două poeme de Cătălin Șuteu

No description available.


fil-corsa-Fdyhceryjvf-jutrf-fikvf

căci din piepți ies fumuri noir pe harajuku
plesnești. ești mare robot sau (/dezinsecție)
moalele capului spre un copac: sepuku

(ce trist e un software în spațiu public, fără)
(personalitate hai. afară să murim)

(liniștitor știi că oricând poți să nu mai. sub)
(pleoapa prizată întunerică mân-a doua)

avalanșa de beznă-n prim plan ne desfăcu
:organe supărate ținute la frecție:
le picură din ochi cu tronc la extincție
iubești pe limba ta cu probleme de dicție

[și ești din auzite…] ghemuită
ca efecte secundare ale unei pene de curent
sângerau gingii în vis |ca un tot deosebit|
abia aștept sa nu mai fim o să bată briza mării.




saturație

saturație: de alb cerul plin
de la meteo spleenurile poame
viii cu multă, plurală foame
vieții știrbe, îndesați de divin

n-ar mai vrea, zilele încet tot vin
înghițind gloanțe oarbe din arme
din vânt bat certificate-n clame,
de mâini ținându-se nutresc un chin

exces de aer, îi lasă salini
case trosnesc interioritate,
trunchiuri își trag afară rădăcini,

au de la oglinzi sațietate
suportându-se prea mult la lumini
dând pe-afară de identitate.

Nocturnă (Andrei Doboș)

Beznă, dublu întunecată,
o energie-mperecheată,

cînd bufnița scanează locuri
de vînătoare între blocuri.

Tăiată-n negru, o vitrină
se-neacă-n propria ei lumină

și înăuntru, prin saloane
tușesc bruiaje pe ecrane.

Pelicule pulsează vii
opalescente, sidefii.

La semafoare curg și circul
spectrele roșii de vehicul.

Prin întuneric ud ard lame
fosforescente de reclame.

Colectiva snippets (Ioan Coroamă)



copaci

dar cum să pot ieși din om?
să-nvăț să șuier și să nu mă plâng
când cade pielea de la ger, și carnea
devine un călător izvorât din pământ.

cei atinși de copaci vor fi salvați,
iar îmbrățișarea lor va restaura energia materială.
în pământ zace o osteneală decrepită,
nestrăbătută și nepătrunsă de om,
unde alte genomuri se zbat
între veghe și somn.

am privit un stejar
și nu mi-a arătat cum să mă deschid,
să fiu acaparat de tot ce mă-nconjoară,
de tot ceea ce stă sub ceea ce mă-nconjoară,
de tot ceea ce stă dedesubt sau deasupra,
vreau să fiu prima floare și ultima.



Hybrid Sarx

Corpul a fost ascuns.
S-a branșat la mii de rețele.
Pielea a înghețat pentru permafrost.
Și timpuri au fost când uman era
mai mult decât uman și uman
era infrauman, mai puțin decât omul
avut, operator al centrului.
Corpul a fost ascuns și multiplicat
în serii și lanțuri ce se întrepătrund circular.
Mașinării și asamblaje comunicante
fluctuează stazele circulației și
scapă purificării.

Corpul a devenit proces.
S-a scuturat de propria esență
și s-a făcut rod al hibridării,
vrăjitoare-totem, femeie-bufniță.
De la individual-unic la colectiv naturat
ce se alungește de-a lungul globului ca o cale ferată,
Corpul a devenit o cale ferată.
poziționare locală și
traversare globală,
pretutindeni în corp se întrevăd
încrengături de traverse, feroviari unsuroși,
refugiați speriați și asexuali,
transformați în cifre statistice
care așteaptă să fie actualizate pe peron.

Corpul a fost injectat cu anti-viruși ARN,
încălzit la peste 70 de grade la termică,
și și-a pierdut rușinea de a se arăta,
un afișaj de bord care a criptat bordul.
Corpul s-a dezumanizat,
fugind de închipuirea lui,
l-a alungat pe Endehomena, zeul chipurilor.
Corpul a fost dezvrăjit și deposedat de
propria-i energie interioară.
A sosit vremea de dincolo de vremuri,
în care timpuri și locuri se divid și se recompun,
obiecte și subiecți se-ncrucișează în cvasi-morfi,
E sete de corp între exterior și interior.
Împărtășirea-i o formă de luptă absentă.
Nici înăuntru, nici înafară.
Ca o răscoală neîmplinită, se poartă mereu între.

2 poeme de Sorin Gherguț

(hiporondel)

chiar așa o chema
patria meașiata
crescuse la țară
se străduia să fie populară

făceam mereu mișto de ea
make no mistake, motive ne dădea
patria meașiata
chiar așa o chema

chiar așa o chema



(protoepitaf)

sînt același băiat
indecis și frustrat

care ce-am rezolvat





vin ploi (Ioachim Amber)

Mark Rothko – Untitled (Yellow and Blue), 1954

Cad obuze peste Kramatorsk
din Odesa se fuge-n Chișinău
din Chișinău în Iași
din Stanislău în Sighet.
mor oameni
pentru ce?
se moare?
i-am scris lui Ion și n-avea semnal,
la telefon era fundal alb încețoșat
miroase a șrapnel ars în lume.
oglinzi cu refracție putrezită
sparte în batalioane de cioburi,
cioburi de pe clădiri, asfalt topit,
sirene cu sunet coroziv răsună în Kiev,
bătrânul Koroviev masează trupe
să se convingă că-i un Dumnezeu pravoslavnic.
Ibovnic înzădărnicit, dar harnic,
în chip cioplit trimite pe oameni
prin beciuri și subterane aglomerate,
din paradisuri în ruine mizere,
calorifere radiate peste drum.
De ce se moare acum?
a se recupera culminat cu a contesta
a contesta culminat cu neseriosul
dar temutul a cuceri.
a cucerit stabilități de asamblaje
și minți.
era o limbă să-l minți
o limbă pentru pilot să muște din cer
era o limbă să cânți recviem
după ce se sting.
Omul e Kramatorsk, Odesa, Mariupol,
Omul e Harkov și Dnipro, Lugansk,
Omul e Sloviansk și Donbas,
Omul e Donetsk și Kiev,
omul nu mai e om.
Chișinău e Kiev
sau Iași e Kiev.
Kiev-ul e elev, student, ukrainean sau rus,
român sau german, american sau francez,
Kiev-ul e.

(R)ămân inimi sparte de tank-uri hulpave,
(E)cluze și mări scufundate-n obuze,
(Z)ări mișcate de smog-uri și aeronave,
(I)smail nu doarme
(S)ă știi că nimeni nu doarme, Koroviev.
(T)ătuca Wolland va pierde viața de după
viaț(Ă)

(U)nul vezi
(K)arma zidește
(R)ea voința
(A)c primește.
(I)nvazia
(N)u va dăinui
(A)cum sau nicicând.

Uttarā (traducere de Florentin Popa)

Therigatha (Pali: Therīgāthā) este una dintre cele mai vechi (dacă nu prima) antologii de poezie scrise de femei – un precedent care strălucește prin forță expresivă și comunitară și – din păcate – prin îndelungata sa singularitate. 

Compuse de către călugărițe budiste senioare (care au împlinit 10 vassa – zece sezoane musonice – de trai ascetic) încă din secolul VI (î. e. n) în limba Magadhi, scrise sau memorate, adunate vreme de 300 de ani, și finalmente compilate și traduse în Pali, poemele reunesc o pluralitate fascinantă de perspective și destine, gravitând în jurul experiențelor focale ale renunțării și iluminării – dimpreună cu libertatea spirituală și felul în care aceasta reverberează într-o emancipare pe plan fizic. 

Aceste traduceri sunt un compromis (sper, nelipsit întrutotul de merit) între versiunile englezești traduse din Pali de către Anāgārika Mahendra, Bhikku Sujato și Susan Murcott, minorele și neîndemânaticele mele intuiții etimologice, și indispensabilele insight-uri lui Andrei Doboș în filosofia și spiritualitatea dharmică. Dată fiind vechimea textelor și apetențele mele, traducerea este inerent părtinitoare, sacrificând uneori proprietatea termenilor în favoarea plasticitâții expresiei și parfumului arhaizant – fapt care, nădăjduiesc, nu va compromite dubla lor valoare: deopotrivă poetică și spirituală. 


cu piua în mână, oamenii își macină grânele
hrănind fii și soții, se bucură de avuția lor

dar străduința ta să fie învățăturile lui Buddha, căci munca asta
singură nu chinuie. iute, tu spală-ți tălpile și-așază-te deoparte

dobândind o minte deplin așezată, ațintită și înfrânată
tu scrutează-i alcătuirile ca pe ale altora, și nu ale tale

când am auzit cum grăise Paṭacārā – și învățătura ei
îndată mi-am spălat tălpile și m-am așezat deoparte

în prima parte-a nopții mi-am amintit de toate viețile trecute
și la mijlocul nopții, ochiul ager al duhului s-a curățit de tot

și la sfârșitul nopții-ncrengăturile de beznă au fost spulberate
învățătura ei desăvârșind, m-am înălțat cu înțelegere-ntreită

și, cum cei treizeci cerești ne-nvinși în lupte îl cinstesc pe Sakka, eu
locuiesc fără de pată-n cinstea ta, stăpân al celor trei înțelepciuni

Musalāni gahetvāna, /dhaññaṁ koṭṭenti māṇavā;
Puttadārāni posentā,/dhanaṁ vindanti māṇavā.

Ghaṭetha buddhasāsane, / yaṁ katvā nānutappati;
Khippaṁ pādāni dhovitvā, /ekamantaṁ nisīdatha.

Cittaṁ upaṭṭhapetvāna, / ekaggaṁ susamāhitaṁ;
Paccavekkhatha saṅkhāre, / parato no ca attato”.

“Tassāhaṁ vacanaṁ sutvā, / paṭācārānusāsaniṁ;
Pāde pakkhālayitvāna, / ekamante upāvisiṁ.

Rattiyā purime yāme, / pubbajātimanussariṁ;
Rattiyā majjhime yāme,/ dibbacakkhuṁ visodhayiṁ.

Rattiyā pacchime yāme, / tamokhandhaṁ padālayiṁ;
Tevijjā atha vuṭṭhāsiṁ, / katā te anusāsanī.

Sakkaṁva devā tidasā, / saṅgāme aparājitaṁ;
Purakkhatvā vihassāmi, /tevijjāmhi anāsavā”.

4 sonete BOMBĂ de la toată mafia

Mafiei (Mihnea Bâlici)

Pe vremuri voltele trosneau corect—
rotițe-n angrenaj. Exactamente.
Substanță scursă-n paișpe eprubete,
nimic în plus, nimic fără efect,

nimic să scape minții vigilante
(excepție-n hazard și în afect).
Pe vremuri voltele trosneau perfect.
Acum sinapsele sunt mult mai lente.

Acum doar texte lungi, laborioase,
despre bunici și sat. Copilării
elastice, o carne fără oase,

ce-mi poartă sufletul peste câmpii.
Din amintirile prăpăstioase,
doar texte lungi, descrieri fistichii.



dia-sonetul Împărătesei (Ioan Coroamă)

îmi vreau fecioara înapoi în coastă
împărăteasă peste casa sacră
sacrificăm, și zi-le cum o să-ntoarcă
sacrificiul, să-l soarbă n-o să poată

urcă-te-n arcă fecioară curată
nimeni n-o să poată pe veci să tacă
în colțuri unde minciuna-i prea acră
și nu încap două glasuri deodată.

ne atingem când nu ne mai atingem
se stinge dorința ce nu-i limpede
n-asculta stingerea, căci ea te minte

bolovan pentru trăire-i ascunsul
(de vraja lui virgo), to proton kinoun
akineton, (nu te-ai ascuns îndeajuns)
ești primul mișcător nemișcat din om.

ne ungem mâinile cu sânge și gem,
geme dorința să-și verse sentințe
iar de-ascultat nici nu vrem, prinde-te

de mână și nu i te lăsa pradă
și nimeni n-o să poată ști de ce doar
pentru-mprumut cineva o să cadă
și nimeni n-o să poată simți solar.

timpanul mi te strigă ca-n canale,
chemat-ai fost și nu i te ascunde
te caută, răspunde-i la semnale
nu te prefă că undele-s mărunte

îmi vreau fecioara să o port în brațe
„ionuț, de mine griji te rog nu-ți face”




Către aer (Andrei Doboș)

Aer, o dulce aer, tânăr aer
cu nitrogen, amoniu şi oxid,
tu sui pe cerul satului, corvid,
fâşii din fumul moale de container

şi pungi subţiri de plastic, cîte-un flyer
electoral, în zbor, de la partid,
aduci miros de varuri şi carbid
şi sunete-ascuţite de bomfaier.

De trupul tău se-apropie cu teamă
un strop de moină care se topeşte.
Tu poţi să faci Atlanticul să geamă

şi-ntreaga biosferă te slăveşte,
iar orice lucru care se destramă
în focul tău slow motion se sfîrşeşte.



stanța (Florentin Popa)

câtă iubire și cât miligram ți-a
dăruit puterea să te disociezi?
un filigran de-absint și muguri verzi
filtre ce își îneacă rezonanța

să-ți spun că nu-năuntru stă substanța
și dac-ar fi, dispare când o vezi?
cu tine am putut să negociez
orice – mai puțin teama și distanța

“e toamnă” -ngân cu ultimul hulub
și, căprior călcând în pași de lup
ies dintre cabluri ca să-mi vin în fire

strâng spini rămași în palmele ce-i rup
când soarele și-a suferit ultimul trup
și nu e loc de altă devenire

(haiku suite) Sorin Gherguț

This image has an empty alt attribute; its file name is ghergut.jpg

(deconstruction)

contează sau nu
numărul de silabe?
probabil că nu

(reconstruction)

dar nu po să știi –
și de ce să riști? cît te
costă să numeri?

(bloody count)

5 la primărie
7 la prefectură
5 gone with the wind

Procesul douămiismului (5)

Modern Tomatoes Are Very Different From Their Wild Ancestors – and We Found Missing Links in Their Evolution - EcoWatch

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru). 

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic. 

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist? 

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)





New tomato varieties launched at Fruit Logistica

Cătălina Stanislav
“Vocile care m-au format pe mine vin adesea din poezia altor literaturi”

E greu pentru mine să răspund la întrebarea asta, pentru că mare parte din poezia douămiistă e alcătuită din nume masculine, iar eu n-am simțit niciodată o conexiune cu poezia masculină în general. Pot, totuși, să spun cu încredere că am crescut ca poetă pe textele Elenei Vlădăreanu, ale Ruxandrei Novac, ale lui Gabi Eftimie. În același timp, cred că douămiismul poetic e încă un moment la care se raportează mulți în ceea ce privește critica la adresa noilor voci și tendințe din România, însă eu nu-l mai simt neapărat ca pe ceva apăsător.

Vocile care m-au format pe mine vin adesea din poezia altor literaturi, chiar și atunci când eram adolescentă, poezia confesivă din Statele Unite a fost principalul catalizator pentru mine, curiozitatea pentru poezia generației 2000 crescând mai degrabă odată cu cercurile de oameni în care mă învârteam, decât cu poezia în sine. Eu cred că poezia a evoluat organic după momentul douămiist, există mult mai mult schimb intercultural și noii poeți sunt foarte curioși în ceea ce privește poezia care se scrie în alte țări, astfel că și autobiograficul excesiv din poezia occidentală, dar și tendințele postumane sau new materialist se simt în noile voci românești, cum ar fi la poeți ca Tudor Pop, Deniz Otay sau Mircea Andrei Florea.




Misvormde groenten en fruit: is er wat mis mee? | Consumentenbond Community

Alex Văsieș
“Postdouămiismului poetic îi lipsește emulația critică de care a avut parte douămiismul”

E un editorial scris de Claudiu Komartin în Poesis Internațional, prin 2011 (http://unanotimpinberceni.blogspot.com/2011/06/editorialul-din-poesis-international.html), în care descrie un dialog cu poeți germani, pornind de la o secvență de „pe Calea Victoriei, [unde] în faţa vitrinei magazinului Gucci, un cerşetor cu un braţ amputat, întins pe un carton, [își arăta] ostentativ ciotul trecătorilor”. Deși destul de problematică, imaginea funcționa ca metaforă pentru impulsul de devoalare și excesul visceral ale poeților douămiiști și poate că ar funcționa acum ca punct de plecare într-o dezbatere legată de lipsa violenței (contestatare) și poate de lipsa unei voci identitare puternice. Poate că și poeții postdouămiiști au fost expuși violențelor, inegalităților sociale și economice, dar cred că au fost atrași oricum în spații care au temperat intensitățile, cred că ecranele au pus o distanță care a moderat vocile, expresiile și reacțiile la imagini de genul ăsta.

Eu am copilărit în cartiere liniștite și am avut norocul să ies, încă din copilărie, în excursii sau vacanțe în străinătate. Am stat pe internet și am tras ultimele filme și muzică și jocuri, și apoi pdf-uri și epub-uri de la edituri străine. Deci am avut totul la un click distanță și nu m-a mai interesat sau n-am mai putut să scriu doar despre mine (deși probabil că tot asta am făcut) și am găsit destule voci puternice (printre poeții și poetele din România sau din afară) în care imaginația nu e doar egocentrică, și în care brutalitatea e depășită sau subminată ironic. Ovio Olaru vorbește într-un articol din Transilvania despre promoția „postdouămiistă” și despre momentul decisiv al intrării României în UE (https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2018/02/06-Ovio-Olaru.pdf) și zice cam ce zic și eu aici, dar mai savant și mai pe larg.

„Postdouămiismului” poetic îi lipsește însă emulația critică de care a avut parte douămiismul. Dacă la începutul anilor 2000 existau reviste și suplimente ale acestora care ajungeau la zeci de mii de oameni (Ziarul de Duminică, Adevărul literar și artistic ș.a.) și în care publicau constant criticii generației, astăzi receptarea critică a unei cărți de debut se adresează unui public mult mai restrâns, poate de ordinul miilor. Cred că ăsta e principalul motiv pentru care postdouămiismul pare încă satelitul douămiismului și probabil că așa va și rămâne cel puțin pe termen mediu.




474 Funny Tomato Cherry Photos - Free & Royalty-Free Stock Photos from Dreamstime

Maria Miruna Solomon
“vei rămâne forever & ever pe net, unde și copiii fără attention span se vor bucura de tine în audiovizual”

Tind să mă raportez la douămiism în același fel în care mă raportez la Noul Val Românesc: cu grijă. Orice aș scrie (respectiv orice aș filma) va fi raportat inevitabil la un curent pe moarte. Și nu știu dacă nevoia pentru douămiism a fost depășită, cât e mai mult faptul că se topește el singur în ce urmează după. E și greu să vorbesc despre asta, am prins abia ultimele valuri.

Vocea care tot ciocănește în ultimii ani – deși e urâțel să generalizez o selecție atât de diversă – se simte unitară în sensul în care influențele reciproce sunt evidente, dar binevenite, iar direcțiile, rizomatice. Ideea asta de renunțare spirituală la individualism încăpățânat, la confesiune izolată și emo, a dat drumul la tot felul de proiecte mișto. Dar s-a trecut de stadiul de remixaj (vine Lucian Brad să vă spună), iar tutelajul nu operează doar ca bridge intergenerațional, ci și ca formă de mending, de crossbreeding din care ies tot felul de frumusețuri. E drăguță și reorientarea formală, s-a înfiripat un teren de joacă fertil.

Și, vorbind de colaborare – acum câțiva ani, un prieten drag a scris o poemă în mijlocul căreia era o amintire de-a mea, povestită lui în chat, și integrată apoi în trip. Și s-a mers mai departe, s-a pavat și încurajat drumul pentru videopoeme (Teona Galgoțiu, Super) nișă de care-mi și place să abuzez, pentru că dă o oarecare credibilitate textelor. Le aduce într-un spotlight: uite, ești demn să se creeze ceva în jurul tău. Vei rămâne forever & ever pe net, unde și copiii fără attention span se vor bucura de tine în audiovizual. Și asta e grozav.

Procesul douămiismului (4)

The Difference Between Brown and Sweet Potatoes | Eat This Not That

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru). 

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic. 

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist? 

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)




When did potatoes become unpopular? - BBC News

Mihnea Bâlici
Era nevoie de o nouă funcționalizare a literarului. Literatura nu mai face paradă cu intimitatea, ci ne-o creează.

Sunt născut în 1998. Am început să scriu poezie în vacanța dintre clasa a 9-a și a 10-a (deci când ar fi asta – 2014?), urmând ca în clasa a 10-a (deci 2015) să particip la niște concursuri de poezie și să ajung, comunicând cu diverși oameni de vârsta mea care erau pasionați de literatură, să citesc poezie contemporană românească la modul serios. Așadar, am intrat în joc într-un punct strategic, într-o breșă paradigmatică: când douămiismul devenise „establishmentul non-establishmentului” (e exagerat să zici că „domină” câmpul literar – poate doar nișa noastră micuță) și autorii tineri (care peste câțiva ani aveau să devină „postdouămiiștii”) erau exogenii câmpului literar: fie scoseseră deja ceva mișto (Când va veni ceea ce este desăvârșit, Spre Sud la Lăceni, Dispars, Valea rea ș.a.), fie erau pe cale să scoată un volum f important (Dialectica urșilor, Beatitudine, Instalația, Efrafa etc.). Poate nu este întâmplător că primele două volume de poezie pe care le-am citit au fost de la Claudiu Komartin, respectiv Vlad Moldovan.

La început, am fost luat sub aripa douămiiștilor: mai exact, în câmpul de influență al lui Komartin, care m-a ajutat cu multe lucruri – am cunoscut în special oamenii care mai veneau la lecturile de la Institutul Blecher, și mi-am făcut astfel foarte mulți prieteni. Ei mi-au marcat și modelat clasele a 10-a și a 11-a. Dar apoi am simțit, la un punct, o atracție intelectuală mai mare față de noua generație (de poeți, dar și de critici: Alex Văsieș, Ștefan Baghiu, Andrei Doboș, frații Moldovan, Alex Ciorogar, Emanuel Modoc etc.), al cărei centru emergent îl simțeam a fi Clujul și cenaclul Thoreau – pe care am și ajuns să îl moderez. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am dat în 2017 la Cluj la facultate. Ulterior, mi-au plăcut Clujul și Facultatea de Litere din alte motive decât poezia: sociale, școlare, personale. (Acum, privind în urmă, îmi dau seama că poezia mi-a ghidat într-un mod mecanic mare parte dintre decizii.)

Cum mă raportez la 22 de ani la acest istoric biografic ambivalent, la acest șotron printre generații? Puțin descumpănit. Mi-am dat filme mari cu poezia (și încă îmi dau), dar parcă niciunul nu a rezistat foarte mult la testul realității. Simt că e o chestiune mai generală decât impresia mea personală, deci vă rog să mai stați puțin aici.

Mi s-a părut mereu că douămiismul a vrut să creeze o mitologie dură și autentică, o narațiune tip „poeții viscerali” ai lui Bolano sau nu știu, ceva de genul. Au fost mai multe strategii de a face asta: fie la modul romantic-expresionist (Vancu, Coman etc.), fie într-un fel mai decadent-realist (Khasis, Sociu etc.). Dar parcă toate discursurile erau legate de această construcție identitară continuă. Enervant de egocentrică, mi-am dat seama prin clasa a 12-a.

Și atunci am încercat să ies puțin din mine – să mă proiectez în alte scenarii, să „bovarizez lucid” (ce înseamnă asta?), să îmi deconstruiesc identitatea, să reduc patetismul și să modulez afectul, cum făceau și fac unii noi poeți. Acestea sunt achiziții valoroase: temperare, experiment, acuitate tehnică. Apoi, mi-am dat seama în ultimii ani că este o poetică la fel de individual(ist)ă la mijloc: doar că acum personalitatea nu mai este un actor al istoriei, ci este redusă la discurs, montaj sau fenomen senzorial – cu alte cuvinte, la afectul cel mai pur. Asta pot aprecia și este fain dpdv estetic. Însă filmele supraindividualiste pe care mi le-am dat eu au început să pară niște elucubrații de neînțeles – ca într-o oră de română din liceu când am avut inspecție și profa ne-a întrebat ce însemană literatura pentru noi și eu am devenit deodată foarte prolix și metafizic.

În fine. Mi-am dat seama că și douămiiștii au făcut ceva remarcabil: au reinserat istoria în literatură – a vorbi despre biografia ta înseamnă, până la urmă, a descrie sau a denunța cadrul în care te miști ca ființă socială. Dar au apăsat prea tare pedala confesiunii – au început să facă performance social și instituțional, unii au luat-o razna (sau doar s-au prefăcut, dintr-o inerție a vremurilor), alții au devenit agenți literari, în orice caz, discursul lor poetic și-a pierdut din credibilitate și suna adesea a PR sau a lozincă. Apoi a apărut „postdouămiismul”, care e, de fapt, pasul logic după douămiism: individualizarea și personalizarea se transformă în comodificare ostentativă – mizând și pe funcția cognitivă și, adesea, terapeutică a literaturii, qua adjuvant psihologic. În această transformare se întrevăd și nevoile noastre: mai exact, stilul nostru de viață singuratic, chiar și în prezența celorlalți (prieteni, iubite, părinți). Era nevoie de o nouă funcționalizare a literarului. Literatura nu mai face paradă cu intimitatea, ci ne-o creează.

Deci plusuri și minusuri există în ambele părți. Ceea ce înseamnă că avem o lume poetică destul de vie. Dar nu îndeajuns. Și de aici nu mai este vorba de poetici literare în sine, ci de instituțiile conexe ale literaturii – care nu mai ajută poeții tineri de multă vreme. Poate doar un festival ici-colo, făcut sub umbrela unei universități, dar e prea puțin. Bunăoară, n-avem organizații sindicale (afară de USR, care e deja formațiune oligarhică), n-avem fonduri, nu primim nimic din scris poezie (poate capital simbolic, uneori, dar trece) și, prin urmare, nici poezia nu prea mai înseamnă mare chestie în sens larg. Ne retragem cu textele în lumea noastră intimă, artizanală, și le lăsăm să își facă treaba.




Potato Party - Video & GIFs | funny pictures, food, potato, funny, party

Ioan Coroamă
Nimeni nu-și mai propune proiecte tip-manifest, și nimeni nu-și mai asumă revendicări asupra unor pretenții suprematist-hegemonice de deturnare a predecesorilor

Una din întrebările care îmi tot revin în minte de ceva vreme ține de reflectarea asupra diferitelor moduri de percepție a poetului/poeticului : o dată de critica literară, deci de spațiul discursiv adjuvant sau auxiliar poeziei, iar pe de cealaltă parte, percepția de și din interior, apercepția pe care poeții o asumă constant în construcția posturii lor în interiorul câmpurilor sociologic și textual al literaturii.

Aspectul inedit  pe care-l regăsesc la această anchetă rezidă în faptul  că pleacă de la premisele teoretice impuse de critica literară cu privire la producția poetică de dată recentă (anii 2000-2010, respectiv 2010-2020/prezent), ca mai apoi să ofere poeților un context de răspuns în care ar putea deconstrui și demitiza o serie de afirmații ale criticii care ar putea avea mai curând un caracter desuet, din simpla dorință de a se păstra un orizont paradigmatic ce se supune unor noțiuni canonice precum programul sau generația.

Înainte de a răspunde punctual la cum resimt relația poeziei scrise de după 2010 cu cea de dinainte, o observație preliminară merită a fi făcută: Critica a încercat în multiple rânduri să uniformizeze poezia scrisă în anii 2000 sub umbrela conștiinței unui grup generaționist, un grup cu orientări, intenții și interese comune. Problema pe care o întrezăresc aici constă în faptul că această tendință de a reflecta asupra unui grup unitar decât asupra unor poli decentralizați de direcții poetice s-a făcut prin asumarea unei taxonomii estetice, care de fapt masca o serie de criterii sociologice. Drept dovadă că majoritatea poeților douămiiști au o atitudine vituperantă la adresa instituției criticii, pentru că în viziunea lor au fost etichetați și percepuți ca fiind un spirit unitar, o generație a căror mize estetice sunt rezultatul unei întâlnirii a anti-intelectualismului poeziei beatnice cu spiritul de frondă al infrarealismului sud-american. Termeni precum minimalism autobiografic, redarea realității imediate, expunerea supralicitată a visceralității, miza corporalului, sunt doar câțiva din termenii mainstream pe care critica îi folosea recursiv în descrierea esteticii bleak a douămiismului. Însă probabil, acestor poeți li s-a părut că genul acesta de etichetări și totalizări doctrinare demonstra un act de acută lipsă de înțelegere a produselor lor. În viziune mea, nenorocul acestui punct al poeziei române a constat în perioada sa istorică de existență: post-comunismul, un moment istoric al tranziției spre o post-modernitate a cărei emergență este întârziată în spațiul românesc, singura atitudine comună a tuturor acestor autori fiind spiritul de frondă pe care-l asumau în dorința de liberalizare a procesului artistic, dorind practic să  dezinstituționalizeze poezia, să o scoată din universități, și să o experimenteze în cele mai empirice moduri cu putință.  Desigur acest spirit agonistic de reformă ar putea fi perceput din exterior ca fiind rezultatul unui ethos comun, însă mai curând acesta ar fi un dat inerent coordonatelor istorice decât un manifest cu mizele programatice ale unui curent literar.

De altfel, există chiar în interiorul peisajul descris mai sus excepțiile de la regulă care au constituit de fapt liantul pentru conectarea spre ceea ce aveau să fie numiți de critică drept poeții postdouămiiști. Debuturile de până în 2010 ale unor Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Vasile Leac, Cosmina Moroșan sau Andrei Doboș stau mărturie ca izvoare de influență pentru ce avea să continue prin Andrei Dosa, Radu Nițescu, Alex Văsieș, Ștefan Baghiu, Deniz Otay (chiar dacă debutul este de dată foarte recentă, căutările poetice o situează mult mai în spate prin raportare cu cei care au debutat în același an) sau Florentin Popa. Ca de abia după, aceștia din urmă să fie cele mai recente referințe pentru Mircea Andrei Florea, Mihnea Bâlici, Teona Galgoțiu, Cătălina Stanislav, Lucian Brad, Costel Onofraș, Irina Temneanu, Luca Ștefan Ouatu, Elena Boldor, Georgiana Bozîntan, Raluca Boantă, Diana Cornea, Tudor Pop, subsemnatul, Andrada Stugaru, Maria Miruna Solomon, Bogdan Vișan, alături de alți tineri și mai recenți intrați în circuit, care par că-și au rădăcinile pe altă filiație decât cea trasată mai sus, tineri precum Sorina Rîndașu, Toni Chira sau Alexandra Mălina Lipară. Un alt exemplu idiosincratic de debut recent care reiterează anumite tonuri din esteticile douămiiste, depășind în același timp atmosfera specifică perioadei îl constituie debutul Anastasiei Gavrilovici, unde pare că regăsim problematizări din poezia de până-n 2010, dar trase printr-un filtru al moderației și confesiunii lipsite de epatare sau exces,

Cert e că fiecare dintre cei menționați își poate găsi o afinitate într-una din sensibilitățile propuse de poezia scrisă dinainte de 2010. Prin urmare, putem înțelege că nu se poate vorbi despre o evoluție coezivă a câmpului poetic contemporan românesc, fiind mai degrabă vorba de o polaritate de tip rețelar, în care diverse rețele de sensibilități își construiesc genealogii alternative prin raportare la ceea ce e considerată a fi evoluția unitară a câmpului. Tocmai de aceea putem vorbi despre o serie de copii cuminți, care nu vor să-și asume conștiința comună de luptă a unei generații împotriva celeilalte, deoarece paradigma actuală e una a contaminării eclectice și a localismului. Nimeni nu-și mai propune proiecte tip-manifest, și nimeni nu-și mai asumă revendicări asupra unor pretenții suprematist-hegemonice de deturnare a predecesorilor ( cum era cazul fracturismului față de optzecism, dar să nu uităm, fracturismul face obiectul doar unei anumite porțiuni a ceea ce se poate numi douămiism).

Consider că privit din interior cel puțin, visul douămiiștilor de a nu fi etichetați și aruncați de critică  în același borcan al apartenenței ideologice la o singură generație se îndeplinește de abia în postdouămiism, unde transformarea meta-modernă a câmpului literar face ca orice formă de reducționism, esențialism sau uniformizare să dispară. De aceea putem ajunge a avea direcții de discurs racordate la spații culturale diferite și la spații istorice diferite, care pot coexista și interpela reciproc, fără să mai existe nevoia unei depășiri totale, ci mai curând nevoia integrării  unor segmente dintr-un areal de referință, corelată simultan cu nevoia respingerii unor segmente din aceleași areal. Cel mai bun exemplu este oferit chiar de scurtul și deloc exhaustivul itinerariu creat mai sus, trăim într-o perioadă în care o poezie mediată tehno-digital ca a lui Tudor Pop, ce se opune ca miză neoexpresionismului lui Radu Vancu și Dan Coman, coexistă cu poezia lui Toni Chira, mult mai apropiat ca atmosferă de textele celor doi amintiți, și fără nici un punct de asemănare cu poezia Cosminei Moroșan, de unde se poate regăsi un izvor de filiație pentru subiectivitatea dezintegrată din discursul lui Tudor.

Absorbția lecturilor plăcute și generatoare de referințe/influențe nu se mai realizează în sensul unei critici istorice a perioadei artistice de dinainte, ci mai curând se realizează integrativ, prin selecția unor artefacte ale trecutului ce stârnesc interes, urmate de relocalizarea lor în timp. Tocmai de aceea nu văd niciun fel de problemă în a avea pe noptieră cărți de Răzvan Țupa, Rita Chirian și Ruxandra Novac sau Ștefan Manasia, alături de cărți ca ale lui Mircea Andrei Florea sau Lucian Brad. Nu se mai pune problema dintre cine depășește și detronează pe cine, ci mi-ar plăcea să cred că problema se pune asupra modului în care reușim să revalorizăm segmente ale unor etape și momente ce se consideră a-și fi consumat potențialul de dezvoltare.





Potato Nutrition Facts: The Benefits Aren't Just in the Peel | Real Simple

Florentin Popa
“mă simt norocos și plin de speranță”

Pe scurt (cum o spunea Club Literar pe vremuri): Doomiismul e doar varianta alexandrină și osteoporotică a fracturismului.

Pe și mai scurt: doomiismul e fracturism fracturat.

Scurt rău: nici noi nu suntem ok, dar ne tratăm.

Fracturismul a fost mișto și groaznic, așa cum e orice lucru care schimbă lucruri; îmi amintește într-un sens de o dioramă a (post-)revoluției române, doar că în loc de televiziunea sub asediu sunt snippet-uri de conversații de pe yahoo messenger furibunde și screenshoturi direct din BS Player – de frumusețea ferventă a oamenilor care au toată libertatea și toată teroarea de a nu ști exact ce să facă cu ea. O mișcare everything goes – simply because it can no longer go on like this, cea mai recentă (dacă nu ultima) mișcare-manifest din literatura noastră.

Însă, parcă în spiritul piesei “Un doi și trei de zero” de la BUG Mafia, impulsul ăsta care a avut mai multă energie cinetică decât integritate structurală s-a spart repede în trei bucăți:

  • doomiismul OMEGA, ale cărui vârfuri s-au retras în asceză sau topit în anonimitate, păstrând cumva doar revolta și abandonând “programa”
  • doomiismul BETA, care conviețuiește cu succesorii și predecesorii săi în marea ciorbă post-post- ; probabil cea mai rațională și fertilă facțiune a lui.
  • doomiismul ALPHA, despre care o să las versul 30 din “Deșteaptă-te române” să vorbească pentru mine; doomiismul canonizat, doomiismul care tânjește să umple golul de putere lăsat de instituțiile dezintegrate, doomiismul expansiv și căutător de urmași ca un Henry al VIII-lea

Sunt lucruri greu de povestit, pe care sper ca niciun scriitor tânăr să nu le mai trăiască – sunt amintiri dintr-o epocă hipercompetitivă și ierarhică, în care am fi făcut orice pentru iluzia (măcar) a apartenenței la un cerc restrâns care ne părea hieratic, decisiv și final.
Am crescut, bunăoară, într-o cultură ultra-agresivă a raderii, o cultură în care tot ce nu era după chipul și asemănarea noastră trebuia distrus, și tot ce era prea mult după chipul și asemănarea noastră trebuia conținut și înnăbușit – o cultură în pluralitatea vocilor era subminată de un fetiș straniu al tonalității, și a dorinței de autoritate. O cultură în care era absolut okay să spui lucruri ca “asta nu e poezie”, fără niciun fel de justificare. O cultură în care era okay să suferi și să-i faci pe alții să sufere în numele unui daimon misterios al destinului, în care răul psihic “făcea bine la operă” ca o aspirină la stomac, în care obiectivul final era ca biografia să genreze opera, iar opera să-ți supraviețuiască – peste lege, peste milă, peste patul de spital.

O cultură în care zeci/sute de adolescenți – și (mai ales) adolescente – extrem de vulnerabili, erau ademeniți în tot mirajul ăsta schizoid, uneori cu aceleași texte copy-pastate în ferestre de messenger, în care erau mințiți că ar conta, că au talent, că cineva crede în ei – doar din nevoia altora de a le fi lustruit ego-ul; și – finalmente, o cultură în care o dată ce nu mai erau utili, erau respinși brutal și scurt – cu răni emoționale enorme, cu dezgust și teamă de scris.

Pentru mine, doomiismul – și mai ales ce a rămas din el, doomiismul alpha, e o cultură căreia i-am supraviețuit, dar de care nu mă atașează – și căreia nu mă simt dator cu nimic. Doomiismul e un emokid straniu, care extinde asupra celorlalți self-harm-ul și în același timp vrea să le cerșească simpatia. Doomiismul e un Cronos care și-a mâncat copiii, dar a dat de un bolovan. Suntem noi, cei din generația submersată, nici boomeri – nici zoomeri, cei născuți deja în wasteland, cei deprinși să doarmă între ruine, cei paranoici și violenți, dar care învață să se ierte și să lucreze împreună.

Sunt lucruri greu de povestit – pe care sper ca niciun scriitor tânăr să nu le mai trăiască; și nu doar că sper, ci vreau să ne asigurăm că nu le va trăi.

De aceea, le pot ierta multe “copiilor cuminți” de după mine – și cred că putem învăța multe de la ei. Cred că păcatele bunicului nu trebuie – și nu se vor răsfrânge asupra nepotului. Cred că avem, poate pentru prima dată în istorie, o generație care poate intra în contact nemijlocit și de pe picior de egalitate cu 2-3 generații de dinaintea ei – o generație care ne poate judeca mai bine decât o putem face noi – dar care va alege probabil să ne includă în loc să ne judece. O generație care merită susținerea- dar mai ales sinceritatea noastră.

Și pentru asta – și mai ales pentru oamenii din atâtea lumi și timpuri între care mi-am găsit locul și susținerea – mă simt norocos și plin de speranță.





NASA vrea să cultive cartofi pe Marte. „Dacă reușim asta, atunci putem să salvăm planeta Pământ" | B1.ro

Andrei Doboș
“Uneori, un cult new age descoperă ruina și își proiectează fantasmele asupra ei.”

Granița temporală dintre douămii și postdouămii este folositoare în măsura în care ne spune ceva despre ruinarea poeziei. O ruină poate fi recunoscută ca atare în momentul în care edificiul nu mai susține operațiuni birocratice, ritualice, instituționale, când el nu mai este gestionat de către o structură centrală capabilă să opereze distincții tari între exterior și interior. Ruina apare la capătul unui proces pe care îl numim colaps.

(După momentul douămii a devenit evident, cred, pentru toată lumea că Elvis a părăsit clădirea. Se vorbește despre o „retragere a criticii”. Criticii douămiiști au părăsit poezia fiindcă au înțeles, poate printre primii, că nu mai există în ea prestigiu social sau capital simbolic de extras (îi vedem bunăoară în toate juriile și comițiile unde se premiază poezie…, dar asta este deja o alta discuție.)

Starea de ruină are totuși și un aspect pozitiv: edificiul ruinat este luat în posesie de mușchi, licheni, plante agățătoare, insecte. Ruina le face vizibile. Uneori, un cult new age descoperă ruina și își proiectează fantasmele asupra ei.

Ruina este un lucru viu. Doar că nu mai seamănă deloc cu starea de dinaintea evacuării. Devine stranie, instabilă, o marcă a nepermanenței materiale. Totodată, dispariția centrului birocratic readuce în scenă pluralitatea entităților coexistente. Prin crăpătura oricărui lucru nu numai că intră lumina, dar cresc păpădii, fire de iarbă, trec coloane de furnici.

De aceea mi se pare important pentru postdouămii să aibă conștiința poeziei ca ruină. Este o privire care pune lucrurile în perspectivă (sau o formă de perspectivare radicală).

În curînd, instituțiile vor reapărea. De data asta însă ca muzeu. Angajații muzeului vor plivi buruienile, vor pune băncuțe, indicatoare și texte explicative. Vor mătura și vor vărui. Vor introduce ruina într-un circuit muzeal.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑