dincolo nimeni (Ioan Coroamă)

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimănui nu-i va păsa c-am fost un corp,
difuz, mereu ursuz în conversații de grup,
însă nu asta mi-ar anula identitatea, nici măcar
poziția mea de zoomer nomadic, de john-fiu-de preot,
n-ar cântări în siguranța a ceea ce aș fi fost altădată.

dar

când mă gândesc că voi muri cândva,
și nimănui nu-i va păsa c-am fost prezență,
peste tot în inimile oamenilor, la petreceri
sau prin sufragerii, cu zâmbetul pe buze,
oferind sprijin involuntar anecdotic,
fără s-aștept laude sau măcar vreo emoție unitară
din partea cuiva

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimănui nu-i va pasa că n-am ajuns
pe-un zgârie-nori, și toți vor crede c-am fost un depresiv,
când eu de fapt n-am fost decât synth-ul
care fluctua reverberație în funcție de emoticonul jucat,
iar jocul era uneori oprit, insă jocul era uneori pornit

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și fata asta ambigua n-ar apuca să mă afle,
cât să mi-l povestească pe gropius în 4 timpi,
încerc să cred măcar că mi-ar arunca cenușa
pe baker bridge road 68, fără să-nțeleagă
cine a fost copilul acesta dezasamblat, în stare să
asambleze pitch-uri a milioane de melodii

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimeni acolo să mă revizuiască,
să-mi ducă poza din aproape-n aproape,
și să m-amintească următorilor

iar

când mă-ntreb cum se va-nfățișa totul
și mă gândesc că voi muri cândva,

dincolo nimeni.

 

fire – Ioan Coroamă

așteaptă-mă să-ți generez mișcarea
mâinilor, ochii nu-ți întrista devreme,
nici măcar în locuri sterpe nu-i durere
dac-accepți c-așteptarea poate varia.

dacă n-aștepți viața nu m-aștepta
pe mine, să-ți umplu mâinile cu fire
și n-aștepta ca truda mea să fie
facere de bine, de tine nici durerea
nu se va-ndura.

n-ai de ales decât un singur tip de mers,
care se-ostenește ție să-ți salveze
semeția trupului, aflată-n șantier.

așteaptă-mă și lasă-mă să te aștept,
să-ți fierb rănile și să-ți pun proteze-n
loc de oxigen, nimic la schimb să-ți cer.

3 băieți, 3 sonete


zăpadă (Ioan Coroamă)

nu-ți sunt de ajuns nicicând, fără vreun gând de speranță,
să vezi cum se așterne zăpadă, în prima zi de primăvară
aștept să-mi spui că-n lumea toată nimeni n-o să-mi care
durerile așa cum le cari tu, cu o grijă ciudată.

odată și-odată voi ajunge să fiu doar substanță
să vezi atunci cu câtă rapiditate ai tăia sfoara
care ne unește, să ne păzească cerul de-o seară-n
care inima noastră toată tace-n loc să vorbească.

poartă-mă cu tine-n fiecare pas pe care-l faci
ești vrăjitoare și sunt vraci, dar nu-ți sunt de ajuns
în zilele când îți vorbesc numai prin plâns mocnit.

ca un zurliu fericit aș vrea să-mi fiu în fața unor saci
împachetați cu hainele groase, liniștiți plecând
spre alte case, să ne vedem de-ale noastre negreșit.






Cel ce renunță (Mihnea Bâlici)

Se tot – se tot – se tot repetă iar.
O zi superbă-n care-ai câștigat
și-o zi în care nu mai ieși din pat.
O zi iubit, o zi celibatar.

O zi când ai avut un gust amar
că ai greșit ceva, și-ai corectat.
Apoi o zi când iar te-ai relaxat,
urmată de-alta când te simți murdar.

O zi când totul ți-a părut neclar
și-o zi când calea ți s-a luminat.
O zi pe care-ai străbătut-o beat.
Se tot – se tot – se tot repetă iar.

O zi în care-ai renunțat, și una
în care doar ai dezvoltat minciuna.




autogară (Florentin Popa)

turcește pe bordură, la red bull cu țigare
băiatul are “BLACK” scris mare, alb, pe șapcă
și mâna-n pantaloni, că nici la geacă
și nici la ei nu are buzunare

o voce răsfățată, brunetă și posacă
de la inimamea cu Y mare
se-aude cum scâncește-n difuzoare
iar el răspunde lasă, o să treacă

n-o să mai fac Italia, nici Spania, nici alte
fete. doar pă tine
– își stinge în noroi
ultimul muc de viceroy. prin sălciile înalte

merge-aplecat spre maxi ploiești-găgeni-băicoi.
sunt drumuri d-alea vechi, care încep departe
și se sfârșesc în noi. sfârșesc mereu în noi.







Vilanelă (Ioan Coroamă)

am visat că vorbeam prin zâmbete, într-un capăt de sat,
căutam să culegem floarea cireșului ascuns de iarnă,
dar cum să uit că-n vis lumina nu ne-a căutat.

vedem din spate cum rândunicile vărgate fac un salt
și se adună-n grupuri ce asaltează soarele din pantă.
am visat că vorbeam prin zâmbete, într-un capăt de sat,

și am așteptat să îți arăt pietrișul prăfuit ce zboară în înalt,
cișmeaua înghețată unde cândva vom bea apa cea mai curată,
dar cum să uit că-n vis lumina nu ne-a căutat.

se minunează câinii când ne simt curajul de a sări un șanț,
în buzunar n-avem vreun ban dar tot avem măcar o hartă,
am visat că vorbeam prin zâmbete, într-un capăt de sat,

e ca atunci când ai visat și tu un vis în care ne plimbam,
visăm un vis în duplicat, cu același sat și aceeași poartă,
dar cum să uit că-n vis lumina nu ne-a căutat.

ne-au ascultat bătrânii satului cum la plimbare dăm din cap
pe orice ritm al mersului din scoarță-n scoarță spre o nouă casă,
am visat că vorbeam prin zâmbete, într-un capăt de sat,
dar cum să uit că-n vis lumina nu ne-a căutat.

Sextină (Ioan Coroamă)

Să vă împac pe toți aș vrea să se-ntâmple,
și apoi în fiecare weekend să vă fac compot,
să mă iubiți oricum, dar numai nu cu sânge,
să povestim despre pădure numai prin glasurile pădurii,
și peste tot în casă urmele unei prietenii curate să-nflorească,
ca atunci când omul recunoaște că doar plimbarea îl înalță,


Cum pe mine doar o îmbrățișare colectivă mă înalță,
și vreau ca-această-mbrățișare în mijloc de cabană să se-ntâmple,
radiații de lumină iernatecă trimise pe oameni să-nflorească,
și să-i învăț cum pot eu mai bine să bea nectar și compot,
iar ei să mă-nvețe bucuria existenței în adăpostul pădurii,
căci acolo unde bradul străjuiește cerul nu există sânge,


Pe toți aș vrea să vă feresc de spaimă și de sânge,
și să vă ofer ceaiul care pe lepros din agonie spre extaz îl înalță,
ca să vedeți cu ai voștri ochi necredincioși minunile pădurii,
și să vă-mpac pe toți aș vrea din nou să se întâmple,
să redevenim colectivul prietenesc, care săptămânal face compot,
cât timp așteaptă ca flora de interior să înflorească.


Să vă învăț să ne rugăm ca iertarea printre noi să-nflorească,
căci iertarea e cea care împiedică spontan o vărsare de sânge,
iubiți-vă și alintați-vă-ntre voi când în cabană beți compot,
și prețuiți compotul ca pe o formă materială a iertării, care vă înalță,
nu vă sfiiți să încercați a face împăcarea să se-ntâmple,
și nu uitați că împăcarea e cea mai trainică din vrăjile pădurii,


Pentru că nimeni nu vă vrea ajunși pe căile pădurii,
dar eu vreau ca încă din iarnă să ajutăm pădurea să-nflorească,
lângă mine vă vreau să lucram ca bucuria să se-ntâmple,
și să ne curățim de orice-a cauzat o pată imensă de sânge,
iar cum pe pădurar dulceața de conuri de pin îl înalță,
așa și pe noi să ne-nalțe cazanele alungite de compot.


Întreaga comunicare a empatiei pornește de la un pahar de compot,
și rezolvarea certurilor nu înseamnă decât o călătorie prin căile pădurii,
căile albe sunt străjerii care pe cel tulburat îl păzesc și-l înalță,
așa că nu mai fiți tulburați, iertați-vă și lăsați stihia din voi să-nflorească,
ca să vă țineți de mâini în lanț, ci nu să vă pătați de sânge,
să vă împac și să vă protejez pe toți aș vrea să se întâmple,


Îmbrățișarea ne înalță trupurile până la izvoarele cerești de compot,
să renunțăm la sfadă ca să se-ntâmple descântecele pădurii,
căci împăcarea vrem să-nflorească și să stârpească urmele de sânge.

Oxigenului (Ioan Coroamă)

există pădurile cu taina oxigenului
și există stații de epurare ale pierderii,
după destule semnale simțim cum e a ști
ființa ștergerii. să nu-mi cazi pradă semnului.

nu vreau să curm puternicia oxigenului,
nici să aprob voit chermeze și vânătorii,
păunul și cărbunele vreau să rămână vii.
asumă-ți marginea în defavoarea centrului.

să nu violentez crenguțe care dau siguranță,
în timp ce meditez îmi clădesc în înalt rugăciunea
către biologic. să ne rugăm pentru filtre de aer.

și să te rogi pentru aerul fără filtru de substanță,
aerul maroniu de conifere ce oprește sălbăticia
din om. stihia respirației să nu te prindă cu un vaiet.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑