2 sonete de Juan Ramón Jiménez (traduse de Florentin Popa)

AL SONETO, CON MI ALMA

Como en el ala el infinito vuelo,
cual en la flor está la esencia errante,
lo mismo que en la llama el caminante
fulgor, y en el azul el solo cielo;

como en la melodía está el consuelo,
y el frescor en el chorro, penetrante,
y la riqueza noble en el diamante,
así en mi carne está el total anhelo.

En ti, soneto, forma, esta ansia pura
copia, como en un agua remansada,
todas sus inmortales maravillas.

La claridad sin fin de su hermosura
es, cual cielo de fuente, ilimitada
en la limitación de tus orillas.


SE ENTRÓ MI CORAZÓN EN ESTA NADA

Se entró mi corazón en esta nada,
como aquel pajarillo, que, volando
de los niños, se entró, ciego y temblando,
en la sombría sala abandonada.

De cuando en cuando intenta una escapada
a lo infinito, que lo está engañando
por su ilusión; duda, y se va, piando,
del vidrio a la mentira iluminada.

Pero tropieza contra el bajo cielo,
una vez y otra vez, y por la sala
deja, pegada y rota, la cabeza…

En un rincón se cae, al fin, sin vuelo
ahogándose de sangre, fría el ala,
palpitando de anhelo y de torpeza.

SONETULUI, DIN INIMĂ

Așa cum într-o aripă se-ntinde zborul infinit
cum o floare închide esența șovăitoare
la fel și-n flăcări rătăcește fulgerare
și în albastru însuși cerul s-a găsit

cum într-o melodie se ascunde alinare
și prospețime ascuțită-n apa ce-a țâșnit
nobilă bogăție-n diamantul prețuit
așa și-n carnea mea stă patima cotropitoare

În forma ta, sonet, dorința asta pură
își oglindește, ca-ntr-un luciu lin de apă
miracolele ei nemuritoare

Și limpezimea frumuseții ei fără măsură
e, precum cerul din fântâni, nelimitată
în mărginirea țărmurilor tale


ÎN GOLUL ĂSTA MI-A INTRAT INIMA TOATĂ

În golul ăsta mi-a intrat inima toată
ca pasărea, stârnită de copii să zboare
ce se trezește, oarbă și tremurătoare
în sala sumbră și abandonată.

Din când în când încearcă o evadare
spre infinitul iluzoriu ce-a-nșelat-o
dar, ciripind a îndoială, se îndreaptă
către vitraliul de minciuni scânteietoare.

Apoi se-mpotmolește-n cerul strâmt
si iese când și când, pe jumătate
cu gâtul strâns în bolți ce stau să-l frângă…

și cade, istovindu-și zborul, pe pământ
-necată-n sânge, cu-aripi înghețate
în colț – zvâcnind cu-alean, nătângă.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑