Lo ferm voler qu’el cor m’intra (Arnaut Daniel)

Cînd vrerea-n piept îmi intră,
nu pot, prin grai s-o sfarme, nici cu unghii
cei prefăcuţi, ce pierd prin bîrfă suflet;
cu ram cum nu-i pot bate, nici cu vargă
pe-ascuns, pe-acolo unde n-am vreun unchi,
m-oi desfăta prin crîng sau în odaie.

Cînd cuget la odaie,
în care, vai! Ştiu că bărbat nu intră,
ba toţi îmi sînt mai rău ca fraţi sau unchi,
fior prin trup îmi trece, pînă-n unghii,
ca printr-un prunc ameninţat de vargă,
de teamă că ea nu mă are-n suflet.

Mă aibă-n trup, nu-n suflet,
şi pe furiş primească-mă-n odaie!
Mai tare gem, decît bătut de vargă,
că unde-i ea, al ei supus nu intră;
cu ea voi fi, cum carnea stă pe unghii,
şi nu mă iau după ortac sau unchi.

Nici cine cu-al meu unchi
fu soră, nu-mi răpi atîta suflet!
Precum lipite-s degete de unghii,
lipi-m-aş, dacă-ar vrea, de-a ei odaie.
Sînt, pentru-amorul care-n piept îmi intră,
ca-n mîna de voinic o biată vargă.

De cînd cresc flori din vargă
şi din Adam răsar nepoţi şi unchi,
amor înalt, cum cel ce-n piept îmi intră
nu cred vreun trup c-avu, sau e-n vreun suflet.
Oriunde-i ea, pe drum sau în odaie,
n-o pierd din ochi, nici negru sub unghii.

Simţirile-mi ca unghii
sînt prinse-n ea, cum coaja e pe vargă,
şi turn îmi e de-alint, palat, odaie;
fraţi nu-mi iubesc atît, nici neam, nici unchi,
şi-n rai primi-voi dublă plată-n suflet,
acolo vreun amant fidel de intră.

Vers mînă-Arnaut de unghii şi de unchi
cu voia ei, ce-n vargă pune suflet,
la al său Drag, har ce-n odaie intră.


(Traducere de Theodor Boşca)




Lo ferm voler qu’el cor m’intra
no’m pot ges becs escoissendre ni ongla
de lauzengier qui pert per mal dir s’arma;
e pus no l’aus batr’ab ram ni verja,
sivals a frau, lai on non aurai oncle,
jauzirai joi, en vergier o dins cambra.

Quan mi sove de la cambra
on a mon dan sai que nulhs om non intra
-ans me son tug plus que fraire ni oncle-
non ai membre no’m fremisca, neis l’ongla,
aissi cum fai l’enfas devant la verja:
tal paor ai no’l sia prop de l’arma.

Del cor li fos, non de l’arma,
e cossentis m’a celat dins sa cambra,
que plus mi nafra’l cor que colp de verja
qu’ar lo sieus sers lai ont ilh es non intra:
de lieis serai aisi cum carn e ongla
e non creirai castic d’amic ni d’oncle.

Anc la seror de mon oncle
non amei plus ni tan, per aquest’arma,
qu’aitan vezis cum es lo detz de l’ongla,
s’a lieis plagues, volgr’esser de sa cambra:
de me pot far l’amors qu’ins el cor m’intra
miels a son vol c’om fortz de frevol verja.

Pus floric la seca verja
ni de n’Adam foron nebot e oncle
tan fin’amors cum selha qu’el cor m’intra
non cug fos anc en cors no neis en arma:
on qu’eu estei, fors en plan o dins cambra,
mos cors no’s part de lieis tan cum ten l’ongla.

Aissi s’empren e s’enongla
mos cors en lieis cum l’escors’en la verja,
qu’ilh m’es de joi tors e palais e cambra;
e non am tan paren, fraire ni oncle,
qu’en Paradis n’aura doble joi m’arma,
si ja nulhs hom per ben amar lai intra.

Arnaut tramet son chantar d’ongl’e d’oncle
a Grant Desiei, qui de sa verj’a l’arma,
son cledisat qu’apres dins cambra intra.

cum o să mă bocești tu pe mine (Valentina Chiriță)

Tu mi-ai unit mâinile și tot tu mi le-ai dezlegat.
Un corp mic lângă unul mare, adunate în rugăciune:
Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat dumnezeu
și de-abia după asta m-ai învățat joaca, ascunselea și fusul.
În zori, păstram căldura ta când te săltai din pat,
iar azi te onorez, o, mâini curate, reci, de ceară.

Te-am urmărit în înălțimi de nepătruns, păpușă de ceară,
De cu seară, oful de la inimă ți l-ai dezlegat.
Ușurată de corp, ridicată prea sus peste pat,
urcată în slavă cu iubire mai mare ca orice rugăciune.
Scăpate-s amintirile, ca de pe degete fusul,
ție nu-ți mai ține socoteala nici dumnezeu.

Că și țesătura din război și omul sunt tot un dumnezeu.
La slujbă, lumină mare îți umplea oscioarele de ceară,
depuse pe pledul ce tu ți l-ai lucrat cu fusul.
Nevoi, obidă, dor și-ngândurare de s-au dezlegat,
unele în vorbe grele, altele de-abia șoptite în rugăciune
pân-au rămas lumină mare și flori de plastic într-un pat.

Am dormit cu tine paisprezece ani într-un pat
și corpul meu și-al tău și lumea erau un dumnezeu
mi-ai dat cuvinte noi pentru organe și rugăciune
aprindeai lampa cu gaz, o, flacără în ceară,
o noapte-ntreagă cu tine aș fi stat la dezlegat,
eu dând de roată-n jos, iar tu, cu lâna și cu fusul.

Bătaia, biciul, mămăliga rece s-au desfășurat de pe fusul
lăsat și el în pod. La final, mama te-a vegheat câteva luni la pat.
Și-ocara și boala și singurătatea – una cu una le-ați dezlegat.
Urcată-i scara, tu ai rămas cu îngerii și dumnezeu,
și patul a rămas în trei picioare strâmbe, a mă-sii ceară,
iar eu mă uit la corpul meu, unită-n rugăciune.

și-a noastră este slava, corpul nostru în rugăciune,
în miriadă de flori cu polen, răsucite cu fusul
în eter, în eternitate, cu mâinile căuș eu suflu peste ceară
de-nvie și florile de plastic îngropate în pat,
că și ele și tu și cu mine suntem dumnezeu.
Ne îndreptăm de spate-n vie și iar ne apucăm de dezlegat.

ceara topită cu care scriu această rugăciune
a dezlegat-o și pe mama mamei cu fusul
din pat ne-am săltat vietăți de dumnezeu

salut, sunt (Florentin Popa)

un băiat de 31 cu pulovăr pe gât de meserie poet
unde sunt banii despre care dați cu ciocul, sincer?
o știu pe aia cu cântă zeiță mânia ce aprinse
unde pula mea sunt banii despre care dați cu ciocul?
am plâns nopți și nu am dormit zile
am plâns zile și nu am dormit nopți

asta e o meserie adevărată, sunt nopți
în care caut: cu încordare de inginer coxat, nu de poet –
ci de vânător din paleolitic urmărind ibexul sângerat de silex, zile
întregi – versul așteptat ca un build-up de tekno, versul sincer.
chestiile astea nu curg din noi, nu suntem filomele care le crapă ciocul
de cântec, suntem oameni care fac alt job să țină luminile aprinse

am gingiile inflamate sufletul constelat și cearcănele aprinse.
voi unde dormiți, în pântecul de ură a cărei nopți?
aceeași in care urlați la lăutari ciorilor să vă țineți ciocul
fiindcă simțiți că sunt datori să vă cânte pe gratis; niciun poet
nu o sa poată spune că se simte tratat altfel, sincer
lăutar fără corzi și simbrie, ia zi-le!

e zero la sută daimon și sută la sută zeal. e
un foc incandescent care se îndoiește constant de cât de aprins e,
o scenă care se sărbătorește pe ea însăși, în care-ți iubești sincer
fratele pentru celelalte hobby-uri obscure ale lui, cu beții de nopți
și cabluri midi și ruine dacice și grădini și copii; căci fiecare poet
vrea doar să fie fericit; simțind cu pasărea când puișorii cască ciocul

vrând doar să îi hrănească pe cei dragi din munca lui. ce e o cul –
tură în care oamenii nu cred nici cât ne susțină să trăim zece zile
pe an din asta? ia niște organice farm to table direct de la poet.
nu e okay sa-ți plătești singur cartea și să vezi ca tiparul n-a prins, e
îngrozitor să scrii poeme cu speranță cinică, niște nopți
de decembrie, unde te rogi ca cineva din viitor să creadă sincer

în visul tău de prăjit din prezent. așa că, sincer
unde pula mea sunt banii despre care dați cu ciocul?
răsplata pentru toate astea? am stat peste program, pierdut nopți
pe cărticelele alea de pozat la brunch pe insta. vor veni zile
sper, în care ne veți putea privi în ochi cu luminile aprinse,
cu țigările aprinse. fără să îmi fie rușine că sunt poet

căci nu e pont să fii un poet sincer.
văd, sub pupilele aprinse cum se-ascute ciocul
sărăciei – care ciugulește din ficații artei nostre, zile-nopți

Cledisat voiceover (Andrei Doboș)

Îmi plănuiesc de mult ieșirea
Din locuințele de os și umbră
În care țiuie cumplită larma
Și unde zi de zi, bătut cu varga
Sunt obligat să caut și să umblu
Prin aerul rezistent, ca de ambră.

În jurul meu e strînsă ambra
Și nu văd nicio cale de ieșire,
Mă aflu-n stază chiar atunci cînd umblu
Și peste mine crește vrejuri umbra,
Așa cum crește printre ziduri vargă
prin crăpături, cu dințișori de larmă.

Mi-ar trebui poate o armă
Mai ascuțită, ca să ciurui ambra.
Măcar o gaură cît intră varga
Să am speranța mică de ieșire
Cu corpul contondent de carne-umbră
Și proiectil de duh în care umblu.

În locurile-n care umblu
Se inflamează-n cioc și gușă larmă,
Iar arborii se îndesesc în umbră
Sub cer serat îngălbenit de ambră.
La fine de asfalturi, la ieșire
Tremură vînturi cu baltă și vargă.

E pulpa putredă în vargă
Pe miriștea uitată unde umblu
Și unde-mi plănuiesc secret ieșirea.
Sînt o insectă fără zbor și armă,
Cum aș putea să mă extrag din ambră
Cum poate umbra să nu fie umbră?

Pămîntul amprentat cu umbre
Inform, ciobit și ciung. Cioturi de vargă
Au retezat întins noroasa ambră
Așa de multe zile de cînd umblu
Cu mîna goală, parcă pipăi armă,
Cu ea aș vrea să pot forța ieșirea.

Acel creier cuprins de umbră si-umblet
La Marea Frică, dă cu varga-n larmă,
Gîndul lui știe din ambră ieșirea.

Sextină (Ioan Coroamă)

Să vă împac pe toți aș vrea să se-ntâmple,
și apoi în fiecare weekend să vă fac compot,
să mă iubiți oricum, dar numai nu cu sânge,
să povestim despre pădure numai prin glasurile pădurii,
și peste tot în casă urmele unei prietenii curate să-nflorească,
ca atunci când omul recunoaște că doar plimbarea îl înalță,


Cum pe mine doar o îmbrățișare colectivă mă înalță,
și vreau ca-această-mbrățișare în mijloc de cabană să se-ntâmple,
radiații de lumină iernatecă trimise pe oameni să-nflorească,
și să-i învăț cum pot eu mai bine să bea nectar și compot,
iar ei să mă-nvețe bucuria existenței în adăpostul pădurii,
căci acolo unde bradul străjuiește cerul nu există sânge,


Pe toți aș vrea să vă feresc de spaimă și de sânge,
și să vă ofer ceaiul care pe lepros din agonie spre extaz îl înalță,
ca să vedeți cu ai voștri ochi necredincioși minunile pădurii,
și să vă-mpac pe toți aș vrea din nou să se întâmple,
să redevenim colectivul prietenesc, care săptămânal face compot,
cât timp așteaptă ca flora de interior să înflorească.


Să vă învăț să ne rugăm ca iertarea printre noi să-nflorească,
căci iertarea e cea care împiedică spontan o vărsare de sânge,
iubiți-vă și alintați-vă-ntre voi când în cabană beți compot,
și prețuiți compotul ca pe o formă materială a iertării, care vă înalță,
nu vă sfiiți să încercați a face împăcarea să se-ntâmple,
și nu uitați că împăcarea e cea mai trainică din vrăjile pădurii,


Pentru că nimeni nu vă vrea ajunși pe căile pădurii,
dar eu vreau ca încă din iarnă să ajutăm pădurea să-nflorească,
lângă mine vă vreau să lucram ca bucuria să se-ntâmple,
și să ne curățim de orice-a cauzat o pată imensă de sânge,
iar cum pe pădurar dulceața de conuri de pin îl înalță,
așa și pe noi să ne-nalțe cazanele alungite de compot.


Întreaga comunicare a empatiei pornește de la un pahar de compot,
și rezolvarea certurilor nu înseamnă decât o călătorie prin căile pădurii,
căile albe sunt străjerii care pe cel tulburat îl păzesc și-l înalță,
așa că nu mai fiți tulburați, iertați-vă și lăsați stihia din voi să-nflorească,
ca să vă țineți de mâini în lanț, ci nu să vă pătați de sânge,
să vă împac și să vă protejez pe toți aș vrea să se întâmple,


Îmbrățișarea ne înalță trupurile până la izvoarele cerești de compot,
să renunțăm la sfadă ca să se-ntâmple descântecele pădurii,
căci împăcarea vrem să-nflorească și să stârpească urmele de sânge.

Sextină despre muzică (Mihnea Bâlici)

Încă din timpul excursiilor școlare mi-a plăcut să stau cu căștile-n urechi
când, din mașină, mă retrăgeam în cochilia minții să mă uit afară, la peisaj.
Ai mei îmi pregătiseră un mp3 cu Fără Zahăr, O-Zone, Simplu, Vama Veche
(de altfel, într-o piesă despre „primul orgasm”, Chirilă m-a învățat despre sex).
Din acele zile cu gropi și gunoaie, eu și disocierea am fost cunoștințe apropiate.
Mimam extraversiunea cu siguranța acrobatului care n-are habar de echilibru.

Cel mai interesant la muzică este că se formează uneori un echilibru
între ce vezi cu ochii, pârtiile întortocheate ale conștiinței și ce ai în urechi.
De parcă hertzii sunt filtrați prin sita simțurilor și devin obiecte fizice, apropiate.
Nu mi-e teamă c-o să sun pretențios: un fel de omologie între sunet și peisaj.
Poate ăsta e unul dintre motivele pentru care oamenii își fac playlisturi de sex;
deși, evident, au trecut vremurile când tinerii încă se futeau în Vama Veche.

Dar asta depășește generațiile din urma mea: este o poveste foarte veche,
din vremuri preistorice, când strămoșii au descoperit în răpăitul ploii echilibru
și-n vântul fluierând în tundră—o armonie dincolo de fugă, hrană, caca, sex.
Nu și-au dat seama niciodată ce entități stranii au purtat până atunci în urechi.
Și poate mai departe de acestea: în creier, desigur, dar și-n exterior: în peisaj,
în văzduhul Zeilor care nu s-au născut sau picturile rupestre cele mai apropiate.

Și apoi, cu cât am avansat (destul de repede, nu?) spre vremuri mai apropiate,
compozitori de curte au instituționalizat acest miracol în Europa noastră străveche.
Simfoniile au clătinat imperii. Alții au reușit, și-n salonul lor mic, să facă peisaj
din timbru de clavir și violoncel. În punctele în care notele intrau în echilibru,
vreun daimon comun (cum mai găseau romanticii în vise) ni s-a strecurat în urechi
și am recunoscut în noi un soare fără vârstă, un fior fără corp, un înger fără sex.

Curând am început să capitalizăm pe urma canonului: pentru bani, droguri și sex.
Accesul la muzică a devenit tot mai ridicat, datorită tehnologiilor casnice apropiate.
Nu mai era nevoie de bilete scumpe la Tchaikovsky: îl aveai chiar acasă, în urechi.
Surprinzător, s-a vorbit mult despre laicizare și atomizare, dar sfințenia cea veche
s-a păstrat intactă, fie că vorbim de stiluri ce vor doar ca-n mixer să fie echilibru
sau (mare avangardă!) să problematizeze frumosul, să indice necroza din peisaj.

Deci să revenim acum la spațiu: este ceva ce doar muzica poate face prin peisaj.
Am putea să ne imaginăm un platou: ritm imaginar: 4/4, alla breve, octo per sex.
Pe el putem implanta: arabescuri de arbuști sau arbori într-un arbitrar echilibru;
ființe increate din lumină; aye-aye cu ochii holbați; ace de tuia în cadre apropiate.
Ori, dimpotrivă, putem să-l lăsăm așa, sugerând o matrice a stelelor, preaveche.
Sau să-l reducem la o simplă scoică, pe care s-o putem apropia, pe rând, de urechi.

De când zilele au devenit prea apropiate, n-am mai fost în echilibru.
Între reclamele de pe net, m-am trezit iarăși cu peisaj în urechi.
Ceva să acopere discuția veche despre iubire și commitment și sex.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑