Glosă: ultima corabie, pentru cine, ultimul zid în ruine (Dmitri Miticov)


Spune-mi, Urshanabi, brațele mele – pentru cine au trudit?
Pentru cine s-a uscat sîngele inimii, pentru cine s-a sleit?
Mi s-a arătat o deschizătură, am abandonat instrumente
Nu recompense am urmărit pentru mine, ci evenimente
Am văzut lucruri pe care a le reproduce nu știu, nu pot
Fac cale-ntoarsă și ultima corabie o las la țărm, în fine
Ce e acea speranță care-nflorește-n tine, de unde vine?
Și cînd îngheață lacul, unde se duc rațele, cînd se duc?
O, Urshanabi, urcă și plimbă-te pe zidurile din Uruk!

Încremenit în orizontul evenimentelor, analitic, reflexiv, rezervat, introvertit,
intuitiv, critic, organizat, schimb valutar negociat, fixat în cîteva segmente
bine definite ale spațiului, alunecînd prin timp, deși părea că m-am oprit,
punînd ca diafilmele sub proiector evenimente din trecut pe care le scot
pentru viitor dintr-o întindere fără durată, cea a memoriei, ca să le pot
plia și redimensiona pe calapodul timpului de-acum și-apoi în infinit.
Pentru cine am străbătut universul, pentru parfumul locurilor absente
sau pentru niște momente cînd, departe de copilărie, am copilărit?
Spune-mi, Urshanabi, brațele mele – pentru cine au trudit?

Pentru cine am jucat fotbal în parcarea copilăriei, pentru cine am făcut fente
din corp, pentru cine am ținut de scor cînd am vrut scor și am trecut înot
marea precizie a tacticii, perseverentul catenaccio al așezării eficiente?
Evenimentele pe care le-am trăit au avansat spre noi și ne-au încetinit.
Evenimentele pe care le-am trăit s-au dilatat în timp și ne-au înlocuit.
Au fost dorințe și-apoi n-au mai contat decît radiațiile lor remanente.
Folii transparente umflate de soare, incandescente. Ce-a trecut e tot
ce-am avut mai bun. Tot ce a fost luminos e dureros de privit.
Pentru cine s-a uscat sîngele inimii, pentru cine s-a sleit?

La granița dintre ce mi s-a întîmplat și ce am devenit e un întreg complot
al probabilităților și vieților alternative, spectrul sensibil peste care vine
control peste control peste control, măsurători și instrumente care pot
da formă undelor emoționale prin limbaje sau care, mai direct, traduc
aproximări intuitive în diapozitive perceptive, niște structuri ce-aduc
deschideri discursive aluvionare și-n granularitatea cărora-mi las tot
echipamentul să se miște. Mi s-a arătat că tot ce se întîmplă cu mine
e o reflexie pe zid a apei din piscine, sinuoase irizări inconsistente.
Mi s-a arătat o deschizătură, am abandonat instrumente.

Uneori, cînd sistemul de recompense pare chiar mai puternic decît mine
îmi place să mă rup de monitoare în pauze purificatoare și să conduc
pînă constat că toate stările intense s-au dizolvat în geometrii străine.
Cît de departe trebuie să merg ca să ajung să spun că m-am găsit?
E timp sau spațiu intervalul de parcurs, e de-nțeles sau de privit?
Nici un eveniment n-a existat pînă cînd n-a fost memorat în tine.
Nimic n-a existat pînă cînd nu a fost asimilat. Este vreun truc
prin care hipocampusul și amigdala diseminează stimulente?
Nu recompense am urmărit pentru mine, ci evenimente.

Am văzut, am trăit lucruri care mi s-au lipit de adn, dar nu știu să le reproduc
pentru că forma lor inițială, momentul zero s-a topit într-un trecut pecetluit,
să-l accesez ar însemna să îl modific iremediabil și, prin urmare, să produc
alte și alte variante de trecut, la nesfîrșit. În schimb, colecționez fragmente
de sensibilități incoerente din care mintea mea pune secvențe tot mai lente
la reconstituit. În ficțiune superputerile sunt realități și îmbinările conduc
la o superpoziție de posibilități. Creez prezent din tot ce am găsit
într-un trecut de neatins, deși îl simt urmîndu-mă cam peste tot.
Am văzut lucruri pe care a le reproduce nu știu, nu pot.

Am văzut locuri atinse de succesiuni de cîmpuri gravitaționale clandestine,
insinuante, necuprinse, energii și emoții viitoare ale unor realități aparente
în care timpul stărilor încinse părea că a încetinit și nu a mai putut susține
producerea de conținut (prin ce proces?), formarea de limbaj, de zgomot.
Prin ce organ, proces transferă inima la creier tînguiosul glas de clopot?
Am văzut galerii compuse din lucrurile pe care le-am putut menține
nespuse. Am văzut obiecte luînd locul persoanelor dragi și absente.
Vine o vreme cînd mă las strivit de o tăcere de fontă și, cînd vine,
fac cale-ntoarsă și ultima corabie o las la țărm, în fine.

Vine băiețelul Andrei și îmi strecoară sub pernă o rachetă micuță ca un antidot
al căderii și în suflet serii de serotonină, infiltrații din lumi ce încă n-au venit.
Cînd particulele de antimaterie se mișcă înapoi în timp, ele promit un boicot
al viitorului. Suntem ființe emoționale, generăm ficțiune – dar către cine?
Către ai cui copii cît timp am cheltuit silind limbaj în loc să stau cu tine?
Cînd noaptea cade și răsare luna, trăim în lumi multiple setate pe pilot
automat, însă percepem una. Vine băiețelul Andrei din timpul regăsit
al locurilor de nepovestit, curbează cîmpul spațio-temporal în mine.
Ce e acea speranță care-nflorește-n tine, de unde vine?

Unele întîmplări au pîlpîit ca o promisiune a unor unități de timp mai coerente
care să-mpingă informații consistente dincolo de contur şi de tot ce am trăit
în regiunile de intricare între senzația inițială și urma tensiunii subsecvente
de rememorare, acolo unde funcția de undă colapsează impresionant, subit,
și unde ploaia nu e încă ploaie, ci persistenţa unui curent de aer care a rotit
un fir de praf într-o parcare goală, extinsă pînă-n liziera memoriei recente.
Unde-s copiii din parcare, au adormit sub înaltul, vechiul miros de carbid?
Unde e băiețelul ieșit din rîul alb ce căuta cu brațele lianele de nuc?
Și cînd îngheață lacul, unde se duc rațele, cînd se duc?

Încremenit în singularitate, reflexiv, intuitiv și cuantă a cîmpului introvertit,
substituit de o megastructură a unei sensibilități moderne prin care introduc
mesaje pentru un băiețel venit din viitor care-mi strecoară anotimpul fericit
sub perne, forjat în aclimatizări paterne ca o traversă de oțel în ornamente,
colecționar al estompatelor amprente lăsate de trecut în acțiunile prezente,
asimilîndu-le în propria structură pe măsură ce le-am examinat și urmărit,
un virtuoz al mozaicurilor restaurate din moloz. Eu nu trăiesc, eu produc
amintiri. Frînturi acumulate care-mi susțin ruinele și le seduc.
O, Urshanabi, urcă și plimbă-te pe zidurile din Uruk!

O, Urshanabi, urcă-te și mergi înainte și-napoi pe zidul din Uruk!
Cînd îngheață tot lacul din parc, unde se duc rațele, cînd se duc?
Și ce-i această speranță care-ți înflorește în suflet, de unde vine?
Voi face cale-ntoarsă și ultima corabie mi-o las la țărm, în fine
Am văzut lucruri date de sus pe care să le redau nu știu, nu pot
Nu recompense am vrut pentru mine, ci orizont de evenimente
Mi s-a arătat o deschizătură, am abandonat în ea instrumente
Pentru cine s-a uscat sîngele din inimă, pentru cine s-a sleit?
Spune-mi, Urshanabi, brațele mele – pentru cine au trudit?


(da capo al fine)

un soneu de Ioau Coruamă

PIENSA PLATÓN, PIENSA - Meme by 975lol :) Memedroid

M-am născut în sonet
Pe veci defect îmi sunt.
Ritmul e cel mai scump
când volta n-are sex.

Am ocrotit un puiet
Pe veci defect îmi sunt.
Rimele-s cât un drum
Zidit din nihilo ex.

Eu sunt un drum conex,
Desfășurat spațial.
Din nimicul material

Mă trag. Un codex convex,
O cauzalitate din astral
Când volta n-are sex.

Nocturnă (Andrei Doboș)

Beznă, dublu întunecată,
o energie-mperecheată,

cînd bufnița scanează locuri
de vînătoare între blocuri.

Tăiată-n negru, o vitrină
se-neacă-n propria ei lumină

și înăuntru, prin saloane
tușesc bruiaje pe ecrane.

Pelicule pulsează vii
opalescente, sidefii.

La semafoare curg și circul
spectrele roșii de vehicul.

Prin întuneric ud ard lame
fosforescente de reclame.

2 poeme de Ana Ivan



Pajiștea

Dacă poate să treacă din corp în corp senzația
asta de neiubire și părăsire
o după-amiază cețoasă de noiembrie
sau un cireș înflorit
unde se termină



Ceva crește mereu undeva

Nu
se întâmplă
nimic
Doar frunzele noi se întind
peste pământ cald





noapte (Raluca Boantă)

s-a înserat. n-am nicio apărare
fără lumină – ce anotimp ciudat
și spaima-n benză și frigul m-au lăsat
atentă la femeia din parcare

alertă-n umbră: o voce de bărbat
dar tonul e de fapt de-ntâmpinare
și am tăcut din corp mi-am dat teroare
s-au luat de mână și asta m-a calmat

am apucat de toartă tava-ncinsă
fie din aburi de căldură, fie
că n-am răbdat să stau destul întinsă

pe canapea tu îmi faci semne mie
m-adun din dansuri, depistez surprinsă
mirosuri noi acuma cât sunt vie

brazde (Florentin Popa)

întâi sunt piepturi – dezlipite când se strâng
apoi sunt buzele, săltate-n zâmbet tâmp
apoi plecarea-n zori, ca-n seceriș, la câmp
bocanci bufnind pe scări, să nu-i auzi cum plâng

și apoi stepele de aur se fac plumb
și inima nu-ncape de plămânul stâng
cuiburi de mitraliere ciripind în crâng
ai cerul la picioare – dar îți pare strâmb

când vor cădea pe câmp ca niște spice
topite-n pâini amare și-mpletite-n păr
fără vreun braț de tată să-i ridice

chirciți lângă aceeași mamă pe ogor
ne vom căi, dar n-o s-avem cui zice
doar vântul își va aminti numele lor

Uttarā (traducere de Florentin Popa)

Therigatha (Pali: Therīgāthā) este una dintre cele mai vechi (dacă nu prima) antologii de poezie scrise de femei – un precedent care strălucește prin forță expresivă și comunitară și – din păcate – prin îndelungata sa singularitate. 

Compuse de către călugărițe budiste senioare (care au împlinit 10 vassa – zece sezoane musonice – de trai ascetic) încă din secolul VI (î. e. n) în limba Magadhi, scrise sau memorate, adunate vreme de 300 de ani, și finalmente compilate și traduse în Pali, poemele reunesc o pluralitate fascinantă de perspective și destine, gravitând în jurul experiențelor focale ale renunțării și iluminării – dimpreună cu libertatea spirituală și felul în care aceasta reverberează într-o emancipare pe plan fizic. 

Aceste traduceri sunt un compromis (sper, nelipsit întrutotul de merit) între versiunile englezești traduse din Pali de către Anāgārika Mahendra, Bhikku Sujato și Susan Murcott, minorele și neîndemânaticele mele intuiții etimologice, și indispensabilele insight-uri lui Andrei Doboș în filosofia și spiritualitatea dharmică. Dată fiind vechimea textelor și apetențele mele, traducerea este inerent părtinitoare, sacrificând uneori proprietatea termenilor în favoarea plasticitâții expresiei și parfumului arhaizant – fapt care, nădăjduiesc, nu va compromite dubla lor valoare: deopotrivă poetică și spirituală. 


cu piua în mână, oamenii își macină grânele
hrănind fii și soții, se bucură de avuția lor

dar străduința ta să fie învățăturile lui Buddha, căci munca asta
singură nu chinuie. iute, tu spală-ți tălpile și-așază-te deoparte

dobândind o minte deplin așezată, ațintită și înfrânată
tu scrutează-i alcătuirile ca pe ale altora, și nu ale tale

când am auzit cum grăise Paṭacārā – și învățătura ei
îndată mi-am spălat tălpile și m-am așezat deoparte

în prima parte-a nopții mi-am amintit de toate viețile trecute
și la mijlocul nopții, ochiul ager al duhului s-a curățit de tot

și la sfârșitul nopții-ncrengăturile de beznă au fost spulberate
învățătura ei desăvârșind, m-am înălțat cu înțelegere-ntreită

și, cum cei treizeci cerești ne-nvinși în lupte îl cinstesc pe Sakka, eu
locuiesc fără de pată-n cinstea ta, stăpân al celor trei înțelepciuni

Musalāni gahetvāna, /dhaññaṁ koṭṭenti māṇavā;
Puttadārāni posentā,/dhanaṁ vindanti māṇavā.

Ghaṭetha buddhasāsane, / yaṁ katvā nānutappati;
Khippaṁ pādāni dhovitvā, /ekamantaṁ nisīdatha.

Cittaṁ upaṭṭhapetvāna, / ekaggaṁ susamāhitaṁ;
Paccavekkhatha saṅkhāre, / parato no ca attato”.

“Tassāhaṁ vacanaṁ sutvā, / paṭācārānusāsaniṁ;
Pāde pakkhālayitvāna, / ekamante upāvisiṁ.

Rattiyā purime yāme, / pubbajātimanussariṁ;
Rattiyā majjhime yāme,/ dibbacakkhuṁ visodhayiṁ.

Rattiyā pacchime yāme, / tamokhandhaṁ padālayiṁ;
Tevijjā atha vuṭṭhāsiṁ, / katā te anusāsanī.

Sakkaṁva devā tidasā, / saṅgāme aparājitaṁ;
Purakkhatvā vihassāmi, /tevijjāmhi anāsavā”.

4 sonete BOMBĂ de la toată mafia

Mafiei (Mihnea Bâlici)

Pe vremuri voltele trosneau corect—
rotițe-n angrenaj. Exactamente.
Substanță scursă-n paișpe eprubete,
nimic în plus, nimic fără efect,

nimic să scape minții vigilante
(excepție-n hazard și în afect).
Pe vremuri voltele trosneau perfect.
Acum sinapsele sunt mult mai lente.

Acum doar texte lungi, laborioase,
despre bunici și sat. Copilării
elastice, o carne fără oase,

ce-mi poartă sufletul peste câmpii.
Din amintirile prăpăstioase,
doar texte lungi, descrieri fistichii.



dia-sonetul Împărătesei (Ioan Coroamă)

îmi vreau fecioara înapoi în coastă
împărăteasă peste casa sacră
sacrificăm, și zi-le cum o să-ntoarcă
sacrificiul, să-l soarbă n-o să poată

urcă-te-n arcă fecioară curată
nimeni n-o să poată pe veci să tacă
în colțuri unde minciuna-i prea acră
și nu încap două glasuri deodată.

ne atingem când nu ne mai atingem
se stinge dorința ce nu-i limpede
n-asculta stingerea, căci ea te minte

bolovan pentru trăire-i ascunsul
(de vraja lui virgo), to proton kinoun
akineton, (nu te-ai ascuns îndeajuns)
ești primul mișcător nemișcat din om.

ne ungem mâinile cu sânge și gem,
geme dorința să-și verse sentințe
iar de-ascultat nici nu vrem, prinde-te

de mână și nu i te lăsa pradă
și nimeni n-o să poată ști de ce doar
pentru-mprumut cineva o să cadă
și nimeni n-o să poată simți solar.

timpanul mi te strigă ca-n canale,
chemat-ai fost și nu i te ascunde
te caută, răspunde-i la semnale
nu te prefă că undele-s mărunte

îmi vreau fecioara să o port în brațe
„ionuț, de mine griji te rog nu-ți face”




Către aer (Andrei Doboș)

Aer, o dulce aer, tânăr aer
cu nitrogen, amoniu şi oxid,
tu sui pe cerul satului, corvid,
fâşii din fumul moale de container

şi pungi subţiri de plastic, cîte-un flyer
electoral, în zbor, de la partid,
aduci miros de varuri şi carbid
şi sunete-ascuţite de bomfaier.

De trupul tău se-apropie cu teamă
un strop de moină care se topeşte.
Tu poţi să faci Atlanticul să geamă

şi-ntreaga biosferă te slăveşte,
iar orice lucru care se destramă
în focul tău slow motion se sfîrşeşte.



stanța (Florentin Popa)

câtă iubire și cât miligram ți-a
dăruit puterea să te disociezi?
un filigran de-absint și muguri verzi
filtre ce își îneacă rezonanța

să-ți spun că nu-năuntru stă substanța
și dac-ar fi, dispare când o vezi?
cu tine am putut să negociez
orice – mai puțin teama și distanța

“e toamnă” -ngân cu ultimul hulub
și, căprior călcând în pași de lup
ies dintre cabluri ca să-mi vin în fire

strâng spini rămași în palmele ce-i rup
când soarele și-a suferit ultimul trup
și nu e loc de altă devenire

sanitară (Mihók Tamás)

sunt bun cu miceliul i-am dat azi trei piste
părea prea singuratic în ardei
și prea sfios în lume să existe

mi l-am așezat strategic pe reviste
„papă propaganda ce o vrei”
i-am zis miceliului pe una dintre piste

și s-a extins pe paradisurile iehoviste
cât ai număra până la trei
miceliul vrând din lume să existe

ba chiar și iadului catolic să-i reziste
a reușit ca de-alde Dani încolțit de lei
miceliul pe a doua dintre piste

iar când a încetat să se mai miște
deja prinsese și pe sinaxare clei
miceliul vrând în lume să existe

așa îmi fúră devastate din reviste
dar și din cap abnobinabile idei
sunt bun cu miceliul i-am dat azi trei piste
părea prea sfios să-existe

sonet de apus (Dan Pleșa)

de ce-mi cere iubita s-o tot plimb? orașul
e putred și e hâd. trotuare sparte
de ierburi și de tufe. din blocuri nu a rămas decât talașul
și peste toate se-ntinde o liniște de moarte.

mai bine stăm acasă. o fortăreață
ticsită de averi. căci strâns-am-tot ce ne priește
șampanie, puști, vanghoghi, borcane cu dulceață
topaze și rubine. belșug. nimic nu ne lipsește.

de ce să ne plimbăm aiurea în blindata combi
și să ne furișăm de hoardele de zombie?
să stăm acasă în penumbra ca un veșmânt
să ne trăim iubirea putredă, de lume cât mai departe

căci ea și-a întrecut și cel mai aspru jurământ:
nici moartea nu ne mai desparte.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑