4 sonete BOMBĂ de la toată mafia

Mafiei (Mihnea Bâlici)

Pe vremuri voltele trosneau corect—
rotițe-n angrenaj. Exactamente.
Substanță scursă-n paișpe eprubete,
nimic în plus, nimic fără efect,

nimic să scape minții vigilante
(excepție-n hazard și în afect).
Pe vremuri voltele trosneau perfect.
Acum sinapsele sunt mult mai lente.

Acum doar texte lungi, laborioase,
despre bunici și sat. Copilării
elastice, o carne fără oase,

ce-mi poartă sufletul peste câmpii.
Din amintirile prăpăstioase,
doar texte lungi, descrieri fistichii.



dia-sonetul Împărătesei (Ioan Coroamă)

îmi vreau fecioara înapoi în coastă
împărăteasă peste casa sacră
sacrificăm, și zi-le cum o să-ntoarcă
sacrificiul, să-l soarbă n-o să poată

urcă-te-n arcă fecioară curată
nimeni n-o să poată pe veci să tacă
în colțuri unde minciuna-i prea acră
și nu încap două glasuri deodată.

ne atingem când nu ne mai atingem
se stinge dorința ce nu-i limpede
n-asculta stingerea, căci ea te minte

bolovan pentru trăire-i ascunsul
(de vraja lui virgo), to proton kinoun
akineton, (nu te-ai ascuns îndeajuns)
ești primul mișcător nemișcat din om.

ne ungem mâinile cu sânge și gem,
geme dorința să-și verse sentințe
iar de-ascultat nici nu vrem, prinde-te

de mână și nu i te lăsa pradă
și nimeni n-o să poată ști de ce doar
pentru-mprumut cineva o să cadă
și nimeni n-o să poată simți solar.

timpanul mi te strigă ca-n canale,
chemat-ai fost și nu i te ascunde
te caută, răspunde-i la semnale
nu te prefă că undele-s mărunte

îmi vreau fecioara să o port în brațe
„ionuț, de mine griji te rog nu-ți face”




Către aer (Andrei Doboș)

Aer, o dulce aer, tânăr aer
cu nitrogen, amoniu şi oxid,
tu sui pe cerul satului, corvid,
fâşii din fumul moale de container

şi pungi subţiri de plastic, cîte-un flyer
electoral, în zbor, de la partid,
aduci miros de varuri şi carbid
şi sunete-ascuţite de bomfaier.

De trupul tău se-apropie cu teamă
un strop de moină care se topeşte.
Tu poţi să faci Atlanticul să geamă

şi-ntreaga biosferă te slăveşte,
iar orice lucru care se destramă
în focul tău slow motion se sfîrşeşte.



stanța (Florentin Popa)

câtă iubire și cât miligram ți-a
dăruit puterea să te disociezi?
un filigran de-absint și muguri verzi
filtre ce își îneacă rezonanța

să-ți spun că nu-năuntru stă substanța
și dac-ar fi, dispare când o vezi?
cu tine am putut să negociez
orice – mai puțin teama și distanța

“e toamnă” -ngân cu ultimul hulub
și, căprior călcând în pași de lup
ies dintre cabluri ca să-mi vin în fire

strâng spini rămași în palmele ce-i rup
când soarele și-a suferit ultimul trup
și nu e loc de altă devenire

sonet de apus (Dan Pleșa)

de ce-mi cere iubita s-o tot plimb? orașul
e putred și e hâd. trotuare sparte
de ierburi și de tufe. din blocuri nu a rămas decât talașul
și peste toate se-ntinde o liniște de moarte.

mai bine stăm acasă. o fortăreață
ticsită de averi. căci strâns-am-tot ce ne priește
șampanie, puști, vanghoghi, borcane cu dulceață
topaze și rubine. belșug. nimic nu ne lipsește.

de ce să ne plimbăm aiurea în blindata combi
și să ne furișăm de hoardele de zombie?
să stăm acasă în penumbra ca un veșmânt
să ne trăim iubirea putredă, de lume cât mai departe

căci ea și-a întrecut și cel mai aspru jurământ:
nici moartea nu ne mai desparte.

Trilogia Mafia (3 sonete de Mihnea Bâlici)

Leopardi

Dar uite, a-nflorit cireșul lângă LIDL!
Așa-nflorise și-n liceu, de când în urbii
Ninsese și în pojghiță-i prinsese bulbii:
Era c-o seară înainte să fiu single,

Abia ce își făcuse-un test de sarcină,
Pe care l-am scăpat pe gresia din baie
De mi-am simțit pe loc genuchii cum se-ndoaie
Și ochii-i adânciți de ură cum mă macină.

Oh, tinerețe, unde mi te-ai dus și te-ai ascuns!
Întreabă mari poeți de geniu, gen Petrarca.
Eu zic că foarte bine c-ai plecat, că mi-a ajuns,

Tot ce-am făcut a fost să-mi umplu singur barca
Cu apa unui fluviu-ntunecat, de nepătruns,
Numit Rușine. Uite, ochii îi sunt marca.









Ovidiu

Trecuse-aproape anul de când s-a sinucis.
Un post îi apăruse pe Facebook, din neant:
O trupă din Canare cu sunet discordant,
Găsită doar pe bandcamp în circuit închis.

Întâia piesă-n listă, de cincizeci de secunde,
E c-un yoghin albastru la poza de album.
Aș vrea să scriu Sonetul© și nu merge nicicum.
Fac poezii ca hobby și nu-mi prea ies profunde.

Ce prost comunicăm de niște ani încoace.
Din tot ce mi-am propus, nimic nu mai pot face,
Și poate că de aia se duce totu-n vid.

Ca moartea lui Ovidiu, de care-am vrut să scriu,
Dar m-a oprit o jenă: eu nici măcar nu-l știu,
Ce să vorbesc de asta? E un impuls stupid.









Blake

Proiectorul s-a oprit: no source found, ecranul mat.
Întins în pat, te uiți la cele două cuie
înfipte în perete. Nici măcar n-ai observat.
E un moment ciudat, în care nu știi, e sau nu e

real, visat, un semn că tot trecutul are sens?
Dar poți să juri că suprafața albăstruie
e însuși cerul din memorie, senin, imens;
iar cele două puncte negre-s pescărușii

pe care-i admirai pe plajă, linii de la Vans.
Realizezi: între birou și colțul ușii
e-acum această ramă-n care vrei să proiectezi

o viață dusă. E-un moment în care nici nu știi
și toți prietenii (căci ai ajuns să-i enervezi)
vor zice c-ai luat-o pe ulei: ecourile verzi.










forță majoră (Maria-Miruna Solomon)

m-am dus la tine cu suta la oră
-ți luasem xannieuri un cadou stângaci
și-am trecut pe lângă mii și mii de maci
și-n mine superparanoia sonoră

dar lângă tine jur că-s fată liberă
m-am consultat cu-armate de insomniaci
mi-au zis că sigur tu nu te prefaci
și că-mpreună acționăm forță majoră

așa că zi de zi eu pun gând bun
pentru că floarea care moare aici crește acolo
și-mi exersez telepatia să îți spun

come with me to the lagoon
în liniște totală sub un halo
we’ll fuck and sleep till noon

Aș putea să mai rămîn (Andrei Doboș)

Aici, cu puțin înainte de luna mai,
cînd știu că tot ce îți urmează o să tacă.
Și fiindcă liniștea apare numai dacă
bucată de lumină din corpul tău îi dai,

lumina mea cu lamă luminoasă tai.
Din piele solzi lucioși încep să se desfacă
și cînd ajung la oase totul parcă
respiră mai ușor și mai adînc și este mai

deschis. Prelungă-i fericirea?
Și minunată pare, jos și sus,
pe cerul vast în care are loc topirea

acelor entități cu corp de fus.
Și nouă ne e dată, uneori, răpirea,
în pufăit răzleț de cumulus.

un sonet de Vlad Moldovan

Nu încerca să te blank-uiești
Să vină orice-poate, voiești
O dospire matinală
Sub pătura de lichen, seminală.

Completitudini liniștitoare
Au pace îmbătătoare
În chiar momentul
În care tresare foșnetul.

Calcă pe alte culmi, ocelot gingaș
Abia întrevăzut
Printr-al nopții spinos butaș.
Amușină cod chimic / se știe le ce nivel a ajuns
Mai bine să-și vadă de pueți
Decât să facă și desfacă cu mine-n tindă la coșulețul zmuls

a se cumpăra de aici




fire – Ioan Coroamă

așteaptă-mă să-ți generez mișcarea
mâinilor, ochii nu-ți întrista devreme,
nici măcar în locuri sterpe nu-i durere
dac-accepți c-așteptarea poate varia.

dacă n-aștepți viața nu m-aștepta
pe mine, să-ți umplu mâinile cu fire
și n-aștepta ca truda mea să fie
facere de bine, de tine nici durerea
nu se va-ndura.

n-ai de ales decât un singur tip de mers,
care se-ostenește ție să-ți salveze
semeția trupului, aflată-n șantier.

așteaptă-mă și lasă-mă să te aștept,
să-ți fierb rănile și să-ți pun proteze-n
loc de oxigen, nimic la schimb să-ți cer.

Sonnets from the Portuguese 14: (Elizabeth Barrett Browning) – Traducere de Iulian Bocai

If thou must love me, let it be for nought
Except for love’s sake only. Do not say
I love her for her smile … her look … her way
Of speaking gently, … for a trick of thought
That falls in well with mine, and certes brought
A sense of pleasant ease on such a day’—
For these things in themselves, Belovèd, may
Be changed, or change for thee,—and love, so wrought,
May be unwrought so. Neither love me for
Thine own dear pity’s wiping my cheeks dry,—
A creature might forget to weep, who bore
Thy comfort long, and lose thy love thereby!
But love me for love’s sake, that evermore
Thou may’st love on, through love’s eternity.

De mă iubești, nu mă iubi decât
Pentru iubirea însăși; și nu spune:
„Că-i pentru zâmbet, cum arată, cum e
Vreun gând de-al ei sau vocea ei ușoară
Care cu-a mea se-mpacă și pogoară
un soi de ușurare peste zile.”
Aceste lucruri sunt, iubite, file
Care se schimbă ca un cer de seară
Și poate legământul lor să se desfacă.
Și nici când plâng nu vreau să mă dezmierde
Iubirea ta – căci ar putea să-mi placă,
Și aș uita de lacrimi și te-aș pierde.
Iubește-mă de dragul dragostei
Până la capătul eternității ei.

nisipurile de aur 2010 (Mihai Duțescu)

Jos în foyer e iarăşi Latino
Party şi nu poţi să dormi, şi ai vrea
să-i înjuri pe toţi, să-i fuţi, să-i omori.
De fapt chiar tu eşti de vină, de-aia
ai crampe (la cină ai basculat
la greu înainte – iar bulgarii
au şi stilul ăsta, cu tocături
şi legume călite – până ce
persoana de sex feminin care
te însoţeşte te-a rugat să pui
stop. Ai cunoscut-o la concertul
Röyksopp, doarme lângă tine acum).
Marea se pierde în zare, luna
se topeşte în mare – tu nu dormi.




Apoi e despre cum se târăşte
el încet, cu derapaj controlat
pe muşamaua de pat – transpirat,
rupt de cap (la piscină i-a intrat
ieri apă-n ureche) – întinde o
mână (în vis ori stare de veghe)
şi reporneşte climatizarea.
Noaptea îşi doreşte să audă
marea (uşa terasei deschisă,
climatizarea stinsă) dar îi e
cald şi, nervos fiindcă nu poate
să adoarmă, o reprogramează
pe 23. În zorii zilei (treaz)
se răzgândeşte. O anulează.




Persoana care stă pe cealaltă
jumătate de cearşaf se trage
într-o parte, trage de cearşaf şi
doarme ca un pisoi mai departe.
Eşti praf. Menajera face zgomot
pe scări şi-ţi vine să ieşi pe culoar
în chiloţi, s-o iei un pik la pulă
aşa, la prima oră, direct în
română. Stresat, te dai jos din pat –
porneşti aerul condiţionat.
E-adevărat, ai nişte mici arsuri
pe dorsal + rana pe inghinal.
Crema Eucerin a expirat?
sau… ai fost prea neglijent când te-ai dat?




Se trezeşte, însă, binedispus –
intră în baie şi zăboveşte
vreo cinci minute sub duş. Între timp
persoana rămasă în cameră
trage perdeaua şi draperia
de pluş. Zadarnic – ca un copil mic
soarele se încăpăţânează
să rămână ascuns în nori, marea
albicioasă e prinsă în partea
dreaptă a cadrului, în timp ce din
stânga apar câmpuri pline de flori.
Pe ecranul televizorului
rulează aceeaşi ştire, despre
tragedia¹ ultimelor zile.

1 O explozie a avut loc luni în secţia de Terapie Intensivă a Maternităţii Giuleşti. Patru bebeluşi au murit, iar alţi şapte sunt în stare gravă. Explozia ar fi fost declanşată de un scurtcircuit, probabil de la o improvizaţie de alimentare a aerului condiţionat, respectiv de la neizolarea a două fire, au declarat pentru Mediafax surse judiciare.






Cresc valurile şi Herr Dimităr
schimbă steagurile – pe cel verde
îl dă jos şi pune unul galben.
Te întorci la şezlong. Încă mai simţi
amărăciunea – zeama de alge
ca o fiertură a zilei de ieri –
cineva ar putea înţelege
că zaci sub palmieri, şi că te ungi
cu ulei… Aşa și e, numai că
gândurile-ţi fug din nou la domnii
consilieri (din PMB) care
îşi împart şpăgile, indiferenţi
la şcoli şi maternităţi. Soarele
arde pielea. Bebeluşii mor toţi.




Minutele rămase până la
masa de seară şi le consumă
amândoi înmărmuriţi cu ochii-n
ecran. În mai puţin de o oră
îşi vor comanda file de calcan
cu pastă de capere. (Ştirile
sunt devastatoare. Când cineva
moare, simţi în suflet un gol adânc.
Înmulţiţi tragedia asta cu
40, pentru fiecare ţânc
mort, sau în curs de, conform celui mai
recent raport transmis de ProTV –
e ceea ce se cheamă durere.)
Pe hol, menajerele. Proastele.




„Doctorul Arafat i-a salvat!
căci a coordonat totul singur,
refuzând jocul nedemn, grobian
al celorlalţi guvernanţi şi (ce frumos!)
neacceptând vreo şpagă (sau bonus!)
neprimind niciun ban! Pe premier
îl doare fix la anus, pe Sorin
la guzgan – Statul nu se-ngrijeşte
de cetăţean! Degeaba an de an
taxele sunt tot mai mari – sunt banii
noştri, murdari! Lei şi dolari, scăpaţi
în gheare la hoţi! Sunt bani negri, toţi –
ca fumul de la Maternitatea
Giuleşti! Doamne, mai exişti? UNDE EŞTI?”




Înainte de toate, peştele
nu părea foarte proaspăt, după cum
nici sosul de capere nu avea
consistenţa dorită. Răstignit
deasupra vasului de porţelan
bărbatul vomită, disciplinat,
bucăţi întregi de calcan, în timp ce
domnişoara, singură-n pat, în mod
perfect justificat, se agită.
„Enterocolită… n-ar fi exclus:
vreun virus dus pe sus de cirrus
s-a-ntors apoi pe cumulus, purtat
în ciuş. Şi a ajuns… la noi la duş!”

– şi gata, poezia spune Tschüss.

semilună (Mădălina Căuneac)

visez că sunt copil și că tu mă legeni
în brațe, îmi cânți descântece
iar când e frig – mă acoperi
îmi ții fruntea caldă cu palma ta cărnoasă

și îmi cânți descântece; când e cald
ai grijă să mă stropești cu apă
luată pe vârful degetelor: îngrijit și cu teamă
Îmi dai pe corp, pe față, pe creștet

și îmi cânți descântece
visez că sunt din nou copil
în trup de adult – că simt ca un copil

nediluat și pur. sunt prinsă într-o mare
de nori – e cald și fuzzy
iar când mi se cântă adorm.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑