mă gândesc la poeții primului deceniu al anilor 2000 ca la niște gladiatori sau niște matadori

Cred că principala noutate pe care o înregistrez eu în raport cu poezia douămiistă este detașarea, practicarea (conștientă sau inconștientă, asumată sau doar trucată a) unui anumit jemanfișism, o relaxare. Mă gândesc la poeții primului deceniu al anilor 2000 ca la niște gladiatori sau niște matadori, pentru care totul e pe viață și pe moarte, pentru ei lupta se dă în arenă, în timp ce poeții postdouămiiști stau pe margine și privesc și parcă răsuflă ușurați când știu că nu e nevoie să facă și ei așa. Lupta lor se dă în încordarea voyeurismului ăstuia pervers, a așteptării, e una cumva internalizată, desangvinizată. Fără să fie vorba neapărat de blazare la mijloc, cred că practicile poetice preferate de cei care se înscriu în așa-zisul postdouămiism mizează mai mult pe ironie, autoironie și sarcasm, pe umor, pe observația la rece, de la distanță și notația eviscerată de afecte sau surplus de emoție. Firește, e mult de nuanțat aici, de investigat care sunt noile forme pe care le ia deversarea trăirilor, a narațiuilor dătătoare de fior și emoție, dar unul dintre aspectele definitorii ale poeziei noi mi se pare ăsta, distanțarea și prelucrarea atentă a datelor preluate din realitatea imediată, întârzierea confesiunii până la eliminare. Uneori nu fără anumite riscuri, căci și poemele scrise „la rece” sunt ca berea pe care ai lăsat-o prea mult la frigider încât atunci când o bei nici nu-i mai simți gustul.

Nu simt că e treaba mea să teoretizez, îi las mai degrabă pe critici și istorici să-și bată capul cu asta, să delimiteze când s-a sfârșit douămiismul și când a început ceea ce numim postdouămiismul. Nu e ca și cum în 2010 a bătut un gong și poezia s-a schimbat brusc, dar cred că putem spune că temporal vorbind, al doilea deceniu al anilor 2000 și poeții care au debutat din 2010 încoace ar trebui demarcați într-un fel sau altul. Reminiscențe ale trăsăturilor caracteristice poeziei douămiiste sunt încă vizibile și la mulți dintre poeții tineri de azi și e cumva firesc și inevitabil, mai ales dacă ești un om care a citit și a rezonat, fie și doar în trecere, cu felul în care scriau figurile douămiismului. Însă cu siguranță referințele literare, artistice, muzicale – culturale într-un cuvânt – care apar în poezia celor care au debutat după 2010 să zicem sunt diferite de cele ale primului val de poeți, iar pe lângă asta, aportul tehnologiei, al rețelelor de socializare, al cinemaului și artelor vizuale, al comunicării așa cum se realizează ea astăzi, fixează cred coordonatele unui nou tip de discurs poetic, care abia aștept să văd încotro se îndreaptă. 




Radu Nițescu
Văd Doboș, dau like

În dosarul din Cultura coordonat de Alex Ciorogar (martie 2017), Paul Cernat se întreba (pe bună dreptate) dacă n-ar suna ridicol scriitori „douămiizeciști” sau „douămiidouăzeciști”. Mă întreb și eu dacă prin adăugarea prefixului post la ultima îngrămădire generaționistă cât de cât coagulată s-a rezolvat problema, în ciuda faptului că mai toate discuțiile care s-au purtat despre o nouă promoție  implică, într-un fel sau altul, referiri la postumanism, ceea ce poate ar legitima oarecum termenul. Cred c-am mai spus într-un interviu, acum câteva luni, că mie nu-mi place în mod deosebit cum sună „postdouămiist” și că mi se pare că are și o latură ușor macabră, morbidă. Apoi, spuneam tot în interviul ăla că găsesc mai multe asemănări între scrisul meu și al unor poeți douămiiști decât între scrisul meu și al unora dintre poeții care au debutat după 2010 – și la fel și în cazul altora dintre aceștia din urmă. Și, mai mult, cu aceeași impresie rămân și după ce citesc debuturile mai recente sau dosarele cu poeți nedebutați care-au mai apărut în ultima vreme (vezi PoeticStand sau Timpul, de exemplu). Încercarea de a împăca împărțirea poeților după anul debutului și cea după direcția în care se îndreaptă scrisul lor mi se pare într-o oarecare măsură forțată. Recomand, totuși, oricui  să citească dosarul din Cultura la care mă refeream mai devreme, precum și cel din revista Euphorion (nr.4/2017) sau articolul lui Ovio Olaru din revista Transilvania și să își facă singur o părere, dar, din nou, ținând cont și de debuturile apărute în ultimii patru ani sau de grupajele celor care n-au debutat încă.

Am căpătat, în ultima vreme, odată cu unele schimbări  (poate mai ales în grupul de prieteni apropiați – unii au plecat din țară, alții au plecat de tot, de alții m-am îndepărtat prin mersul lucrurilor, și pandemia a avut și ea un cuvânt greu de spus în toate astea) obiceiul ăsta care uneori mi se pare frumos, alteori dăunător, alteori de-a dreptul sinistru, de a mă uita aproape zilnic la ce memories oferă facebook-ul și de a-mi aminti diverse momente sau perioade. Mai dau în felul ăsta de poze de-acum zece ani sau mai bine și-mi dau seama că atunci când m-am întâlnit eu prima dată cu poeții douămiiști, aveau cam vârsta mea de acum (poate un pic mai mari, unii dintre ei). Atelierele la care mergeam când participam la Licart, de exemplu, sau primele ediții ale Institutului Blecher la care m-am dus când eram prin liceu au însemnat mult pentru mine, iar faptul c-am dat de tineri cu care puteam povesti despre ce mă pasionează și de la care puteam afla de / împrumuta cărți  a fost o treabă – totuși, „evoluție tutelată” sau „statut de copii cuminți” mi se par termeni cam exagerați, deși înțeleg cum s-a ajuns aici. N-am cum să nu apreciez, totuși, generozitatea asta a multora dintre poeții douămiiști (și poate să și învăț ceva de-aici) și să mă bucur că mi-am făcut destui prieteni dintre ei, zic eu c-am avut mai mult de câștigat așa decât prin „violența contestatară”. Apoi, chiar îmi plăcea de cele mai multe ori ce citeam de la ei, de ce ai contesta ceva care-ți place? Văd Doboș, dau like, cum ar zice unii dintre noi.  „

Procesul douămiismului (2)

History of Wood Working Hand Tools - Ronix Blog

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru).

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic.

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist?

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)




Elena Boldor
„m-am emoționat foarte tare când îi citeam «poemele utilitare»”

ce apreciez cel mai mult la generația douămiistă e biografismul, dar și sensibilitatea specifică ei. țin minte și acum cât de mult îmi plăceau T.S. Khasis și V. Leac. sunt unele poeme care m-au marcat foarte mult ca persoană, mai ales pentru ce trăiam pe atunci. ca să mă propulsez puțin în viitor, la câteva zile de la lectura OMG, m-am văzut cu Raluca Boantă în Insomnia. avea în geantă niște cărți, printre care și o antologie de poezie în care era inclus și Adrian Urmanov. nu auzisem de el până atunci, dar m-am emoționat foarte tare când îi citeam ,,poemele utilitare”. chiar dacă nu mă raportez la douămiiști în niciun fel, emoțional îi am foarte aproape, parțial pentru că am crescut cu poezia lor.

eu văd o delimitare clară între douămiiști și cei care au publicat după 2010. Alex Ciorogar vorbea despre un metamodernism. mi se pare un termen foarte bun, încă se vede legătura dintre ei și douămiiști. e o trecere normală și naturală, dar foarte cuminte și gingașă.

cred că în ultimii ani a apărut un fel de post-postmodernism à la David Foster Wallace. ce mi se pare foarte tare la asta e că poeții nu sunt licențiați în litere sau nu se concentrează strict pe domeniul ăsta așa cum vedem la douămiiști sau la cei publicați după 2010. mulți activează în domenii foarte variate și cool: Mircea Florea pe matematică, Teona Galgoțiu pe regie, Cătălina Stanislav pe gender studies, eu (curând) pe psihologie, etc.

mă bucur când văd că unii nu iau poezia (foarte) în serios și fac tot felul de experimente cu ea. și mai ales când boomerii devin foarte ofticați din cauza asta. simt că ăsta e cazul meu și al lui Tudor Pop. mergem all the way through cu pop-culture-ul și tot ce ține de fenomenele internetului. pe alocuri, simt că poezia noastră (dar mai ales a lui Tudor) e un fel de poezie computațională cu foarte multe glitch-uri care inserează automat stickere și colaje de pe Tumblr și reply-uri de pe tot feluri de chat-uri. nu simt că poezia ar trebui să se limiteze doar la textul în sine. poezia e și ce mesaj trimit unui tip pe gmail, ce comentariu las pe youtube unui album care-mi place de mor, ce combinație de emoji-uri descriu foarte bine starea mea de moment etc. deși trăim pe world wide web f mult din timp, încerc să transmit chestiile mici pe care le experimentez irl care de multe ori sunt trecute cu vederea. nu e un caz izolat, sunt mulți prieteni și amici de-ai mei scriitori fac asta. e o gură de aer proaspăt, chiar dacă sunt multe ferestre deschise.

pe de altă parte, așa cum spunea și Alex Ciorogar, unii poeți se privează de noile tipuri de expresivitate. câțiva merg pe direcția asta postumanistă, geopolitică. simt că Mircea Florea, Ioan Coroamă și Maria Solomon folosesc niște tehnici foarte mișto și le iese foarte bine.

cred că poezia e un rizom, un proces. degeaba ne întrebăm dacă asta sau cealaltă e poezie, ar trebui să fim curioși ce va deveni poezia în următorii ani. aștept cu nerăbdare.




Mihók Tamás
„Doamnă Angelica, în pofida eforturilor dvs. n-am devenit poet douămiist ...

Am mai zis-o cu ocazia unei anchete realizate de revista „Euphorion” (nr. 4/2017), având ca obiect tocmai postdouămiismul: cred mai degrabă în generații de cărți decât în generații de scriitori. Motivele n-aș dori să le reiau, încât se pot subînțelege.

Termenul „postdouămiism” mi se pare azi la fel de improvizat și inoperant ca atunci când beneficia de primele sale rampe de lansare. În schimb, metamodernismul, contextualizat la noi de Alex Ciorogar (și adoptat inclusiv de scriitorii transilvăneni de limbă maghiară – v. antologia Címtelen föld [Pământ fără adresă], îngrijită de André Ferenc și Horváth Benji), respectiv postumanismul infuzat în teoriile literare autohtone de Mihai Iovănel sunt, din punctul meu de vedere, abordări elocvente, cu deschideri mai ample. Aceste concepte-umbrelă permit criticii să foreze în profunzimile poeticului.

În lirica noastră recentă, fondul biografist-traumatic și imaginarul poetic au mers mână în mână, natura simbiozei lor determinând, sub raport sincronic, preferințele estetice ale câte unui colectiv de poeți.

Dar dacă e să ne călăuzim, totuși, după dihotomia stearpă douămiist-postdouămiist (nemaiexistând, probabil, cale de întoarcere), e bine să avem în minte un set de opoziții justificabile prin prisma realităților socio-politice în sânul cărora s-au format poeții în discuție. Astfel, douămiismul e, în general, minimalist, tranzitiv, urbanist, trivial, (neo)expresionist, biografist, confesiv, visceral, ierarhic, a(nti)-formalist, a(nti)-poetic, terapeutic, preocupat de inflexiuni tematice postdecembriste. Exemple: Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Radu Vancu. În timp ce postdouămiismul, mai eterogen, mizează pe barochism, reflexivitate relațională, conexiune tip rețea, globalizare, (neo)ruralism, limbaj milenial, cerebralitate, formalism discret, coeziune antigeneraționistă și o oarecare resurecție ideologică; exemple: Teodora Coman (comunitarianism, apoi postumanism), Laurențiu Ion (realism capitalist), Bogdan Tiutiu (ecologism psihotic), Andrei Dósa (radiografii kitsch), Florentin Popa (slam aluvionar). Pe de altă parte, există și numitori comuni la nivel discursiv, unul dintre ei fiind fragmentarismul. Dar acestea sunt doar simple repere, realitatea la firul ierbii arată puțin diferit: postdouămiiștii obișnuiesc să împrumute și să prelucreze felurite tertipuri discursive douămiiste, în vreme ce unii douămiiști, în noile lor volume, par să semene tot mai mult cu „frații lor mai mici”. Dovadă că vremurile sunt cele care stimulează „organul poetic”, nu auriculele aplicate de critici.

În orice caz, poate și datorită rețelelor virtuale, poeții debutați în ultimii 10-15 ani sunt mai deschiși socializării (și, implicit, cooperării) – inclusiv cu predecesorii. Având conturi de Facebook, Instagram und so weiter und so fort, postdouămiiștii nu suferă de lipsa vizibilității (unde mai pui că n-au nici complexul cenzurii), prin urmare nu se simt nevoiți să-și construiască imaginea pe spinarea vreunei ofensive. Trecând discuția în registru comic, am putea spune că postdouămiiștii nu cunosc zdravenele scatoalce aplicate de educatoare 🙂 (Bine, pe mine, pentru că refuzam să adorm, doamna Angelica m-a îndesat în dulapul patului rabatabil de la grădi, încuindu-mă acolo vreo 7 secunde lungi cât o zi de post. Doamnă Angelica, în pofida eforturilor dvs. n-am devenit poet douămiist.)

Revenind: pot spune că m-au inspirat ambele așa-numite promoții, ba chiar și omoloagele lor din Ungaria (unde noile valuri de poeți se succed la fel de pașnic). Astfel că nu văd de ce ar trebui să calc pe cadavre ca să spun ce am de spus în poezie. Ca poet, cuminte sau ne-cuminte ar trebui să fii raportat la propriile tale capcane concesive, acolo se duc adevăratele bătălii; prin prisma achizițiilor spirituale, scandalurile inter-generaționiste sunt, prin comparație, apă de ploaie. Așa că, băieți și fete, hai să fim mafioți și să ne vedem de scris.




Five of the best: High-tech hammers

Teona Galgoțiu
„mi-a devenit tot mai greu de-a lungul timpului să ignor atmosfera majoritar self-centered și conservatoare a generației”

Era absolut necesar ca arta românească să fie mai lucidă și asumată politic și social, deci mă bucur că și poezia se dezvoltă tot mai mult din punctul ăsta de vedere Am început cu observația asta pentru că, deși din douămiism fac parte și poete/poeți pe care le/îi admir și de la care învăț (nu dau nume pentru că e o listă lungă), mi-a devenit tot mai greu de-a lungul timpului să ignor atmosfera majoritar self-centered și conservatoare a generației. Deși înțeleg de ce postdouămiiștii sunt percepuți drept „copii cuminți”, cred că în cazul unora dintre ei* e vorba de un alt fel de radicalitate, una care mizează pe empatie și incluziune socială, care poate fi ușor redusă (și se întâmplă des) la corectitudine politică care castrează flow-ul poetic. Ha ha.

Pe lângă revoluția asta, hai să-i zicem, sensibilă, ce mi se mai pare pregnant la generația mea e clashul tot mai mare de stiluri. La fel cum contextul socio-politic de la sfârșitul secolului trecut a fost fertil pentru manifestul fracturist, de exemplu, și cel din ultimii ani, fertil pentru discuția tot mai aprinsă despre definiția postumanismului, cred că mișcarea asta de artiști și artiste tineri/e „între”, care adună tot felul de practici laolaltă (și nu mă refer doar de poezie), e provocată de raportarea atât de contradictorie față de prezent – sunt fascinat de tehnologie dar n-o mai suport, vreau să mă mut mai aproape de natură dar sunt anxios să pierd evenimentele din oraș, verific instagramul o dată la câteva minute și după mi-l șterg din telefon, e inconfortabil să interacționez în viața reală cu oamenii despre care știu multe detalii intime din story-uri, sunt hiperactiv și am atenție distributivă dezvoltată dar sunt apatic și n-am chef decât să mă uit la chestii pe youtube, am nevoie de propria definiție a spiritualității dar nevoia asta mă și blochează și îmi vine să continui dar mă opresc aici. Cu siguranță fiecare generație artistică vine cu bagajul ei de contradicții, dar la postdouămiiști simt în special du-te-vino-ul ăsta. Cred că sunt mai multe motive, unul major fiind repopularizarea poeziei (prin proiecte interdisciplinare, platforme de videopoeme și introducerea poeziei în spectacole performative, ateliere pentru adolescenți și studenți, tot mai multe publicații online dedicate poeziei) și altul, fascinația față de pop culture și toate ramurile ei, hai sa le zicem, trashy-guilty-pleasure gen Bravo ai stil, Insula iubirii, Dorian Popa etc., care se infiltrează tot mai mult în „arta înaltă” românească.

*am decis să nu vorbsc la persoana a doua plural pentru că e awkward să mă auto-categorisesc, dar clar e direcția care mă interesează și pe care încerc să o intergez în proiectele mele

Procesul douămiismului (1)

 

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru).

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic.

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist?

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)

 

 

Medeea IANCU:
„Douămiismul este un loc idilic pentru bărbăția adevărată,
un sitcom și gag-urile lui și un iad pentru cei/cele diferiți/te”

 

Nu am idoli. Idolii iau ochii și sufletul oamenilor cu sclipirea lor, îi fac supuși și prizonieri. Douămiismul este nostalgie iar nostalgia este durere; însă nostalgia nu este doar durere ci poate fi și un doliu după lucruri imaginate.

Este o diferență între nostalgie și mărturie. Nostalgia este despre loialitatea față de un trecut idilic, mitizat, despre pierderea de sine, despre confuzie, despre pierderea familiarității și a despărțirii de familie, despre anxietatea despărțirii și anxietatea maturizării, despre pierderea contactului cu realitatea, despre masculinitate și, din păcate, despre naționalism și supremație.

Nostalgia este acea emoție care este îngăduită bărbaților. Deși la origine era considerată o boală și era tratată de unii medici prin violență, nostalgia este despre influență, statut, restaurarea orînduirii patriarhale și a dominației. Ceea ce cîndva bărbații considerau că te face slab, că te face să pari femeie –, iar femeia „este rușine și inferioritate” –, azi te face bărbat.

Douămiismul a „eliberat” bărbații, nu și femeile. Rămîne un „mister” cum generațiile din literatura romînă au avut în componență atîția poeți și atît de puține poete. Douămiismul este un loc idilic pentru bărbați și un coșmar pentru femei. Douămiismul este un loc idilic pentru bărbăția adevărată, un sitcom și gag-urile lui și un iad pentru cei/cele diferiți/te.

Douămiismul arată și pierderea siguranței; din această criză care nu poate fi acceptată și integrată, din negarea schimbării, se naște nostalgia. Douămiismul e plin de mituri despre artist și e incapabil să-și imagineze și să accepte existența scriitoarei și a celor diferiți/te. Visul douămiismul este construirea unei identități artistice romantice, infantile, bazată pe superstiții și basme, folclor și misticism.

Pare că nimic nu mai poate exista după douămiism decît douămiismul. Familiarul și familialul, nostalgia și tradiția sînt laolaltă în acest proiect poetic: trebuie să știm cine este capul familiei literare, așa cum copiii sînt crescuți pentru a le aduce o cană cu apă la bătrînețe părinților, pentru a avea cine să aibă grijă de ei –, copiii nu trebuie să-și contrazică sau chestioneze niciodată părinții; copiii nu trebuie să-și părăsească niciodată familia –, așa generațiile născute din douămiism trebuie să știe cine este capul familiei literare, cel care le-a dat identitate și sens: trebuie să fie loiali tatălui și să devină ceea ce au moștenit.

POEZIA SE PARE CĂ TREBUIE SĂ FIE PRO FAMILIE PENTRU A FI POEZIE.

POEZIA SE PARE CĂ TREBUIE SĂ FIE PRO TUTELĂ PENTRU A FI POEZIE.

POEZIA SE PARE CĂ TREBUIE SĂ FIE PRO NATALITATE PENTRU A FI POEZIE.

Pare că nimic nu mai poate exista după douămiism decît douămiismul: douămiism resuscitat; douămiism reinventat; douămiism nostalgic; douămiismul ca hit; douămiismul ca poveste de succes; douămiism pe repeat; douămiismul ca instituție; douămiism ca rit; douămiismul ca prezervare a patriarhatului; douămiismul ca valoare tradițională a literaturii; douămiismul ca miracol; douămiismul ca stil de viață; douămiismul-garnizoană; douămiismul ca relaxare; douămiismul în postul de control și în postul de conducere; douămiismul solidar cu douămiismul; douămiismul solidar cu fascismul; douămiismul solidar cu legionarismul; douămiismul monarhist; douămiismul minimalist și douămiismul maximalist; douămiismul urcînd și coborînd; douămiismul solidar cu Cioran; douămiismul solidar cu Robert Lee; douămiismul solidar cu supremația; douămiismul pur și simplu.

Douămiismul, un exemplu; douămiismul mergînd mai departe; douămiismul ca frumusețe a vieții: douămiismul centrist; douămiismul autentic; douămiismul rezistînd; douămiismul întorcîndu-se la origini; douămiismul secular; douămiismul moștenit; douămiismul familial; douămiismul e simplu și nu ia mult timp!; douămiismul memorabil; douămiismul mistic; douămiismul creștin; douămiismul creînd progres pentru douămiism; douămiismul creînd spațiu pentru douămiism; douămiismul creînd un timp douămiist pentru douămiism; douămiismul creînd locul potrivit pentru douămiism; douămiismul slăvind predecesorii douămiismului; douămiismul eroic: sînt oameni care tînjesc după douămiism; sînt oameni care cad la pat de dorul douămiismului; sînt oameni care și-ar da viața pentru douămiism.

Douămiismul UNIC într-un dialog UNIC; douămiismul ca identitate; douămiismul ca politică; douămiismul sub a cărui ascultare trebuie să stai; douămiismul ca prizonierat; douămiismul tutelar; douămiismul promovînd bărbăția creștină; douămiism viril; douămiismul ca testament; douămiismul din diaspora; douămiismul este colaborarea cu douămiismul; douămiismul este „adevăratul suflet romînesc”: douămiismul ca spiritualitate; douămiistul președinte; douămiistul profesor; douămiistul avocat; douămiistul inspector; douămiistul polițist; douămiistul confrate; douămiistul ministru; intelectualul douămiist; bugetul douămiist; pedagogia douămiistă; planul de lecție douămiist; corectura douămiistă; dictarea douămiistă; aleea douămiistă și sucul douămiist; lupta pentru drepturile douămiiste; lupta pentru drepturile patriarhatului douămiist; rating douămiist; exit-poll douămiist; publicitate douămiistă; presă douămiistă; douămiismul ca veșnică pomenire; douămiismul ca mit; douămiismul ca ideologie: douămiismul ca educație literară; douămiismul clasic și douămiismul istoric; douămiismul compulsiv; douămiismul cinei cea de taină; douămiismul în clasamentul european; douămiismul colonialist; douămiismul internalizat; asimilarea douămiistă; segregarea douămiistă; inflația douămiistă; arhitectura douămiistă; gentrificarea douămiistă; douămiismul ca distragere; douămiismul ableist: poezia ca sistem opresiv!

Adrienne Rich scria în Blood, Bread, and Poetry: Selected Prose, 1979-1985 că:

When someone with the authority of a teacher, say, describes the world and you are not in it, there is a moment of psychic disequilibrium, as if you looked in the mirror and saw nothing.”

Un poet douămiist spunea că poezia nu este despre: cu alte cuvinte, toată poezia trebuie să fie despre el, cu alte cuvinte, el definește pentru toată lumea ce este poezia. În această paradigmă, poezia poate fi despre: despre ceea ce este considerat vizibil, normal, apt, central, loial, național, universal, uman. Dacă durerea unora este reprezentată și percepută ca fiind umană; dacă durerea unora este performată pentru a satisface sistemul; dacă durerea unora este reprezentată ca fiind mainstream, ea devine validă.

Pe de altă parte, viața literară romînească este doar scandal. Ca-n modelul familiei disfuncționale: nu știm cum să ne exprimăm trăirile decît răbufnind; literatura romînă se pare că poate exista doar la nivel de Divertis, talk-show-uri de Antena 3 și Fox News. Nu pare că avem ce să ne spunem: scandalul devine o scuză pentru a vorbi între noi; scandalul devine „dialog”. Dialogul nu există și nu este posibil în termeni de tutelă, promoție, proprietate, cucerire, stăpînire, maestru-novice.

Dacă ne uităm în istorie, vedem că aproape toate generațiile literare au fost numite după ani: asta arată nu doar programul ideologic, viziunea și producția naționaliste, ci și felul în care vedem literatura și evoluția literaturii/ societății. „Trebuie” să fim promoții: pentru a calma inferioritatea națională, pentru a calma superioritatea națională. Avem „datoria” de a fi promoții: pe de o parte, să promovăm idealul naționalist, pe de alta, să demonstrăm că ceea ce s-a „investit” în noi nu a fost degeaba. Avem „datoria” să absolvim școala maeștrilor, cei care, prin infinita milă a lui Dumnezeu și-au plecat ochii asupra noastră, ne-au descoperit. Avem „datoria” de a ne face „datoria” de a reitera anul de altădată.

Văd persoane tinere care tînjesc după statutul de douămiist, după rolul de patriarh: prin actualele lecții de poezie nu facem decît să creăm patriarhi, cópii de patriarhi cărora altcineva va trebui să le lustruiască picioarele. O literatură de cópii este o literatură mistificată, statică, rigidă, obedientă și îndreptățită, înghețată în timp, iar cine este înghețat în timp poate să-și piardă viața.

În 1965, Parker scoate pe piață pixul pentru „mărimea mîinii unei femei”, „mic și delicat”, așa cum este imaginată lumea femeii: „delicată și inferioară”, – „are femeia vocabular?” –, nu are ce să transmită lumii, nu are ce căuta în luarea deciziilor, „de aceea” generațiile literare se întîmplă fără ea și fără cei „non-universali”, „de aceea” generațiile literare sînt numite de maeștri și create pentru maeștri.

Problema este veche, desigur, întrebarea este aceeași: ce dorim? Ce fel de lume descriem și creăm și cine se poate vedea în oglindă? „Oprește-te clipă! Ești atît de frumoasă!” este romanța în care trăim, sau, altfel spus, catastrofa de care ne agățăm și care ne va transforma în niște ruine dacă nu vom renunța la această fantezie distructivă, suprematistă.

 

 

 

 

Andrei DÓSA:
Am câştigat foarte multe vieţi, de acum puteam să cad în ciuperci

Când eram mic, păpam optzecişti şi douămiişti pe pâine. Optzecismul îmi satisfăcea foamea de procedee tehnice şi imaginar, de insolit poate, douămiismul mă hrănea cu grund biografic şi lejeritate. În primă fază, poezia acestor două perioade a însemnat 1UP. Poezia americană a fost pentru mine 1UP, poezia lumii 1UP, muzica şi cinematografia, cultura internautică etc., 1UP. Cu alte cuvinte, am câştigat foarte multe vieţi, de acum puteam să cad în ciuperci, nu mai aveam frică (sau cel puţin aşa credeam, în fine, îţi trebuie o anumită doză de inconştienţă ca să debutezi).

Cred că a existat şi dispreţ în raportarea mea la anumiţi poeţi douămiişti, gen „cum frate, ăştia doar atâta pot?” Dispreţul nu e constructiv, dar e foarte eficace în mascarea nesiguranţelor şi a imaturităţii. Foarte târziu mi-am dat seama că toate formulele poeziei scrise într-o anumită limbă ar trebui percepute ca un fel de corpus interstiţional, o branhie cu o sumedenie de membrane fine. Şi fiecare dintre ele ar trebui mângâiată, nicidecum detestată, deoarece contribuie la o respiraţie liberă. Un poet bun ar trebui să plutească la suprafaţa acestei bogăţii de formule.   

Dacă prin existenţă înţelegem manifestare concretă, atunci poezia de după momentul douămiist pare mai generoasă în privinţa formulelor, o perioadă cu adevărat individualistă în istoria literaturii. Vocea poetului tinde să devină o compilaţie eclectică, înduioşătoare şi smart sau expresia unei dureri îndelung rafinate, textul tinde să devină textul unui afişaj electronic hackuit de cei de la camera ascunsă. Acest lucru se întâmplă datorită exploziei internetului, a înfloririi micilor edituri dispuse să-şi axeze politica editorială aproape exclusiv pe poezie, dar şi a diminuării îngrijorătoare a importanţei mecanismelor de validare. O mare parte a criticii de receptare s-a mutat pe Goodreads. Lupta afinităţilor pare să dicteze şi să influențeze demersuri. Îmi aleg cuvintele din chat-ul cu poeţii, iată deviza poeziei de azi.

Dacă ne gândim la literatură ca la un magazin de jocuri video, atunci poezia de după momentul douămiist năzuieşte să devină D’Arcy Nader, proprietarul, care ne furnizează un micro pod. Prin activarea lui, putem pătrunde în straturile mai adânci ale realității (virtuale).

 

 

Matei HUTOPILĂ:
douămiiștii doom și post-douămiiștii post-doom

 

Cea mai importantă departajare între doomiiști și postdoomiiști rămîne tot cea cronologică. Să scrieți așa, cu doom, trimitere și la doom (death, destruction, of terrible fate) și la dume, că tot ce pui intenționat pe foaie îs oricum dume pe care vrei să le dai, fie că le dai serios, fie că le dai la panaramă. În mare ar putea fi niște diferențe, subtile: douămiiștii doom și post-douămiiștii post-doom. Douămiiștii punk, post-douămiiștii post-punk. Douămiiștii radicali, post-douămiiștii calculați. Douămiiștii copilăroși, naivi, idealiști, post-douămiiștii conceptuali și intenționali. Douămiiștii true, implicați, personaje, post-douămiiștii evazivi și aspiranți. Douămiiștii alternative, post-douămiiștii techno. Douămiiștii bețivi, postdouămiiștii drogați. Douămiiștii self-destructive, postdouămiiștii vegani. Douămiiștii tactili, ai trupului, crowdsurferi, post-douămiiștii reveriei, ai minții, oneironauți.

Găsesc foarte potrivite niște citate din Gigi Becali, ca să închei:

Douămiiștii: „Nu poţi să scrii ceea ce nu simţi.” / „Scriu şi plîng!”

Post-douămiiștii: „E adevărat, sînt unii atîta de inteligenți încît pot să scrie ceea ce nu simt.”

 

Aș putea să mai rămîn (Andrei Doboș)

Aici, cu puțin înainte de luna mai,
cînd știu că tot ce îți urmează o să tacă.
Și fiindcă liniștea apare numai dacă
bucată de lumină din corpul tău îi dai,

lumina mea cu lamă luminoasă tai.
Din piele solzi lucioși încep să se desfacă
și cînd ajung la oase totul parcă
respiră mai ușor și mai adînc și este mai

deschis. Prelungă-i fericirea?
Și minunată pare, jos și sus,
pe cerul vast în care are loc topirea

acelor entități cu corp de fus.
Și nouă ne e dată, uneori, răpirea,
în pufăit răzleț de cumulus.

un sonet de Vlad Moldovan

Nu încerca să te blank-uiești
Să vină orice-poate, voiești
O dospire matinală
Sub pătura de lichen, seminală.

Completitudini liniștitoare
Au pace îmbătătoare
În chiar momentul
În care tresare foșnetul.

Calcă pe alte culmi, ocelot gingaș
Abia întrevăzut
Printr-al nopții spinos butaș.
Amușină cod chimic / se știe le ce nivel a ajuns
Mai bine să-și vadă de pueți
Decât să facă și desfacă cu mine-n tindă la coșulețul zmuls

a se cumpăra de aici




fire – Ioan Coroamă

așteaptă-mă să-ți generez mișcarea
mâinilor, ochii nu-ți întrista devreme,
nici măcar în locuri sterpe nu-i durere
dac-accepți c-așteptarea poate varia.

dacă n-aștepți viața nu m-aștepta
pe mine, să-ți umplu mâinile cu fire
și n-aștepta ca truda mea să fie
facere de bine, de tine nici durerea
nu se va-ndura.

n-ai de ales decât un singur tip de mers,
care se-ostenește ție să-ți salveze
semeția trupului, aflată-n șantier.

așteaptă-mă și lasă-mă să te aștept,
să-ți fierb rănile și să-ți pun proteze-n
loc de oxigen, nimic la schimb să-ți cer.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑