Trilogia Mafia (3 sonete de Mihnea Bâlici)

Leopardi

Dar uite, a-nflorit cireșul lângă LIDL!
Așa-nflorise și-n liceu, de când în urbii
Ninsese și în pojghiță-i prinsese bulbii:
Era c-o seară înainte să fiu single,

Abia ce își făcuse-un test de sarcină,
Pe care l-am scăpat pe gresia din baie
De mi-am simțit pe loc genuchii cum se-ndoaie
Și ochii-i adânciți de ură cum mă macină.

Oh, tinerețe, unde mi te-ai dus și te-ai ascuns!
Întreabă mari poeți de geniu, gen Petrarca.
Eu zic că foarte bine c-ai plecat, că mi-a ajuns,

Tot ce-am făcut a fost să-mi umplu singur barca
Cu apa unui fluviu-ntunecat, de nepătruns,
Numit Rușine. Uite, ochii îi sunt marca.









Ovidiu

Trecuse-aproape anul de când s-a sinucis.
Un post îi apăruse pe Facebook, din neant:
O trupă din Canare cu sunet discordant,
Găsită doar pe bandcamp în circuit închis.

Întâia piesă-n listă, de cincizeci de secunde,
E c-un yoghin albastru la poza de album.
Aș vrea să scriu Sonetul© și nu merge nicicum.
Fac poezii ca hobby și nu-mi prea ies profunde.

Ce prost comunicăm de niște ani încoace.
Din tot ce mi-am propus, nimic nu mai pot face,
Și poate că de aia se duce totu-n vid.

Ca moartea lui Ovidiu, de care-am vrut să scriu,
Dar m-a oprit o jenă: eu nici măcar nu-l știu,
Ce să vorbesc de asta? E un impuls stupid.









Blake

Proiectorul s-a oprit: no source found, ecranul mat.
Întins în pat, te uiți la cele două cuie
înfipte în perete. Nici măcar n-ai observat.
E un moment ciudat, în care nu știi, e sau nu e

real, visat, un semn că tot trecutul are sens?
Dar poți să juri că suprafața albăstruie
e însuși cerul din memorie, senin, imens;
iar cele două puncte negre-s pescărușii

pe care-i admirai pe plajă, linii de la Vans.
Realizezi: între birou și colțul ușii
e-acum această ramă-n care vrei să proiectezi

o viață dusă. E-un moment în care nici nu știi
și toți prietenii (căci ai ajuns să-i enervezi)
vor zice c-ai luat-o pe ulei: ecourile verzi.










Address to Life, by a Young Man Seeking a Career (Philip Larkin – tradus de Mihnea Bâlici)

Address to Life, by a Young Man Seeking a Career

Freckling summers have crossed my brow
To the number of just eighteen;
And I know that I should be deciding now
To what profession I lean;
All others with whom I have spent my youth
Have chosen their own avenue,
Yet (though I’m ashamed to tell you the truth)
There’s nothing that I want to do.

Life, you are busy, I appreciate that,
Arranging for everyone;
But I really think we should have a chat
About what I am going to become;
I’ve really tried to discover your aims
Whatever their nature and kind,
But, although not the sort of a fellow who blames
– I think I’ve slipped out of your mind.

Do you want me to work and to gain a degree
And to live in the shade of the spires?
Do you want me to study philosophy
Or catalogue human desires?
Do you want me to be the authority
On Milton and Dryden and Pope?
If this is the future you’ve mapped out for me,
Then why don’t you give me some hope?

(You don’t, I suppose, really propose
To make me a student of science:
If that is your wish, I’m afraid I oppose
With a gently stubborn defiance;
For everyone knows that I fall in a doze
When faced with a real microscope;
And if you chose this, the facts interpose,
And thus there is really no hope.)

And Classics as well can all go to hell
For I’ve acted upon your advice;
I’ve again and again thrown them all down the drain
For I never supposed they were nice.
Thus it is clear that a scholar’s career
Doesn’t seem to be your little plan;
But why won’t you speak? For every week
Is pushing me nearer the Pan.

Or do you intend I should regally spend
A fortune, and live like a king?
To live between Greece and Paris and Nice?
I don’t think I should like such a thing:
– And first you must give the means thus to live,
Before I can safely smirk;
For at present you see it does look to me
As if I shall have to work.

Life, what is your aim? I say it again:
Direct and control my inquiries;
I’ve poured out my woes in poems and prose
And even in several diaries;
See, I invite you to teach me to write
On my psychological squalls;
You will not comply, and, although I do try,
The result is invariably · · · · ·

Therefore I am not a don or a swot
Or a dandy who grinds down the poor;
I’m not such a blighter to think I’m a writer
When others so obviously are.
Do you think, perhaps, I’m one of the chaps
Who is either a Bull or a Bear?
Although it is funny, when it comes to money
I’m really no earthly good there.

Although not an Eric, shall I be a cleric
And sermonise every Sunday?
That would be a trick that would make me quite sick
From Saturday right through to Monday;
I’ve tried being good, and I don’t think I could,
And I never get very excited,
So I let fall a tear for the Bishop’s career
To which I was never invited.

And similarly, I shan’t be an M.P.
Although I could burble quite well;
If you think of the Army – well, Life, you’re just barmy
– Though of course one can never quite tell –
I belong to no faction of people of action
Whether pacifist, fascist or red,
In actual fact, I never could act,
Because I am more than half dead.

This long catalogue is a wearisome job
And it’s one that you, Life, ought to do:
My predestined fate I quietly await,
The choosing is all up to you.
Whatever proposal, if at my disposal,
I’ll follow with loyalty blind;
But the earth’s getting colder, and I’m growing older –
So please won’t you make up your mind?

Postscript 1943

I’m sorry to say, that as life looks today,
I’m going to reside out in Wellington,
Where everyone’s rude, and ashamed of a nude,
And nobody’s heard of Duke Ellington;
Life, you aren’t a god, you’re a bloody old sod
For giving me such an employment
’Cos in such a bad job only pulling my knob
Will bring me the slightest enjoyment.

Mesaj către Viață, de la un tânăr în căutarea unei cariere

În număr, verile, de optsprezece numai,
Pe frunte cu pistrui m-au însemnat;
Și știu că a sosit și timpul de acuma
Să văd ce meserie-aș vrea să fac;
Dintre acei cu care am copilărit,
Toți și-au ales traseul personal,
Dar, totodată (mi-e rușine, drept să zic),
Nu e nimic ce-aș face-n special.

Ai mult de lucru, Viață, de asta te respect:
Constant aranjând ceva tuturor;
Dar ne mai rămâne să discutăm un aspect
Legat de ce-o să fac în viitor;
De câte ori am vrut să-nțeleg, nu glumesc,
Ce scopuri ai, oricum ar fi ele.
Deși cu vina să arunc n-obișnuiesc,
– Ți-am cam scăpat, zic eu, din vedere.

Ai vrea să mă pitesc într-o academie,
Pentr-o diplomă să stau să muncesc?
Sau vrei cumva să studiez filosofie,
Să văd ce-i într-un suflet omenesc?
Ori ți-ai dori s-ajung un mare specialist
În Milton și Dryden și Pope?
Dacă asta e soarta pentru care exist,
De ce nu-mi oferi și un scop?

(Nu cumva, mă gândesc, serios ți-ai propus
Să mă faci vreun student în științe:
Dac-așa e, eu îți dau un amabil refuz
Cu întreaga mea forț-a voinței;
Deja lumea știe că mă ia picoteala
Când în față-mi pui un microscop;
Deci degeaba: fapta-ți strică socoteala
Și de asta nu îi văd niciun scop.)

După Clasici, cu sacu’ să-i ia pe toți dracu’,
Am tras apa-n rânduri repetate;
După cum deja îi știi, ăștia scriu doar prostii,
Sfatul ți l-am urmat îndeaproape.
Un post universitar, de altfel, e clar,
Nu pare că se află-n planul tău;
Dar nu-mi dai un semnal? Fiindcă săptămânal
Mă apropii tot mai tare de Hău.

Ori ai cumva în plan să ajung bogătan,
Ca să cheltui o-ntreagă avere?
Să mă mut din Paris până-n Grecia, Nice…?
Nu prea cred că îmi stă asta-n vrere:
– Mai întâi, să îmi dai doar un mijloc de trai,
Înainte, fără griji, de-a zâmbi;
Pentru că, în prezent, sunt nevoit aparent
Să mă chinui să-mi găsesc a munci.

Viață, cum să rezist? Căci să știi că insist:
Dirijează-mă,-ndrumă-mă-n cale;
Mi-am vărsat din nevroză și în vers, și în proză,
Ba chiar și în puține jurnale;
Uite, te-aș invita să mă-nveți cum se scrie
De necazul ce s-a tot adunat,
Nu-mi vei îngădui și,-oricât m-aș strădui,
Rezultatul e mereu un…

Eu nu-s, așadar, un domnișor tocilar,
Vreun filfizon ce-oprimă săracii,
Nici nu-s plictisitor să mă cred scriitor,
Când se vede prea bine că-s alții.
Sau ești de părere că pot fi-n putere
Să investesc sau să pun la saltea?
Căci, chiar dacă-i hilar, să știi: financiar,
Abia dacă mă mai pot descurca.

Deși nu-s un Eric, să devin oare cleric,
Duminica să predic liturghii?
Cu un astfel de tertip, mi-ar veni să vomit
De sâmbătă până-ntr-a doua zi;
Mi-am dorit să fiu bun, dar n-am avut niciun
Avânt, deci nici c-aș putea s-o mai fac;
Cu ochii-n pământ, omagiez drumul sfânt
La care nici nu am fost invitat.

Într-un chip similar, nici măcar parlamentar
Nu pot fi, chiar de știu da din gură;
Viață, vrei în Armată? – las-o pe altă dată,
– Cine-ar ști, totuși? Nu-s în măsură –
Din nicio facțiune de inși de-acțiune,
Pacifiști, fasciști, roșii – nu fac parte;
Și, ca să fiu cinstit, nici nu pot să mă agit,
Fiind mort pe mai mult de jumate.

O list-așa lungă necesită muncă
Iar tu, Viață, trebuia să mi-o faci;
Orice soart-ai ursit, o aștept liniștit,
Doar de tine depinzând cum le-mpaci.
Orice ai în mână, de mi-e la-ndemână,
Mă supun c-orbire devotată;
Dar pământul e rece, iar vremea mea trece –
Deci, te rog doar, decide-te-odată!

Postscriptum 1943

Deși m-apucă greața, la cum arată viața,
Eu o să mă retrag în Wellington,
Unde toți sunt posaci și rușinați când văd craci
Și nimeni n-ascultă Duke Ellington;
Viață, nu ești divină, ci-o bătrână jivină,
Că mi-ai dat această meserie;
Când ies de la treabă, numai s-o iau la labă
Îmi mai dă cât de cât bucurie.

3 băieți, 3 sonete


zăpadă (Ioan Coroamă)

nu-ți sunt de ajuns nicicând, fără vreun gând de speranță,
să vezi cum se așterne zăpadă, în prima zi de primăvară
aștept să-mi spui că-n lumea toată nimeni n-o să-mi care
durerile așa cum le cari tu, cu o grijă ciudată.

odată și-odată voi ajunge să fiu doar substanță
să vezi atunci cu câtă rapiditate ai tăia sfoara
care ne unește, să ne păzească cerul de-o seară-n
care inima noastră toată tace-n loc să vorbească.

poartă-mă cu tine-n fiecare pas pe care-l faci
ești vrăjitoare și sunt vraci, dar nu-ți sunt de ajuns
în zilele când îți vorbesc numai prin plâns mocnit.

ca un zurliu fericit aș vrea să-mi fiu în fața unor saci
împachetați cu hainele groase, liniștiți plecând
spre alte case, să ne vedem de-ale noastre negreșit.






Cel ce renunță (Mihnea Bâlici)

Se tot – se tot – se tot repetă iar.
O zi superbă-n care-ai câștigat
și-o zi în care nu mai ieși din pat.
O zi iubit, o zi celibatar.

O zi când ai avut un gust amar
că ai greșit ceva, și-ai corectat.
Apoi o zi când iar te-ai relaxat,
urmată de-alta când te simți murdar.

O zi când totul ți-a părut neclar
și-o zi când calea ți s-a luminat.
O zi pe care-ai străbătut-o beat.
Se tot – se tot – se tot repetă iar.

O zi în care-ai renunțat, și una
în care doar ai dezvoltat minciuna.




autogară (Florentin Popa)

turcește pe bordură, la red bull cu țigare
băiatul are “BLACK” scris mare, alb, pe șapcă
și mâna-n pantaloni, că nici la geacă
și nici la ei nu are buzunare

o voce răsfățată, brunetă și posacă
de la inimamea cu Y mare
se-aude cum scâncește-n difuzoare
iar el răspunde lasă, o să treacă

n-o să mai fac Italia, nici Spania, nici alte
fete. doar pă tine
– își stinge în noroi
ultimul muc de viceroy. prin sălciile înalte

merge-aplecat spre maxi ploiești-găgeni-băicoi.
sunt drumuri d-alea vechi, care încep departe
și se sfârșesc în noi. sfârșesc mereu în noi.







3 poeme despre animale

Vițelul

Pe deal, dimineața. Coboram un vițel.
Avea trei luni și trebuia să-l vînd.
Venea smucit, dar cîteodată blînd
Și-am început să-l scarpin,
să vorbesc cu el.

Îl simțeam ca pe un copil. În strînsoare.
O energie suplă, gata de galop,
Dar îi înfășurasem bine lănțugul peste bot
Să mă asigur că nu sare.

Mi-e limpede acum că nu un animal
Duceam pe deal, ci suflet de copil
Cu botul amorțit în zale de metal.

Urma, în ziua aceea, să îl vînd la kil.
Iar el credea în ce-i spuneam să-l liniștesc
Și îmi era tot mai puțin ostil

(Andrei Doboș)

Domnuca


ea e dragostea mea
domnuca mea cu pene
cu pufu dă pă ea
ca cenușea dă lemne

în cioc cu pietricea
le face la cloști semne
c-a găsit zărzărea
sub maldărul de lemne

nu e alta ca ea
spun mândru, dar devreme
uite cu ce-mi ieșea
din cuibul dintre lemne:

călduți ca niște sori, albi-negri și bezmetici
vreo zece puișori, leit-poleiți, identici

(Florentin Popa)

Pisiki

Câți de la voi ați aruncat în pârâu,
În canale sau scaieți, în fântână?
În șanțuri de uliță, lanuri de grâu
Sau pe-o stâncă, suferind într-o rână?

Câți ați otrăvit și câți v-au zdrobit
Băieții din sat, în grupuri, cu pietre?
Și câți dintre pui ați ascuns și-ați mințit,
Izbăvindu-i pe copii de regrete?

Spectrele toate vor arde la vară
Sorbite-n cerul năpădit de șoimi.
Acuși vine gustarul,

Când tot ce-a mieunat domol de seară
Se prinde cu gheruțele de pomi,
Stingându-se ca jarul.

(Mihnea Bâlici)

Sextină despre muzică (Mihnea Bâlici)

Încă din timpul excursiilor școlare mi-a plăcut să stau cu căștile-n urechi
când, din mașină, mă retrăgeam în cochilia minții să mă uit afară, la peisaj.
Ai mei îmi pregătiseră un mp3 cu Fără Zahăr, O-Zone, Simplu, Vama Veche
(de altfel, într-o piesă despre „primul orgasm”, Chirilă m-a învățat despre sex).
Din acele zile cu gropi și gunoaie, eu și disocierea am fost cunoștințe apropiate.
Mimam extraversiunea cu siguranța acrobatului care n-are habar de echilibru.

Cel mai interesant la muzică este că se formează uneori un echilibru
între ce vezi cu ochii, pârtiile întortocheate ale conștiinței și ce ai în urechi.
De parcă hertzii sunt filtrați prin sita simțurilor și devin obiecte fizice, apropiate.
Nu mi-e teamă c-o să sun pretențios: un fel de omologie între sunet și peisaj.
Poate ăsta e unul dintre motivele pentru care oamenii își fac playlisturi de sex;
deși, evident, au trecut vremurile când tinerii încă se futeau în Vama Veche.

Dar asta depășește generațiile din urma mea: este o poveste foarte veche,
din vremuri preistorice, când strămoșii au descoperit în răpăitul ploii echilibru
și-n vântul fluierând în tundră—o armonie dincolo de fugă, hrană, caca, sex.
Nu și-au dat seama niciodată ce entități stranii au purtat până atunci în urechi.
Și poate mai departe de acestea: în creier, desigur, dar și-n exterior: în peisaj,
în văzduhul Zeilor care nu s-au născut sau picturile rupestre cele mai apropiate.

Și apoi, cu cât am avansat (destul de repede, nu?) spre vremuri mai apropiate,
compozitori de curte au instituționalizat acest miracol în Europa noastră străveche.
Simfoniile au clătinat imperii. Alții au reușit, și-n salonul lor mic, să facă peisaj
din timbru de clavir și violoncel. În punctele în care notele intrau în echilibru,
vreun daimon comun (cum mai găseau romanticii în vise) ni s-a strecurat în urechi
și am recunoscut în noi un soare fără vârstă, un fior fără corp, un înger fără sex.

Curând am început să capitalizăm pe urma canonului: pentru bani, droguri și sex.
Accesul la muzică a devenit tot mai ridicat, datorită tehnologiilor casnice apropiate.
Nu mai era nevoie de bilete scumpe la Tchaikovsky: îl aveai chiar acasă, în urechi.
Surprinzător, s-a vorbit mult despre laicizare și atomizare, dar sfințenia cea veche
s-a păstrat intactă, fie că vorbim de stiluri ce vor doar ca-n mixer să fie echilibru
sau (mare avangardă!) să problematizeze frumosul, să indice necroza din peisaj.

Deci să revenim acum la spațiu: este ceva ce doar muzica poate face prin peisaj.
Am putea să ne imaginăm un platou: ritm imaginar: 4/4, alla breve, octo per sex.
Pe el putem implanta: arabescuri de arbuști sau arbori într-un arbitrar echilibru;
ființe increate din lumină; aye-aye cu ochii holbați; ace de tuia în cadre apropiate.
Ori, dimpotrivă, putem să-l lăsăm așa, sugerând o matrice a stelelor, preaveche.
Sau să-l reducem la o simplă scoică, pe care s-o putem apropia, pe rând, de urechi.

De când zilele au devenit prea apropiate, n-am mai fost în echilibru.
Între reclamele de pe net, m-am trezit iarăși cu peisaj în urechi.
Ceva să acopere discuția veche despre iubire și commitment și sex.

Comedown dimineața (Mihnea Bâlici)

(la un Revelion, în București)

Îmi promit, de mai trece vreun om
Ca o umbră din epoca Gopo,
Negreșit mă ridic azi din pat.

Mai aștept. Mai foșnește un pom.
Mai aud un carton Pizza Dopo,
Sub bocanci, cum e aplatizat.

Dimineața s-a dus. E în van.
Iar eu, lenevind ca un gecko
În camera cvasi-Art Deco,
Încercând să mă scol din divan,

Văd oamenii cu umbre-n tavan
(Mici flame subțiri, ca-n El Greco).
Sunt schimburi de ture la peco,
În spitale și vămi. La mulți ani.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑