Mafia o anchetează pe Cătălina Stanislav

No description available.

Flo întreabă:
1. Care este istoricul și prezentul șampoanelor tale?
(eu după o copilărie de sampon la perniță juicy galben cu ou și verde cu urzică am trecut pe Head & Shoulders cu care am stat din devotament 20 și ceva de ani până să văd că nu e pont)

Cred că nu am discutat pe bune despre asta nici măcar cu prietenele mele. Nici nu știam că-mi doresc să vorbesc despre istoricul și prezentul șampoanelor mele. Ani de zile mi-am dorit doar șampoane care să miroasă frumos. Nu eram pretențioasă, aveam doar nevoi mai simple și-mi doream să cred că trec pe lângă cineva și părul meu miroase a caise sau cocos sau măr verde și ei își vor aminti asta. Mă rog, și voiam să strălucească, normal. Am avut apoi o fază de cruelty-free și vegan, lucruri la care mai sunt atentă și acum, dar nu mai stau să memorez lista brandurilor cruelty-free ca să pot să accesez din memorie chiar și brandurile din gray zone oricând la supermarket, acum îmi doresc doar să fie fără sulfați, am avut o reacție îndelungată la sulfați la un moment dat, care nu sunt 100% sigură că era de la sulfați, dar s-a oprit odată ce am renunțat, așa că nu risc, plus că am aflat între timp că oricum nu erau foarte ok – win-win.

2. Opinie nepopulară: trei cărți pe care îți pare rău că le-ai citit. 

Nu știu dacă-mi pare rău, dar clar puteam să trăiesc fără să fi citit The Bell Jar al Sylviei Plath, Portnoy’s Complaint al lui Philip Roth și Vrăjitorul lui Nabokov. Din literatura română, cred că puteam să nu citesc Adela de G. Ibrăileanu, Maitreyi de Eliade și cam orice altceva de Eliade.



Andrei întreabă:
1. Cine ești și pe cine iubești?

Sunt scriitoare și traducătoare, mi-a luat mult timp să pot să scriu/zic că sunt scriitoare și traducătoare, dar most of all sunt o fată în permanență îngrijorată, care își setează multe alarme ca să nu uite să-și ude plantele (pe care cumva tot uită să le ude) sau să-și ia vitaminele. Am legat niște prietenii puternice cu niște fete extraordinare în ultimii ani și pe ele le iubesc tare mult. Și pe cățelul meu, Carlo.

2. De unde vii și cum ai ajuns?

Din Sibiu, dintr-un cartier de blocuri urâțele unde am aflat prima dată că aș vrea să am doar prietene fete. Sunt tot în Sibiu, doar că stau într-un loc ceva mai drăguț și între timp am făcut niște detours în Scoția, Portugalia și Olanda.

3. Ai o practică poetică? Vrem să știm mai multe despre asta.
Nu prea știu. Obișnuiam să nu lucrez deloc pe textele mele și, când eram adolescentă, eram fascinată de scriitorii care spuneau în interviuri că nu își lucrează textele, însă lucrând la acest volum, am descoperit că asta îmi place cel mai mult, mai mult decât scrisul în sine. O ascultam pe Zadie Smith într-un podcast zilele trecute și chiar asta spunea, că asta e partea cea mai interesantă atunci când lucrezi la o carte, că procesul de scriere în sine e destul de dull și lonely.

4. Spuneai într-un interviu că poeziile din Nu mă întrerupe au fost scrise pe un fundal afectiv disforic. Cum vezi lucrurile acum? Crezi că poezia are potențial terapeutic (deopotrivă pentru scriitori și cititori) și ar trebui să discutăm mai mult despre asta?
Da, cred că poezia are potențial terapeutic. Mi se pare că se discută mult despre asta în abstract cumva, sau așa, pe filiera obosită a autonomiei esteticului. Cred că ar trebui să se discute despre potențialul terapeutic al poeziei în contextul cunoașterii situate, parțiale, pentru că acolo contează enorm vindecarea pe care o aduce poezia.



Vlad întreabă:
1. Aș vrea să aflu care sunt momentele de grație și creativitate din viața ta – există patternuri în jurul scrisului/poeziei?
Din păcate (sau din fericire, nu știu), scriu doar dacă mi se întâmplă ceva. Și mă duc la poezie doar în scop terapeutic. Știu cum sună, știu că e super obosit acest fenomen de poezie care salvează, cum ziceam și mai sus, dar așa e și la mine. Mă duc la poezie pe timp de criză, teamă, boală, instabilitate. Cred că poezia presupune să stay with the trouble, mai degrabă decât să încerci să uiți, ceea ce mi se pare frumos și cu adevărat vindecător. Și e probabil așa cum zicea și Audre Lorde, „poetry is not a luxury”, e firesc să te duci spre scris/citit poezie când vremurile sunt grele, dacă ești marginalizat, e cea mai puțin materială formă de producție literară, cea care poate fi consumată cu ușurință între alte lucruri pe care le facem în timpul zilei.

2. Spune-ne câteva cuvinte despre experiența traducerii din poeți de limbă engleză
Întotdeauna am simțit traducerile de poezie mult mai intim decât pe cele de proză, e un bond mai strâns acolo, între poet și traducător. M-am dus, cred, în principal spre poeți la a căror voce poetică poate că aspiram și eu, sau a căror voce se potrivea oarecum cu a mea, chiar dacă poate asta era evident doar pentru mine.

3. Proiecte de viitor pe ogorul literar?
Tocmai am lansat, alături de Ilinca Pop și Ruxandra Gîdei, ultimul număr din Z9Magazine, la care am muncit în ultimele luni din 2021 și care e despre literaturi migrante. E un număr emoționant și spectaculos la care am lucrat toate foarte mult și abia aștept să ajungă la oameni.

4. Există poete/poeți din România față de care te simți legată generațional? dacă da – câteva nume?
Da, dar mai degrabă pentru că am debutat aproximativ deodată și suntem deseori invitate la aceleași evenimente – Deniz Otay, Teona Galgoțiu, Elena Boldor.

5. Ce super-puteri ți-ai plăcea să ai?
Să mă pot teleporta.



Mihnea întreabă:
1. Cum arată o zi din viața Cătălinei Stanislav?
Am stat mult la întrebarea asta, pentru că încercam să îmi amintesc cum arătau zilele mele înainte de pandemie, nici nu reușesc să îmi amintesc. Nu mai pot să am niciun fel de rutină, zilele se desfășoară destul de haotic și lent în același timp. Sunt mai productivă noaptea decât ziua, așa că mă trezesc deseori foarte târziu. Încerc să mă țin de o dietă ok și să merg la înot de două ori pe săptămână, să mai ies la plimbări, să mai ies în oraș, dar petrec mult timp acasă.

2. Povestește-ne puțin despre dear lori maddox.
Poemele cu lori au venit în perioada în care simțeam că pot să scriu doar dacă mă adresez cuiva, că ce scriu trebuie să fie pentru cineva ca să aibă sens pentru mine, ca să aibă o utilitate, oarecum, asta a fost cea mai ușoară formulă pe care am găsit-o. Lori Maddox era o „groupie” cu o poveste de viață dificilă, de fapt, pe care eu probabil n-o înțelegeam foarte bine în momentul ăla, n-a fost o alegere foarte temeinic gândită, pur și simplu am scris un poem despre ea, pentru că citisem despre ea, și m-am decis să continui în aceeași formulă. Am căutat-o după #metoo, pentru că poveștile acestor fete, acum femei în vârstă chiar, sunt în continuare băgate sub preș sau luate drept un normal, pentru că se practica în lumea rock n roll-ului, pentru că a fi „groupie” era un fel de rol și atunci nu se mai uita nimeni la faptul că astea erau fete de 14-15 ani pe care Bowie sau Jimmy Page le chemau să îi spele pe spate în camera de hotel. Am găsit atunci o Lori Maddox de aprox 60 de ani care spunea că nu și-ar dori asta pentru fiica ei. Ca să revin la poeme, le-am strâns pe toate și au apărut într-o broșurică limited edition la editura indie a lui Sam Riviere, If a Leaf Falls Press, voiam să închei ciclul ăsta cumva și propunerea lui Sam a picat la fix.

3. Cât de important a fost Alt Lit pentru tine?
Nu știu cât de importanți au fost ei ca formulă poetică sau din punct de vedere estetic, ci ca formă de coagulare. Mi s-a deschis o lume întreagă atunci când am cunoscut-o pe Luna Miguel, în 2013, și am aflat de toată această rețea imensă de poeți pe care n-o știam. Aș putea să spun că fără ea (care nu e asociată cu Alt Lit), și fără numărul dedicat AltLit pe care l-am făcut cu echipa Z9 în 2014, poate că Festivalul Z9 n-ar fi existat.

4. Care e serialul tău soap opera preferat?
Ah, cred că Grey’s Anatomy, dar am o mică nostalgie și pentru One Tree Hill. Cumva ambele sunt rețeta perfectă: voiceover la început și final de episod, melodii de la The Cure sau Arcade Fire în puncte cheie, discursuri spontane pe care nu le-ar zice nimeni niciodată și SO MUCH drama.

1 Corinteni 13 (Mădălina Căuneac)

Femeie soare, chip de măr copt
Femeie cu păr în culori prins în codițe sau coc
Femeie cu suflet de ciocolată neagră și cafea
Femeie cu mâini de aluat bine crescut și parfumat
Femeie cu glas incert de soprană sau alto
Femeie cu alaindeloane în șifonier
și năframe din lână mari cât un continent
Femeie cu minte de cristal multifațetat în coroană de aur
Femeie cu puteri nesfârșite și voință nețărmurită
Femeie cu duh duios și înflăcărat
Femeie purtătoare de grijă în cele mari și mici
Femeie blândă și fiară
Femeie dragă

iubita mea, sufletul meu, draga mea femeie
te recompui în schema largă a universului –
ființa ta se reformează în miliarde de particule
care vor construi alte vieți și scheme
focul tău îmi arde în suflet, exact așa cum
ai suflat în el cât să se aprindă și să rămână
o lumină în depărtare
o lumină în singurătate

iubita mea, draga mea,
sufletul meu se frânge
de durerea pierderii tale
și înflorește cu recunoștință –
omul meu preferat, iubita mea, duioasa mea,
mamă surogat

noapte (Raluca Boantă)

s-a înserat. n-am nicio apărare
fără lumină – ce anotimp ciudat
și spaima-n benză și frigul m-au lăsat
atentă la femeia din parcare

alertă-n umbră: o voce de bărbat
dar tonul e de fapt de-ntâmpinare
și am tăcut din corp mi-am dat teroare
s-au luat de mână și asta m-a calmat

am apucat de toartă tava-ncinsă
fie din aburi de căldură, fie
că n-am răbdat să stau destul întinsă

pe canapea tu îmi faci semne mie
m-adun din dansuri, depistez surprinsă
mirosuri noi acuma cât sunt vie

brazde (Florentin Popa)

întâi sunt piepturi – dezlipite când se strâng
apoi sunt buzele, săltate-n zâmbet tâmp
apoi plecarea-n zori, ca-n seceriș, la câmp
bocanci bufnind pe scări, să nu-i auzi cum plâng

și apoi stepele de aur se fac plumb
și inima nu-ncape de plămânul stâng
cuiburi de mitraliere ciripind în crâng
ai cerul la picioare – dar îți pare strâmb

când vor cădea pe câmp ca niște spice
topite-n pâini amare și-mpletite-n păr
fără vreun braț de tată să-i ridice

chirciți lângă aceeași mamă pe ogor
ne vom căi, dar n-o s-avem cui zice
doar vântul își va aminti numele lor

complexul din pădure (Andrei Dósa)

aproape de fiecare dată, de-a lungul călătoriilor mele,
ajung şi la complexul rezidenţial din pădure.
privesc în sus către ferestrele luminate, dincolo de pinii roşii,
la cele câteva elemente de decor vizibile din unghiul meu.
candelabre de cupru, perdele de catifea.

prin ce sunt ei diferiţi?
se pot contopi oricând cu liniştea pădurii
lăsând barbaria să se stingă.
a lor să fie oare liniştea din mijlocul tocătorului cauză-efect?
au mai multe maşini, sigure şi puternice?

au unde să se retragă în caz de război?

ghetele scârţâie în stratul subţire de fulgi de polistiren.
nu sunt singur. odată ajunşi la belvedere,
alergători în echipament negru expiră cu un răget gutural,
învăluindu-se apoi în fornăieli şi aburi.

aruncă mai multă mâncare decâ noi?
au mai mult timp liber?
în feng shui şi floating room îşi vor prelungi vieţile?
bonă? maseuză? menajeră? consilier personal?

eu sunt dintre cei care trec prin viaţa economică pe brânci.
în tranşeele săpate de regimuri asupritoare sau nepăsătoare.
în tranşee săpate de părinţi, bunici, străbunici umiliţi.
de străbunicele noastre obligate să tacă şi să facă.

timpul lor levitează – fulgi de vată de zahăr scăpaţi
din cazanul rotitor al soarelui.
timpul nostru, vată de zahăr frământată între degete.

alergători în echipament negru, cu mâneca tricoului fluturând
în plin elan asemenea mânecii largi a călăilor din vechime,
mă surprind depunându-mi cheile şi portofelul pe o buturugă
dată cu ulei de motor, gata să-mi trag kagula pe faţă
şi să escaladez zidurile gri ale complexului.

over exposed (Luca Ștefan Ouatu)

Nadav Kander Dust
foto: Nadav Kander – Dust

nimic nu va mai fi la fel
sunt mii de locuri în care
m-aș putea afla acum
și totuși uite-mă aici păzind cerul
cu tine lângă, dormind adânc

nu cer să înțeleg nimic
în timp nimic
nu e de înțeles
nimic profund nimic
eroic în a ajuta
nimic eroic în a te sacrifica
de dragul altora
doar pentru a avea un sens

dintr-o cameră goală și friguroasă
puțină căldură, câteva lumini
și soarele la fel de blând vara
plutind pe apă, amețit

nimic nu va mai fi la fel spune copilul
cu brațele întinse păcălit de truism
poate o îmbrățișare ne va scoate din stare
poate un film de seară și un vin
dar nu aici
nu acum când ruinele
ascund vise construite timid

vin ploi (Ioachim Amber)

Mark Rothko – Untitled (Yellow and Blue), 1954

Cad obuze peste Kramatorsk
din Odesa se fuge-n Chișinău
din Chișinău în Iași
din Stanislău în Sighet.
mor oameni
pentru ce?
se moare?
i-am scris lui Ion și n-avea semnal,
la telefon era fundal alb încețoșat
miroase a șrapnel ars în lume.
oglinzi cu refracție putrezită
sparte în batalioane de cioburi,
cioburi de pe clădiri, asfalt topit,
sirene cu sunet coroziv răsună în Kiev,
bătrânul Koroviev masează trupe
să se convingă că-i un Dumnezeu pravoslavnic.
Ibovnic înzădărnicit, dar harnic,
în chip cioplit trimite pe oameni
prin beciuri și subterane aglomerate,
din paradisuri în ruine mizere,
calorifere radiate peste drum.
De ce se moare acum?
a se recupera culminat cu a contesta
a contesta culminat cu neseriosul
dar temutul a cuceri.
a cucerit stabilități de asamblaje
și minți.
era o limbă să-l minți
o limbă pentru pilot să muște din cer
era o limbă să cânți recviem
după ce se sting.
Omul e Kramatorsk, Odesa, Mariupol,
Omul e Harkov și Dnipro, Lugansk,
Omul e Sloviansk și Donbas,
Omul e Donetsk și Kiev,
omul nu mai e om.
Chișinău e Kiev
sau Iași e Kiev.
Kiev-ul e elev, student, ukrainean sau rus,
român sau german, american sau francez,
Kiev-ul e.

(R)ămân inimi sparte de tank-uri hulpave,
(E)cluze și mări scufundate-n obuze,
(Z)ări mișcate de smog-uri și aeronave,
(I)smail nu doarme
(S)ă știi că nimeni nu doarme, Koroviev.
(T)ătuca Wolland va pierde viața de după
viaț(Ă)

(U)nul vezi
(K)arma zidește
(R)ea voința
(A)c primește.
(I)nvazia
(N)u va dăinui
(A)cum sau nicicând.

Uttarā (traducere de Florentin Popa)

Therigatha (Pali: Therīgāthā) este una dintre cele mai vechi (dacă nu prima) antologii de poezie scrise de femei – un precedent care strălucește prin forță expresivă și comunitară și – din păcate – prin îndelungata sa singularitate. 

Compuse de către călugărițe budiste senioare (care au împlinit 10 vassa – zece sezoane musonice – de trai ascetic) încă din secolul VI (î. e. n) în limba Magadhi, scrise sau memorate, adunate vreme de 300 de ani, și finalmente compilate și traduse în Pali, poemele reunesc o pluralitate fascinantă de perspective și destine, gravitând în jurul experiențelor focale ale renunțării și iluminării – dimpreună cu libertatea spirituală și felul în care aceasta reverberează într-o emancipare pe plan fizic. 

Aceste traduceri sunt un compromis (sper, nelipsit întrutotul de merit) între versiunile englezești traduse din Pali de către Anāgārika Mahendra, Bhikku Sujato și Susan Murcott, minorele și neîndemânaticele mele intuiții etimologice, și indispensabilele insight-uri lui Andrei Doboș în filosofia și spiritualitatea dharmică. Dată fiind vechimea textelor și apetențele mele, traducerea este inerent părtinitoare, sacrificând uneori proprietatea termenilor în favoarea plasticitâții expresiei și parfumului arhaizant – fapt care, nădăjduiesc, nu va compromite dubla lor valoare: deopotrivă poetică și spirituală. 


cu piua în mână, oamenii își macină grânele
hrănind fii și soții, se bucură de avuția lor

dar străduința ta să fie învățăturile lui Buddha, căci munca asta
singură nu chinuie. iute, tu spală-ți tălpile și-așază-te deoparte

dobândind o minte deplin așezată, ațintită și înfrânată
tu scrutează-i alcătuirile ca pe ale altora, și nu ale tale

când am auzit cum grăise Paṭacārā – și învățătura ei
îndată mi-am spălat tălpile și m-am așezat deoparte

în prima parte-a nopții mi-am amintit de toate viețile trecute
și la mijlocul nopții, ochiul ager al duhului s-a curățit de tot

și la sfârșitul nopții-ncrengăturile de beznă au fost spulberate
învățătura ei desăvârșind, m-am înălțat cu înțelegere-ntreită

și, cum cei treizeci cerești ne-nvinși în lupte îl cinstesc pe Sakka, eu
locuiesc fără de pată-n cinstea ta, stăpân al celor trei înțelepciuni

Musalāni gahetvāna, /dhaññaṁ koṭṭenti māṇavā;
Puttadārāni posentā,/dhanaṁ vindanti māṇavā.

Ghaṭetha buddhasāsane, / yaṁ katvā nānutappati;
Khippaṁ pādāni dhovitvā, /ekamantaṁ nisīdatha.

Cittaṁ upaṭṭhapetvāna, / ekaggaṁ susamāhitaṁ;
Paccavekkhatha saṅkhāre, / parato no ca attato”.

“Tassāhaṁ vacanaṁ sutvā, / paṭācārānusāsaniṁ;
Pāde pakkhālayitvāna, / ekamante upāvisiṁ.

Rattiyā purime yāme, / pubbajātimanussariṁ;
Rattiyā majjhime yāme,/ dibbacakkhuṁ visodhayiṁ.

Rattiyā pacchime yāme, / tamokhandhaṁ padālayiṁ;
Tevijjā atha vuṭṭhāsiṁ, / katā te anusāsanī.

Sakkaṁva devā tidasā, / saṅgāme aparājitaṁ;
Purakkhatvā vihassāmi, /tevijjāmhi anāsavā”.

Că (Andrei Doboș)

Că palma lui bătrînă moleșește ploșnițe.

Că soarele de prînz

În băutura amară parcă s-a întărit.

Că gîndul ăsta face prea multă sfară

Cînd pe mess realizez

Că nu putem continua.

Că solniţa stă între cutii

Și ceasornicul bate.

Că stiloul chinezesc apasă

Greu o fişă pe jumătate descompusă.

Și, în papuci, doamna pomeneşte

De tiară.

Că șlapii îmblăniţi.

Că picioarele mici şi zbîrcite.

Picioarele tale în iarbă de mare.

Unghiile tale netăiate.

Manşete, albastre, singure.

Că vine o vreme cînd mașinile îmbătrînesc

Și de aici de sus de unde privim orașul

Pare minunat.

Că ceața ni s-a părut celestă.

Că lumina unui foc mocnit într-o clădire.

Că văd uliul pe cer cum trece dealul.

Că niște copii ies și intră înapoi în praf.

Că plănuiesc ceva, și vocile lor se aud din colțul casei.

Ca o pulbere fină de primăvară, un polen auriu

Și acolo și noi

În iarba cosmosului.

Că vezi ceva necunoscut cu colțul ochiului și tresari,

Ca și cum viața ta ar fi chiar a ta.

Că pietrele astea par mai mari

În întunericul dintre blocuri

Cînd aud o bufniță și aerul e funinginit.

Că privesc un obiect prin fereastră, și aura lui mi se resoarbe în țeastă.

Samplat 34 (Vlad Moldovan)

pășind înstrăinat
în jungla prezentului
iradiind conștiență
și transmutări
alienaje translucide ale vieții
încercănat de sample
în albia foii
vizualizez
gloria ploii
propag propriul gust
lăsat de croazieră
un matineu frust
și alb ca penetul acelor lebede
ars cu brumă și brumărică

gradient mural al vremii
mișcătoare pustietate
fiecare zi mă apropie de
ce nu vrei să se mai termine
parusie fără control
și fără ordin
zei peste tot – aprind desișul
beția e cât să vezi gloria
cerului pecetuită în marmură
ai văzut-o treci mai departe
dozat în armură aurie
și din amurg să faci
retragerile
dând reminișcențe mașinale
matinale.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑