4 sonete BOMBĂ de la toată mafia

Mafiei (Mihnea Bâlici)

Pe vremuri voltele trosneau corect—
rotițe-n angrenaj. Exactamente.
Substanță scursă-n paișpe eprubete,
nimic în plus, nimic fără efect,

nimic să scape minții vigilante
(excepție-n hazard și în afect).
Pe vremuri voltele trosneau perfect.
Acum sinapsele sunt mult mai lente.

Acum doar texte lungi, laborioase,
despre bunici și sat. Copilării
elastice, o carne fără oase,

ce-mi poartă sufletul peste câmpii.
Din amintirile prăpăstioase,
doar texte lungi, descrieri fistichii.



dia-sonetul Împărătesei (Ioan Coroamă)

îmi vreau fecioara înapoi în coastă
împărăteasă peste casa sacră
sacrificăm, și zi-le cum o să-ntoarcă
sacrificiul, să-l soarbă n-o să poată

urcă-te-n arcă fecioară curată
nimeni n-o să poată pe veci să tacă
în colțuri unde minciuna-i prea acră
și nu încap două glasuri deodată.

ne atingem când nu ne mai atingem
se stinge dorința ce nu-i limpede
n-asculta stingerea, căci ea te minte

bolovan pentru trăire-i ascunsul
(de vraja lui virgo), to proton kinoun
akineton, (nu te-ai ascuns îndeajuns)
ești primul mișcător nemișcat din om.

ne ungem mâinile cu sânge și gem,
geme dorința să-și verse sentințe
iar de-ascultat nici nu vrem, prinde-te

de mână și nu i te lăsa pradă
și nimeni n-o să poată ști de ce doar
pentru-mprumut cineva o să cadă
și nimeni n-o să poată simți solar.

timpanul mi te strigă ca-n canale,
chemat-ai fost și nu i te ascunde
te caută, răspunde-i la semnale
nu te prefă că undele-s mărunte

îmi vreau fecioara să o port în brațe
„ionuț, de mine griji te rog nu-ți face”




Către aer (Andrei Doboș)

Aer, o dulce aer, tânăr aer
cu nitrogen, amoniu şi oxid,
tu sui pe cerul satului, corvid,
fâşii din fumul moale de container

şi pungi subţiri de plastic, cîte-un flyer
electoral, în zbor, de la partid,
aduci miros de varuri şi carbid
şi sunete-ascuţite de bomfaier.

De trupul tău se-apropie cu teamă
un strop de moină care se topeşte.
Tu poţi să faci Atlanticul să geamă

şi-ntreaga biosferă te slăveşte,
iar orice lucru care se destramă
în focul tău slow motion se sfîrşeşte.



stanța (Florentin Popa)

câtă iubire și cât miligram ți-a
dăruit puterea să te disociezi?
un filigran de-absint și muguri verzi
filtre ce își îneacă rezonanța

să-ți spun că nu-năuntru stă substanța
și dac-ar fi, dispare când o vezi?
cu tine am putut să negociez
orice – mai puțin teama și distanța

“e toamnă” -ngân cu ultimul hulub
și, căprior călcând în pași de lup
ies dintre cabluri ca să-mi vin în fire

strâng spini rămași în palmele ce-i rup
când soarele și-a suferit ultimul trup
și nu e loc de altă devenire

(haiku suite) Sorin Gherguț

This image has an empty alt attribute; its file name is ghergut.jpg

(deconstruction)

contează sau nu
numărul de silabe?
probabil că nu

(reconstruction)

dar nu po să știi –
și de ce să riști? cît te
costă să numeri?

(bloody count)

5 la primărie
7 la prefectură
5 gone with the wind

Procesul douămiismului (5)

Modern Tomatoes Are Very Different From Their Wild Ancestors – and We Found Missing Links in Their Evolution - EcoWatch

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru). 

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic. 

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist? 

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)





New tomato varieties launched at Fruit Logistica

Cătălina Stanislav
“Vocile care m-au format pe mine vin adesea din poezia altor literaturi”

E greu pentru mine să răspund la întrebarea asta, pentru că mare parte din poezia douămiistă e alcătuită din nume masculine, iar eu n-am simțit niciodată o conexiune cu poezia masculină în general. Pot, totuși, să spun cu încredere că am crescut ca poetă pe textele Elenei Vlădăreanu, ale Ruxandrei Novac, ale lui Gabi Eftimie. În același timp, cred că douămiismul poetic e încă un moment la care se raportează mulți în ceea ce privește critica la adresa noilor voci și tendințe din România, însă eu nu-l mai simt neapărat ca pe ceva apăsător.

Vocile care m-au format pe mine vin adesea din poezia altor literaturi, chiar și atunci când eram adolescentă, poezia confesivă din Statele Unite a fost principalul catalizator pentru mine, curiozitatea pentru poezia generației 2000 crescând mai degrabă odată cu cercurile de oameni în care mă învârteam, decât cu poezia în sine. Eu cred că poezia a evoluat organic după momentul douămiist, există mult mai mult schimb intercultural și noii poeți sunt foarte curioși în ceea ce privește poezia care se scrie în alte țări, astfel că și autobiograficul excesiv din poezia occidentală, dar și tendințele postumane sau new materialist se simt în noile voci românești, cum ar fi la poeți ca Tudor Pop, Deniz Otay sau Mircea Andrei Florea.




Misvormde groenten en fruit: is er wat mis mee? | Consumentenbond Community

Alex Văsieș
“Postdouămiismului poetic îi lipsește emulația critică de care a avut parte douămiismul”

E un editorial scris de Claudiu Komartin în Poesis Internațional, prin 2011 (http://unanotimpinberceni.blogspot.com/2011/06/editorialul-din-poesis-international.html), în care descrie un dialog cu poeți germani, pornind de la o secvență de „pe Calea Victoriei, [unde] în faţa vitrinei magazinului Gucci, un cerşetor cu un braţ amputat, întins pe un carton, [își arăta] ostentativ ciotul trecătorilor”. Deși destul de problematică, imaginea funcționa ca metaforă pentru impulsul de devoalare și excesul visceral ale poeților douămiiști și poate că ar funcționa acum ca punct de plecare într-o dezbatere legată de lipsa violenței (contestatare) și poate de lipsa unei voci identitare puternice. Poate că și poeții postdouămiiști au fost expuși violențelor, inegalităților sociale și economice, dar cred că au fost atrași oricum în spații care au temperat intensitățile, cred că ecranele au pus o distanță care a moderat vocile, expresiile și reacțiile la imagini de genul ăsta.

Eu am copilărit în cartiere liniștite și am avut norocul să ies, încă din copilărie, în excursii sau vacanțe în străinătate. Am stat pe internet și am tras ultimele filme și muzică și jocuri, și apoi pdf-uri și epub-uri de la edituri străine. Deci am avut totul la un click distanță și nu m-a mai interesat sau n-am mai putut să scriu doar despre mine (deși probabil că tot asta am făcut) și am găsit destule voci puternice (printre poeții și poetele din România sau din afară) în care imaginația nu e doar egocentrică, și în care brutalitatea e depășită sau subminată ironic. Ovio Olaru vorbește într-un articol din Transilvania despre promoția „postdouămiistă” și despre momentul decisiv al intrării României în UE (https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2018/02/06-Ovio-Olaru.pdf) și zice cam ce zic și eu aici, dar mai savant și mai pe larg.

„Postdouămiismului” poetic îi lipsește însă emulația critică de care a avut parte douămiismul. Dacă la începutul anilor 2000 existau reviste și suplimente ale acestora care ajungeau la zeci de mii de oameni (Ziarul de Duminică, Adevărul literar și artistic ș.a.) și în care publicau constant criticii generației, astăzi receptarea critică a unei cărți de debut se adresează unui public mult mai restrâns, poate de ordinul miilor. Cred că ăsta e principalul motiv pentru care postdouămiismul pare încă satelitul douămiismului și probabil că așa va și rămâne cel puțin pe termen mediu.




474 Funny Tomato Cherry Photos - Free & Royalty-Free Stock Photos from Dreamstime

Maria Miruna Solomon
“vei rămâne forever & ever pe net, unde și copiii fără attention span se vor bucura de tine în audiovizual”

Tind să mă raportez la douămiism în același fel în care mă raportez la Noul Val Românesc: cu grijă. Orice aș scrie (respectiv orice aș filma) va fi raportat inevitabil la un curent pe moarte. Și nu știu dacă nevoia pentru douămiism a fost depășită, cât e mai mult faptul că se topește el singur în ce urmează după. E și greu să vorbesc despre asta, am prins abia ultimele valuri.

Vocea care tot ciocănește în ultimii ani – deși e urâțel să generalizez o selecție atât de diversă – se simte unitară în sensul în care influențele reciproce sunt evidente, dar binevenite, iar direcțiile, rizomatice. Ideea asta de renunțare spirituală la individualism încăpățânat, la confesiune izolată și emo, a dat drumul la tot felul de proiecte mișto. Dar s-a trecut de stadiul de remixaj (vine Lucian Brad să vă spună), iar tutelajul nu operează doar ca bridge intergenerațional, ci și ca formă de mending, de crossbreeding din care ies tot felul de frumusețuri. E drăguță și reorientarea formală, s-a înfiripat un teren de joacă fertil.

Și, vorbind de colaborare – acum câțiva ani, un prieten drag a scris o poemă în mijlocul căreia era o amintire de-a mea, povestită lui în chat, și integrată apoi în trip. Și s-a mers mai departe, s-a pavat și încurajat drumul pentru videopoeme (Teona Galgoțiu, Super) nișă de care-mi și place să abuzez, pentru că dă o oarecare credibilitate textelor. Le aduce într-un spotlight: uite, ești demn să se creeze ceva în jurul tău. Vei rămâne forever & ever pe net, unde și copiii fără attention span se vor bucura de tine în audiovizual. Și asta e grozav.

Procesul douămiismului (4)

The Difference Between Brown and Sweet Potatoes | Eat This Not That

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru). 

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic. 

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist? 

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)




When did potatoes become unpopular? - BBC News

Mihnea Bâlici
Era nevoie de o nouă funcționalizare a literarului. Literatura nu mai face paradă cu intimitatea, ci ne-o creează.

Sunt născut în 1998. Am început să scriu poezie în vacanța dintre clasa a 9-a și a 10-a (deci când ar fi asta – 2014?), urmând ca în clasa a 10-a (deci 2015) să particip la niște concursuri de poezie și să ajung, comunicând cu diverși oameni de vârsta mea care erau pasionați de literatură, să citesc poezie contemporană românească la modul serios. Așadar, am intrat în joc într-un punct strategic, într-o breșă paradigmatică: când douămiismul devenise „establishmentul non-establishmentului” (e exagerat să zici că „domină” câmpul literar – poate doar nișa noastră micuță) și autorii tineri (care peste câțiva ani aveau să devină „postdouămiiștii”) erau exogenii câmpului literar: fie scoseseră deja ceva mișto (Când va veni ceea ce este desăvârșit, Spre Sud la Lăceni, Dispars, Valea rea ș.a.), fie erau pe cale să scoată un volum f important (Dialectica urșilor, Beatitudine, Instalația, Efrafa etc.). Poate nu este întâmplător că primele două volume de poezie pe care le-am citit au fost de la Claudiu Komartin, respectiv Vlad Moldovan.

La început, am fost luat sub aripa douămiiștilor: mai exact, în câmpul de influență al lui Komartin, care m-a ajutat cu multe lucruri – am cunoscut în special oamenii care mai veneau la lecturile de la Institutul Blecher, și mi-am făcut astfel foarte mulți prieteni. Ei mi-au marcat și modelat clasele a 10-a și a 11-a. Dar apoi am simțit, la un punct, o atracție intelectuală mai mare față de noua generație (de poeți, dar și de critici: Alex Văsieș, Ștefan Baghiu, Andrei Doboș, frații Moldovan, Alex Ciorogar, Emanuel Modoc etc.), al cărei centru emergent îl simțeam a fi Clujul și cenaclul Thoreau – pe care am și ajuns să îl moderez. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am dat în 2017 la Cluj la facultate. Ulterior, mi-au plăcut Clujul și Facultatea de Litere din alte motive decât poezia: sociale, școlare, personale. (Acum, privind în urmă, îmi dau seama că poezia mi-a ghidat într-un mod mecanic mare parte dintre decizii.)

Cum mă raportez la 22 de ani la acest istoric biografic ambivalent, la acest șotron printre generații? Puțin descumpănit. Mi-am dat filme mari cu poezia (și încă îmi dau), dar parcă niciunul nu a rezistat foarte mult la testul realității. Simt că e o chestiune mai generală decât impresia mea personală, deci vă rog să mai stați puțin aici.

Mi s-a părut mereu că douămiismul a vrut să creeze o mitologie dură și autentică, o narațiune tip „poeții viscerali” ai lui Bolano sau nu știu, ceva de genul. Au fost mai multe strategii de a face asta: fie la modul romantic-expresionist (Vancu, Coman etc.), fie într-un fel mai decadent-realist (Khasis, Sociu etc.). Dar parcă toate discursurile erau legate de această construcție identitară continuă. Enervant de egocentrică, mi-am dat seama prin clasa a 12-a.

Și atunci am încercat să ies puțin din mine – să mă proiectez în alte scenarii, să „bovarizez lucid” (ce înseamnă asta?), să îmi deconstruiesc identitatea, să reduc patetismul și să modulez afectul, cum făceau și fac unii noi poeți. Acestea sunt achiziții valoroase: temperare, experiment, acuitate tehnică. Apoi, mi-am dat seama în ultimii ani că este o poetică la fel de individual(ist)ă la mijloc: doar că acum personalitatea nu mai este un actor al istoriei, ci este redusă la discurs, montaj sau fenomen senzorial – cu alte cuvinte, la afectul cel mai pur. Asta pot aprecia și este fain dpdv estetic. Însă filmele supraindividualiste pe care mi le-am dat eu au început să pară niște elucubrații de neînțeles – ca într-o oră de română din liceu când am avut inspecție și profa ne-a întrebat ce însemană literatura pentru noi și eu am devenit deodată foarte prolix și metafizic.

În fine. Mi-am dat seama că și douămiiștii au făcut ceva remarcabil: au reinserat istoria în literatură – a vorbi despre biografia ta înseamnă, până la urmă, a descrie sau a denunța cadrul în care te miști ca ființă socială. Dar au apăsat prea tare pedala confesiunii – au început să facă performance social și instituțional, unii au luat-o razna (sau doar s-au prefăcut, dintr-o inerție a vremurilor), alții au devenit agenți literari, în orice caz, discursul lor poetic și-a pierdut din credibilitate și suna adesea a PR sau a lozincă. Apoi a apărut „postdouămiismul”, care e, de fapt, pasul logic după douămiism: individualizarea și personalizarea se transformă în comodificare ostentativă – mizând și pe funcția cognitivă și, adesea, terapeutică a literaturii, qua adjuvant psihologic. În această transformare se întrevăd și nevoile noastre: mai exact, stilul nostru de viață singuratic, chiar și în prezența celorlalți (prieteni, iubite, părinți). Era nevoie de o nouă funcționalizare a literarului. Literatura nu mai face paradă cu intimitatea, ci ne-o creează.

Deci plusuri și minusuri există în ambele părți. Ceea ce înseamnă că avem o lume poetică destul de vie. Dar nu îndeajuns. Și de aici nu mai este vorba de poetici literare în sine, ci de instituțiile conexe ale literaturii – care nu mai ajută poeții tineri de multă vreme. Poate doar un festival ici-colo, făcut sub umbrela unei universități, dar e prea puțin. Bunăoară, n-avem organizații sindicale (afară de USR, care e deja formațiune oligarhică), n-avem fonduri, nu primim nimic din scris poezie (poate capital simbolic, uneori, dar trece) și, prin urmare, nici poezia nu prea mai înseamnă mare chestie în sens larg. Ne retragem cu textele în lumea noastră intimă, artizanală, și le lăsăm să își facă treaba.




Potato Party - Video & GIFs | funny pictures, food, potato, funny, party

Ioan Coroamă
Nimeni nu-și mai propune proiecte tip-manifest, și nimeni nu-și mai asumă revendicări asupra unor pretenții suprematist-hegemonice de deturnare a predecesorilor

Una din întrebările care îmi tot revin în minte de ceva vreme ține de reflectarea asupra diferitelor moduri de percepție a poetului/poeticului : o dată de critica literară, deci de spațiul discursiv adjuvant sau auxiliar poeziei, iar pe de cealaltă parte, percepția de și din interior, apercepția pe care poeții o asumă constant în construcția posturii lor în interiorul câmpurilor sociologic și textual al literaturii.

Aspectul inedit  pe care-l regăsesc la această anchetă rezidă în faptul  că pleacă de la premisele teoretice impuse de critica literară cu privire la producția poetică de dată recentă (anii 2000-2010, respectiv 2010-2020/prezent), ca mai apoi să ofere poeților un context de răspuns în care ar putea deconstrui și demitiza o serie de afirmații ale criticii care ar putea avea mai curând un caracter desuet, din simpla dorință de a se păstra un orizont paradigmatic ce se supune unor noțiuni canonice precum programul sau generația.

Înainte de a răspunde punctual la cum resimt relația poeziei scrise de după 2010 cu cea de dinainte, o observație preliminară merită a fi făcută: Critica a încercat în multiple rânduri să uniformizeze poezia scrisă în anii 2000 sub umbrela conștiinței unui grup generaționist, un grup cu orientări, intenții și interese comune. Problema pe care o întrezăresc aici constă în faptul că această tendință de a reflecta asupra unui grup unitar decât asupra unor poli decentralizați de direcții poetice s-a făcut prin asumarea unei taxonomii estetice, care de fapt masca o serie de criterii sociologice. Drept dovadă că majoritatea poeților douămiiști au o atitudine vituperantă la adresa instituției criticii, pentru că în viziunea lor au fost etichetați și percepuți ca fiind un spirit unitar, o generație a căror mize estetice sunt rezultatul unei întâlnirii a anti-intelectualismului poeziei beatnice cu spiritul de frondă al infrarealismului sud-american. Termeni precum minimalism autobiografic, redarea realității imediate, expunerea supralicitată a visceralității, miza corporalului, sunt doar câțiva din termenii mainstream pe care critica îi folosea recursiv în descrierea esteticii bleak a douămiismului. Însă probabil, acestor poeți li s-a părut că genul acesta de etichetări și totalizări doctrinare demonstra un act de acută lipsă de înțelegere a produselor lor. În viziune mea, nenorocul acestui punct al poeziei române a constat în perioada sa istorică de existență: post-comunismul, un moment istoric al tranziției spre o post-modernitate a cărei emergență este întârziată în spațiul românesc, singura atitudine comună a tuturor acestor autori fiind spiritul de frondă pe care-l asumau în dorința de liberalizare a procesului artistic, dorind practic să  dezinstituționalizeze poezia, să o scoată din universități, și să o experimenteze în cele mai empirice moduri cu putință.  Desigur acest spirit agonistic de reformă ar putea fi perceput din exterior ca fiind rezultatul unui ethos comun, însă mai curând acesta ar fi un dat inerent coordonatelor istorice decât un manifest cu mizele programatice ale unui curent literar.

De altfel, există chiar în interiorul peisajul descris mai sus excepțiile de la regulă care au constituit de fapt liantul pentru conectarea spre ceea ce aveau să fie numiți de critică drept poeții postdouămiiști. Debuturile de până în 2010 ale unor Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Vasile Leac, Cosmina Moroșan sau Andrei Doboș stau mărturie ca izvoare de influență pentru ce avea să continue prin Andrei Dosa, Radu Nițescu, Alex Văsieș, Ștefan Baghiu, Deniz Otay (chiar dacă debutul este de dată foarte recentă, căutările poetice o situează mult mai în spate prin raportare cu cei care au debutat în același an) sau Florentin Popa. Ca de abia după, aceștia din urmă să fie cele mai recente referințe pentru Mircea Andrei Florea, Mihnea Bâlici, Teona Galgoțiu, Cătălina Stanislav, Lucian Brad, Costel Onofraș, Irina Temneanu, Luca Ștefan Ouatu, Elena Boldor, Georgiana Bozîntan, Raluca Boantă, Diana Cornea, Tudor Pop, subsemnatul, Andrada Stugaru, Maria Miruna Solomon, Bogdan Vișan, alături de alți tineri și mai recenți intrați în circuit, care par că-și au rădăcinile pe altă filiație decât cea trasată mai sus, tineri precum Sorina Rîndașu, Toni Chira sau Alexandra Mălina Lipară. Un alt exemplu idiosincratic de debut recent care reiterează anumite tonuri din esteticile douămiiste, depășind în același timp atmosfera specifică perioadei îl constituie debutul Anastasiei Gavrilovici, unde pare că regăsim problematizări din poezia de până-n 2010, dar trase printr-un filtru al moderației și confesiunii lipsite de epatare sau exces,

Cert e că fiecare dintre cei menționați își poate găsi o afinitate într-una din sensibilitățile propuse de poezia scrisă dinainte de 2010. Prin urmare, putem înțelege că nu se poate vorbi despre o evoluție coezivă a câmpului poetic contemporan românesc, fiind mai degrabă vorba de o polaritate de tip rețelar, în care diverse rețele de sensibilități își construiesc genealogii alternative prin raportare la ceea ce e considerată a fi evoluția unitară a câmpului. Tocmai de aceea putem vorbi despre o serie de copii cuminți, care nu vor să-și asume conștiința comună de luptă a unei generații împotriva celeilalte, deoarece paradigma actuală e una a contaminării eclectice și a localismului. Nimeni nu-și mai propune proiecte tip-manifest, și nimeni nu-și mai asumă revendicări asupra unor pretenții suprematist-hegemonice de deturnare a predecesorilor ( cum era cazul fracturismului față de optzecism, dar să nu uităm, fracturismul face obiectul doar unei anumite porțiuni a ceea ce se poate numi douămiism).

Consider că privit din interior cel puțin, visul douămiiștilor de a nu fi etichetați și aruncați de critică  în același borcan al apartenenței ideologice la o singură generație se îndeplinește de abia în postdouămiism, unde transformarea meta-modernă a câmpului literar face ca orice formă de reducționism, esențialism sau uniformizare să dispară. De aceea putem ajunge a avea direcții de discurs racordate la spații culturale diferite și la spații istorice diferite, care pot coexista și interpela reciproc, fără să mai existe nevoia unei depășiri totale, ci mai curând nevoia integrării  unor segmente dintr-un areal de referință, corelată simultan cu nevoia respingerii unor segmente din aceleași areal. Cel mai bun exemplu este oferit chiar de scurtul și deloc exhaustivul itinerariu creat mai sus, trăim într-o perioadă în care o poezie mediată tehno-digital ca a lui Tudor Pop, ce se opune ca miză neoexpresionismului lui Radu Vancu și Dan Coman, coexistă cu poezia lui Toni Chira, mult mai apropiat ca atmosferă de textele celor doi amintiți, și fără nici un punct de asemănare cu poezia Cosminei Moroșan, de unde se poate regăsi un izvor de filiație pentru subiectivitatea dezintegrată din discursul lui Tudor.

Absorbția lecturilor plăcute și generatoare de referințe/influențe nu se mai realizează în sensul unei critici istorice a perioadei artistice de dinainte, ci mai curând se realizează integrativ, prin selecția unor artefacte ale trecutului ce stârnesc interes, urmate de relocalizarea lor în timp. Tocmai de aceea nu văd niciun fel de problemă în a avea pe noptieră cărți de Răzvan Țupa, Rita Chirian și Ruxandra Novac sau Ștefan Manasia, alături de cărți ca ale lui Mircea Andrei Florea sau Lucian Brad. Nu se mai pune problema dintre cine depășește și detronează pe cine, ci mi-ar plăcea să cred că problema se pune asupra modului în care reușim să revalorizăm segmente ale unor etape și momente ce se consideră a-și fi consumat potențialul de dezvoltare.





Potato Nutrition Facts: The Benefits Aren't Just in the Peel | Real Simple

Florentin Popa
“mă simt norocos și plin de speranță”

Pe scurt (cum o spunea Club Literar pe vremuri): Doomiismul e doar varianta alexandrină și osteoporotică a fracturismului.

Pe și mai scurt: doomiismul e fracturism fracturat.

Scurt rău: nici noi nu suntem ok, dar ne tratăm.

Fracturismul a fost mișto și groaznic, așa cum e orice lucru care schimbă lucruri; îmi amintește într-un sens de o dioramă a (post-)revoluției române, doar că în loc de televiziunea sub asediu sunt snippet-uri de conversații de pe yahoo messenger furibunde și screenshoturi direct din BS Player – de frumusețea ferventă a oamenilor care au toată libertatea și toată teroarea de a nu ști exact ce să facă cu ea. O mișcare everything goes – simply because it can no longer go on like this, cea mai recentă (dacă nu ultima) mișcare-manifest din literatura noastră.

Însă, parcă în spiritul piesei “Un doi și trei de zero” de la BUG Mafia, impulsul ăsta care a avut mai multă energie cinetică decât integritate structurală s-a spart repede în trei bucăți:

  • doomiismul OMEGA, ale cărui vârfuri s-au retras în asceză sau topit în anonimitate, păstrând cumva doar revolta și abandonând “programa”
  • doomiismul BETA, care conviețuiește cu succesorii și predecesorii săi în marea ciorbă post-post- ; probabil cea mai rațională și fertilă facțiune a lui.
  • doomiismul ALPHA, despre care o să las versul 30 din “Deșteaptă-te române” să vorbească pentru mine; doomiismul canonizat, doomiismul care tânjește să umple golul de putere lăsat de instituțiile dezintegrate, doomiismul expansiv și căutător de urmași ca un Henry al VIII-lea

Sunt lucruri greu de povestit, pe care sper ca niciun scriitor tânăr să nu le mai trăiască – sunt amintiri dintr-o epocă hipercompetitivă și ierarhică, în care am fi făcut orice pentru iluzia (măcar) a apartenenței la un cerc restrâns care ne părea hieratic, decisiv și final.
Am crescut, bunăoară, într-o cultură ultra-agresivă a raderii, o cultură în care tot ce nu era după chipul și asemănarea noastră trebuia distrus, și tot ce era prea mult după chipul și asemănarea noastră trebuia conținut și înnăbușit – o cultură în pluralitatea vocilor era subminată de un fetiș straniu al tonalității, și a dorinței de autoritate. O cultură în care era absolut okay să spui lucruri ca “asta nu e poezie”, fără niciun fel de justificare. O cultură în care era okay să suferi și să-i faci pe alții să sufere în numele unui daimon misterios al destinului, în care răul psihic “făcea bine la operă” ca o aspirină la stomac, în care obiectivul final era ca biografia să genreze opera, iar opera să-ți supraviețuiască – peste lege, peste milă, peste patul de spital.

O cultură în care zeci/sute de adolescenți – și (mai ales) adolescente – extrem de vulnerabili, erau ademeniți în tot mirajul ăsta schizoid, uneori cu aceleași texte copy-pastate în ferestre de messenger, în care erau mințiți că ar conta, că au talent, că cineva crede în ei – doar din nevoia altora de a le fi lustruit ego-ul; și – finalmente, o cultură în care o dată ce nu mai erau utili, erau respinși brutal și scurt – cu răni emoționale enorme, cu dezgust și teamă de scris.

Pentru mine, doomiismul – și mai ales ce a rămas din el, doomiismul alpha, e o cultură căreia i-am supraviețuit, dar de care nu mă atașează – și căreia nu mă simt dator cu nimic. Doomiismul e un emokid straniu, care extinde asupra celorlalți self-harm-ul și în același timp vrea să le cerșească simpatia. Doomiismul e un Cronos care și-a mâncat copiii, dar a dat de un bolovan. Suntem noi, cei din generația submersată, nici boomeri – nici zoomeri, cei născuți deja în wasteland, cei deprinși să doarmă între ruine, cei paranoici și violenți, dar care învață să se ierte și să lucreze împreună.

Sunt lucruri greu de povestit – pe care sper ca niciun scriitor tânăr să nu le mai trăiască; și nu doar că sper, ci vreau să ne asigurăm că nu le va trăi.

De aceea, le pot ierta multe “copiilor cuminți” de după mine – și cred că putem învăța multe de la ei. Cred că păcatele bunicului nu trebuie – și nu se vor răsfrânge asupra nepotului. Cred că avem, poate pentru prima dată în istorie, o generație care poate intra în contact nemijlocit și de pe picior de egalitate cu 2-3 generații de dinaintea ei – o generație care ne poate judeca mai bine decât o putem face noi – dar care va alege probabil să ne includă în loc să ne judece. O generație care merită susținerea- dar mai ales sinceritatea noastră.

Și pentru asta – și mai ales pentru oamenii din atâtea lumi și timpuri între care mi-am găsit locul și susținerea – mă simt norocos și plin de speranță.





NASA vrea să cultive cartofi pe Marte. „Dacă reușim asta, atunci putem să salvăm planeta Pământ" | B1.ro

Andrei Doboș
“Uneori, un cult new age descoperă ruina și își proiectează fantasmele asupra ei.”

Granița temporală dintre douămii și postdouămii este folositoare în măsura în care ne spune ceva despre ruinarea poeziei. O ruină poate fi recunoscută ca atare în momentul în care edificiul nu mai susține operațiuni birocratice, ritualice, instituționale, când el nu mai este gestionat de către o structură centrală capabilă să opereze distincții tari între exterior și interior. Ruina apare la capătul unui proces pe care îl numim colaps.

(După momentul douămii a devenit evident, cred, pentru toată lumea că Elvis a părăsit clădirea. Se vorbește despre o „retragere a criticii”. Criticii douămiiști au părăsit poezia fiindcă au înțeles, poate printre primii, că nu mai există în ea prestigiu social sau capital simbolic de extras (îi vedem bunăoară în toate juriile și comițiile unde se premiază poezie…, dar asta este deja o alta discuție.)

Starea de ruină are totuși și un aspect pozitiv: edificiul ruinat este luat în posesie de mușchi, licheni, plante agățătoare, insecte. Ruina le face vizibile. Uneori, un cult new age descoperă ruina și își proiectează fantasmele asupra ei.

Ruina este un lucru viu. Doar că nu mai seamănă deloc cu starea de dinaintea evacuării. Devine stranie, instabilă, o marcă a nepermanenței materiale. Totodată, dispariția centrului birocratic readuce în scenă pluralitatea entităților coexistente. Prin crăpătura oricărui lucru nu numai că intră lumina, dar cresc păpădii, fire de iarbă, trec coloane de furnici.

De aceea mi se pare important pentru postdouămii să aibă conștiința poeziei ca ruină. Este o privire care pune lucrurile în perspectivă (sau o formă de perspectivare radicală).

În curînd, instituțiile vor reapărea. De data asta însă ca muzeu. Angajații muzeului vor plivi buruienile, vor pune băncuțe, indicatoare și texte explicative. Vor mătura și vor vărui. Vor introduce ruina într-un circuit muzeal.

Procesul douămiismului (3)


În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru). 

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic. 

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist? 

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)

Mircea Andrei Florea
„dintre toate acele influențe singura simbiotică e cea a lui Urmanov”

Mi-e puțin ciudă că m-ați băgat tot la postdouămiiști, speram să fac parte dintr-o generație nouă, care încă nu are nume, sau are un nume secret, un nft care să îți dovedească apartenența, o generație secretă, indiscutabil mai tare. Oh welp.

Pe mine poezia acelor ani m-a influențat în același timp cu cea de la începutul anilor 2010. Eu am început să citesc asumat prin 2013, în liceu, când deja douămiismul nu mai era efervescent și altele erau poeticile fresh care-mi luau ochii. Citeam de la diriga, Irina-Roxana Georgescu, cărțile mari de până în 2005, îmi dădea câte una pe săptămână și îmi zicea să i le aduc înapoi cu câte un poem scris de mine în fiecare stil în parte, ca să îl pot depăși or smth. Nici ea nu cred că lua prea în serios chestia asta, îmi ieșea oricum lamentabil, nu prea înțelegeam nimic din textele alea,  obișnuit cu Nichita Stănescu, dar cred că asta a făcut ca influențele lor să fie subversive, parazitare. M-au încercat moralismul, egotismul, toată forța și drama celor mai cunoscute discursuri ale acelei perioade, dar cu timpul mi-am dat seama că nu mi se potrivesc, mă mai încearcă uneori, dar încerc să le renegociez.

Ca să duc metafora mai departe, cred că dintre toate acele influențe singura simbiotică e cea a lui Urmanov, mi-o asum și o repet de fiecare dată când cineva mă întreabă. Ceva din încercarea de relaționare cu cititorul, din directețea cu care își transmite emoțiile, din deschiderea prezentă în texte, în fine, până și felul în care taie versurile și își construiește secvențial volumele, pe toate astea le-am internalizat și le-am purtat în ce am scris, în ce scriu acum, nu știu cum aș scrie altfel.




Anastasia Gavrilovici
„Mă gândesc la poeții primului deceniu al anilor 2000 ca la niște gladiatori sau niște matadori

Cred că principala noutate pe care o înregistrez eu în raport cu poezia douămiistă este detașarea, practicarea (conștientă sau inconștientă, asumată sau doar trucată a) unui anumit jemanfișism, o relaxare. Mă gândesc la poeții primului deceniu al anilor 2000 ca la niște gladiatori sau niște matadori, pentru care totul e pe viață și pe moarte, pentru ei lupta se dă în arenă, în timp ce poeții postdouămiiști stau pe margine și privesc și parcă răsuflă ușurați când știu că nu e nevoie să facă și ei așa. Lupta lor se dă în încordarea voyeurismului ăstuia pervers, a așteptării, e una cumva internalizată, desangvinizată. Fără să fie vorba neapărat de blazare la mijloc, cred că practicile poetice preferate de cei care se înscriu în așa-zisul postdouămiism mizează mai mult pe ironie, autoironie și sarcasm, pe umor, pe observația la rece, de la distanță și notația eviscerată de afecte sau surplus de emoție. Firește, e mult de nuanțat aici, de investigat care sunt noile forme pe care le ia deversarea trăirilor, a narațiuilor dătătoare de fior și emoție, dar unul dintre aspectele definitorii ale poeziei noi mi se pare ăsta, distanțarea și prelucrarea atentă a datelor preluate din realitatea imediată, întârzierea confesiunii până la eliminare. Uneori nu fără anumite riscuri, căci și poemele scrise „la rece” sunt ca berea pe care ai lăsat-o prea mult la frigider încât atunci când o bei nici nu-i mai simți gustul.

Nu simt că e treaba mea să teoretizez, îi las mai degrabă pe critici și istorici să-și bată capul cu asta, să delimiteze când s-a sfârșit douămiismul și când a început ceea ce numim postdouămiismul. Nu e ca și cum în 2010 a bătut un gong și poezia s-a schimbat brusc, dar cred că putem spune că temporal vorbind, al doilea deceniu al anilor 2000 și poeții care au debutat din 2010 încoace ar trebui demarcați într-un fel sau altul. Reminiscențe ale trăsăturilor caracteristice poeziei douămiiste sunt încă vizibile și la mulți dintre poeții tineri de azi și e cumva firesc și inevitabil, mai ales dacă ești un om care a citit și a rezonat, fie și doar în trecere, cu felul în care scriau figurile douămiismului. Însă cu siguranță referințele literare, artistice, muzicale – culturale într-un cuvânt – care apar în poezia celor care au debutat după 2010 să zicem sunt diferite de cele ale primului val de poeți, iar pe lângă asta, aportul tehnologiei, al rețelelor de socializare, al cinemaului și artelor vizuale, al comunicării așa cum se realizează ea astăzi, fixează cred coordonatele unui nou tip de discurs poetic, care abia aștept să văd încotro se îndreaptă. 




Radu Nițescu
Văd Doboș, dau like

În dosarul din Cultura coordonat de Alex Ciorogar (martie 2017), Paul Cernat se întreba (pe bună dreptate) dacă n-ar suna ridicol scriitori „douămiizeciști” sau „douămiidouăzeciști”. Mă întreb și eu dacă prin adăugarea prefixului post la ultima îngrămădire generaționistă cât de cât coagulată s-a rezolvat problema, în ciuda faptului că mai toate discuțiile care s-au purtat despre o nouă promoție  implică, într-un fel sau altul, referiri la postumanism, ceea ce poate ar legitima oarecum termenul. Cred c-am mai spus într-un interviu, acum câteva luni, că mie nu-mi place în mod deosebit cum sună „postdouămiist” și că mi se pare că are și o latură ușor macabră, morbidă. Apoi, spuneam tot în interviul ăla că găsesc mai multe asemănări între scrisul meu și al unor poeți douămiiști decât între scrisul meu și al unora dintre poeții care au debutat după 2010 – și la fel și în cazul altora dintre aceștia din urmă. Și, mai mult, cu aceeași impresie rămân și după ce citesc debuturile mai recente sau dosarele cu poeți nedebutați care-au mai apărut în ultima vreme (vezi PoeticStand sau Timpul, de exemplu). Încercarea de a împăca împărțirea poeților după anul debutului și cea după direcția în care se îndreaptă scrisul lor mi se pare într-o oarecare măsură forțată. Recomand, totuși, oricui  să citească dosarul din Cultura la care mă refeream mai devreme, precum și cel din revista Euphorion (nr.4/2017) sau articolul lui Ovio Olaru din revista Transilvania și să își facă singur o părere, dar, din nou, ținând cont și de debuturile apărute în ultimii patru ani sau de grupajele celor care n-au debutat încă.

Am căpătat, în ultima vreme, odată cu unele schimbări  (poate mai ales în grupul de prieteni apropiați – unii au plecat din țară, alții au plecat de tot, de alții m-am îndepărtat prin mersul lucrurilor, și pandemia a avut și ea un cuvânt greu de spus în toate astea) obiceiul ăsta care uneori mi se pare frumos, alteori dăunător, alteori de-a dreptul sinistru, de a mă uita aproape zilnic la ce memories oferă facebook-ul și de a-mi aminti diverse momente sau perioade. Mai dau în felul ăsta de poze de-acum zece ani sau mai bine și-mi dau seama că atunci când m-am întâlnit eu prima dată cu poeții douămiiști, aveau cam vârsta mea de acum (poate un pic mai mari, unii dintre ei). Atelierele la care mergeam când participam la Licart, de exemplu, sau primele ediții ale Institutului Blecher la care m-am dus când eram prin liceu au însemnat mult pentru mine, iar faptul c-am dat de tineri cu care puteam povesti despre ce mă pasionează și de la care puteam afla de / împrumuta cărți  a fost o treabă – totuși, „evoluție tutelată” sau „statut de copii cuminți” mi se par termeni cam exagerați, deși înțeleg cum s-a ajuns aici. N-am cum să nu apreciez, totuși, generozitatea asta a multora dintre poeții douămiiști (și poate să și învăț ceva de-aici) și să mă bucur că mi-am făcut destui prieteni dintre ei, zic eu c-am avut mai mult de câștigat așa decât prin „violența contestatară”. Apoi, chiar îmi plăcea de cele mai multe ori ce citeam de la ei, de ce ai contesta ceva care-ți place? Văd Doboș, dau like, cum ar zice unii dintre noi.  „

Adrian Popescu: două terține

Piave di Polenta

Poet modest, poeziei îi iei renta,
În biserica unde intrase Dante,
Ilustru oaspe în contea Polenta.

La intrare vezi benefice plante,
Sacre străjuind arcada-i de cinste,
Pe unde păși Il Sommo Poeta.

În el se cocea versul cel dulce și dur,
Prin har e condus de mână-n secreta
Lumină a trandafirului, miez pur

Ce își revarsă lacrima fierbinte.
Pe turnuri flamuri roș-aurii, în jur,
Romanice zidiri și  înnegrite urme

A celor ce se războiau. Au socotit
Unii că poți a fi și guelf și ghibelin,
După câștig, pământ, aur și turme.

Trădaseră sub Leu o  Aquilă cu Crin.
Pe romagnoli, Poetul totuși i-a iubit, 
Gloria Romei strălucea-n Ravenna.

Se-aude clară ruga mattutina,
Sub bolta austeră, vezi clar scena,
Intră grăbit, ascunde-l pelerina.

În nava sacră sună glasuri îngerești, 
O umbră fâlfăind, plutește… Nasul
Coroiat, o, nu i-l vezi, dar i-l ghicești.

La Pieve di Polenta, el avu popasul,
E San Donato, în ceruri protectorul
Din Nicomedia, martirul din Arezzo

Sub Apostatul Iulian. Intră, lin, corul
Bisericii, cor rustic, și eu îngheț-o
Clipă, îl văd, aicea,  pe Mântuitorul

Lângă poet și pe Francisc, aici și el…
Fecioară sfântă, netezește viitorul,
Învață-ne să-l adorăm pe sacrul Miel.

Parcă pictase Giotto iar o altă frescă.
Deasupră-le, deplin, suav un vânticel,
Și-un înger aducând cartea dantescă.

Acordul muzical

Cel care suflă sufletul, cunună
Îi pregătise, mai lipsea un ,,Fie!”
De cercetezi sticlarii din Lagună

Și ai atins, abia ușor, un sfeșnic,
Sau candelabru, naști o armonie.
E clinchetul, acordul feciorelnic

Nu știm de-a fost Acordul tainic
La ceasul focului timid în vatră, 
Și al ulciorului umplut devreme,  

Dar alb în casa adâncită-n piatră,
Intră Trimisul, sol regal și crainic,
Mariei să îi spună, ,,Nu te teme!”

,,Pe Tine vas curat, lipsit de pată,
Te alese Domnul, ca pe altă Evă,
Să-l naști pe El, născut din Tată!”,

Iar Da!-ul ei a fost de tot sfielnic,
Păstră ca pomul umbra, nu arșița,
Suflul curat iscat de foc puternic.

Măslinul milenar are o nouă sevă.
Perla de preț din scoică e din vița
Lui David, rege, ce înstruna vecia.

Cel care vine-n lume prunc iudeu
În fânul peșterii e însă Dumnezeu,
Lui, care dă Viață, viață-i dă Maria.

2 sonete de Juan Ramón Jiménez (traduse de Florentin Popa)

AL SONETO, CON MI ALMA

Como en el ala el infinito vuelo,
cual en la flor está la esencia errante,
lo mismo que en la llama el caminante
fulgor, y en el azul el solo cielo;

como en la melodía está el consuelo,
y el frescor en el chorro, penetrante,
y la riqueza noble en el diamante,
así en mi carne está el total anhelo.

En ti, soneto, forma, esta ansia pura
copia, como en un agua remansada,
todas sus inmortales maravillas.

La claridad sin fin de su hermosura
es, cual cielo de fuente, ilimitada
en la limitación de tus orillas.


SE ENTRÓ MI CORAZÓN EN ESTA NADA

Se entró mi corazón en esta nada,
como aquel pajarillo, que, volando
de los niños, se entró, ciego y temblando,
en la sombría sala abandonada.

De cuando en cuando intenta una escapada
a lo infinito, que lo está engañando
por su ilusión; duda, y se va, piando,
del vidrio a la mentira iluminada.

Pero tropieza contra el bajo cielo,
una vez y otra vez, y por la sala
deja, pegada y rota, la cabeza…

En un rincón se cae, al fin, sin vuelo
ahogándose de sangre, fría el ala,
palpitando de anhelo y de torpeza.

SONETULUI, DIN INIMĂ

Așa cum într-o aripă se-ntinde zborul infinit
cum o floare închide esența șovăitoare
la fel și-n flăcări rătăcește fulgerare
și în albastru însuși cerul s-a găsit

cum într-o melodie se ascunde alinare
și prospețime ascuțită-n apa ce-a țâșnit
nobilă bogăție-n diamantul prețuit
așa și-n carnea mea stă patima cotropitoare

În forma ta, sonet, dorința asta pură
își oglindește, ca-ntr-un luciu lin de apă
miracolele ei nemuritoare

Și limpezimea frumuseții ei fără măsură
e, precum cerul din fântâni, nelimitată
în mărginirea țărmurilor tale


ÎN GOLUL ĂSTA MI-A INTRAT INIMA TOATĂ

În golul ăsta mi-a intrat inima toată
ca pasărea, stârnită de copii să zboare
ce se trezește, oarbă și tremurătoare
în sala sumbră și abandonată.

Din când în când încearcă o evadare
spre infinitul iluzoriu ce-a-nșelat-o
dar, ciripind a îndoială, se îndreaptă
către vitraliul de minciuni scânteietoare.

Apoi se-mpotmolește-n cerul strâmt
si iese când și când, pe jumătate
cu gâtul strâns în bolți ce stau să-l frângă…

și cade, istovindu-și zborul, pe pământ
-necată-n sânge, cu-aripi înghețate
în colț – zvâcnind cu-alean, nătângă.

Gel (Ioan Moldovan)

Gel negru, gel albastru – nu contează:
același ger e, deși-’nmuiat un pic –
ca, stând în el, să-mi țină mintea trează
să mai îngrașe grozavul mainimic.

Dar cine strică? Or, eu nu voi să stric
această iarbă care hibernează;
trecând prin ea, o fac cu multă groază
că, după iarnă, n-o să mai dea în spic.

Chiar dacă ziua mi-ar fi mai cât un veac,
mereu cernând-o, n-aș mai găsi vreun leac
adormisirii ăstei făr’de nimica sfânt.

Un somn pustiu: o brazdă de pământ
pe care fluxul o dă de-a berbeleac
izbind-o-n osul frunții. Tot restu-i fleac.

Rodiile (Paul Valéry)

Rodiile

O, rodii tari, întredeschise
De un exces de sîmburi crunţi,
Vă iau drept suverane frunţi
Pleznind de marile lor vise!

Şi dacă sori cu mare chin
O, rodii, vouă-abia căscate,
Vă sparg, de-orgoliu încercate,
Membranele ca de rubin,

Şi dacă aurul din coajă,
Cel sterp, somat de-o mare vrajă,
Crapă-n comori de suc aprins,

De-această radiind ruptură,
Visează sufletul meu stins
La tainica-i arhitectură.

(Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, în vol. Paul Valéry. Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică, 1989)




Les grenades

Dures grenades entr’ouvertes
Cédant à l’excès de vos grains,
Je crois voir des fronts souverains
Éclatés de leurs découvertes !

Si les soleils par vous subis,
Ô grenades entre-bâillées
Vous ont fait d’orgueil travaillées
Craquer les cloisons de rubis,

Et que si l’or sec de l’écorce
À la demande d’une force
Crève en gemmes rouges de jus,

Cette lumineuse rupture
Fait rêver une âme que j’eus
De sa secrète architecture.

(Charmes, 1922)






3 poeme despre animale

Vițelul

Pe deal, dimineața. Coboram un vițel.
Avea trei luni și trebuia să-l vînd.
Venea smucit, dar cîteodată blînd
Și-am început să-l scarpin,
să vorbesc cu el.

Îl simțeam ca pe un copil. În strînsoare.
O energie suplă, gata de galop,
Dar îi înfășurasem bine lănțugul peste bot
Să mă asigur că nu sare.

Mi-e limpede acum că nu un animal
Duceam pe deal, ci suflet de copil
Cu botul amorțit în zale de metal.

Urma, în ziua aceea, să îl vînd la kil.
Iar el credea în ce-i spuneam să-l liniștesc
Și îmi era tot mai puțin ostil

(Andrei Doboș)

Domnuca


ea e dragostea mea
domnuca mea cu pene
cu pufu dă pă ea
ca cenușea dă lemne

în cioc cu pietricea
le face la cloști semne
c-a găsit zărzărea
sub maldărul de lemne

nu e alta ca ea
spun mândru, dar devreme
uite cu ce-mi ieșea
din cuibul dintre lemne:

călduți ca niște sori, albi-negri și bezmetici
vreo zece puișori, leit-poleiți, identici

(Florentin Popa)

Pisiki

Câți de la voi ați aruncat în pârâu,
În canale sau scaieți, în fântână?
În șanțuri de uliță, lanuri de grâu
Sau pe-o stâncă, suferind într-o rână?

Câți ați otrăvit și câți v-au zdrobit
Băieții din sat, în grupuri, cu pietre?
Și câți dintre pui ați ascuns și-ați mințit,
Izbăvindu-i pe copii de regrete?

Spectrele toate vor arde la vară
Sorbite-n cerul năpădit de șoimi.
Acuși vine gustarul,

Când tot ce-a mieunat domol de seară
Se prinde cu gheruțele de pomi,
Stingându-se ca jarul.

(Mihnea Bâlici)

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑