sextină (cypher Cătălin Șuteu, Lucian Brad, Claudiu Ioan Maftei, Luca Ștefan Ouatu, Ioan Coroamă, Florentin Popa)

o țară fără lumină ia dintr-o capsulă
pastila de tristețe de la nad1r_AZTECA
[user preatrist] ce bagă în disc drive busuioc,
iar xeroxuri scot ce simți mai bun și falafel.
sub vânătăi sursă de UVs un controlor
mă îndeamnă să conserv gălăgia la cap.

m-am visat vorbind cu supernOva, no cap
la ieșirea din club ca dintr-o capsulă,
aici, pe canapea, cu ură, în control. or,
tot răul spre bine te face oribil, azteca
sau orice alt trapper cu mintea falafel.
frate, haide să facem din rău busuioc!

botezat de gălăgie dar cu mir busuioc,
pistrui împreună gingași de ciupercă redcap,
te văd bulvers și lacrima doare. fa, la fel
iubirea e azi, ca și azi e mâine – o capsulă
primitoare de viață. sub oculta azteca
profeție, pattern avem toți, nimeni controlor.

nu mă căuta de marfă, domnule controlor
din mecca s-o aduci, pe lângă a mea e busuioc
un plic de univers turbat pus pe story de azteca
gata să aprindă automat băieți restart la cap
când totul e la fel, un om însingurat înghite o capsulă
iar lângă el băiat bazat mănâncă vesel falafel

patroane, ai lighioane cât un falafel,
ești trapper prins în trapă, domnule controlor,
te faci că-ți scapă, dar fugi cu o capsulă
direct în dormitor. ești un ateu cu busuioc
la pulă și-ți bagi supozitor-n curul din cap,
man tu nu ești Ian, o ocultecă ești Aztecă

fără voi, emisfera mea dreaptă e azteca
coborât la mega după backwoods și falafel
și nu știu cum altfel să dau tare liniștea-n cap
iar stânga e ian, trap de controller și controlor
vreau să dau control lor – flow-icoană cu busuioc –
celor ce intră-n joc: timpul e doar o capsulă

un soneu de Ioau Coruamă

PIENSA PLATÓN, PIENSA - Meme by 975lol :) Memedroid

M-am născut în sonet
Pe veci defect îmi sunt.
Ritmul e cel mai scump
când volta n-are sex.

Am ocrotit un puiet
Pe veci defect îmi sunt.
Rimele-s cât un drum
Zidit din nihilo ex.

Eu sunt un drum conex,
Desfășurat spațial.
Din nimicul material

Mă trag. Un codex convex,
O cauzalitate din astral
Când volta n-are sex.

Colectiva snippets (Ioan Coroamă)



copaci

dar cum să pot ieși din om?
să-nvăț să șuier și să nu mă plâng
când cade pielea de la ger, și carnea
devine un călător izvorât din pământ.

cei atinși de copaci vor fi salvați,
iar îmbrățișarea lor va restaura energia materială.
în pământ zace o osteneală decrepită,
nestrăbătută și nepătrunsă de om,
unde alte genomuri se zbat
între veghe și somn.

am privit un stejar
și nu mi-a arătat cum să mă deschid,
să fiu acaparat de tot ce mă-nconjoară,
de tot ceea ce stă sub ceea ce mă-nconjoară,
de tot ceea ce stă dedesubt sau deasupra,
vreau să fiu prima floare și ultima.



Hybrid Sarx

Corpul a fost ascuns.
S-a branșat la mii de rețele.
Pielea a înghețat pentru permafrost.
Și timpuri au fost când uman era
mai mult decât uman și uman
era infrauman, mai puțin decât omul
avut, operator al centrului.
Corpul a fost ascuns și multiplicat
în serii și lanțuri ce se întrepătrund circular.
Mașinării și asamblaje comunicante
fluctuează stazele circulației și
scapă purificării.

Corpul a devenit proces.
S-a scuturat de propria esență
și s-a făcut rod al hibridării,
vrăjitoare-totem, femeie-bufniță.
De la individual-unic la colectiv naturat
ce se alungește de-a lungul globului ca o cale ferată,
Corpul a devenit o cale ferată.
poziționare locală și
traversare globală,
pretutindeni în corp se întrevăd
încrengături de traverse, feroviari unsuroși,
refugiați speriați și asexuali,
transformați în cifre statistice
care așteaptă să fie actualizate pe peron.

Corpul a fost injectat cu anti-viruși ARN,
încălzit la peste 70 de grade la termică,
și și-a pierdut rușinea de a se arăta,
un afișaj de bord care a criptat bordul.
Corpul s-a dezumanizat,
fugind de închipuirea lui,
l-a alungat pe Endehomena, zeul chipurilor.
Corpul a fost dezvrăjit și deposedat de
propria-i energie interioară.
A sosit vremea de dincolo de vremuri,
în care timpuri și locuri se divid și se recompun,
obiecte și subiecți se-ncrucișează în cvasi-morfi,
E sete de corp între exterior și interior.
Împărtășirea-i o formă de luptă absentă.
Nici înăuntru, nici înafară.
Ca o răscoală neîmplinită, se poartă mereu între.

4 sonete BOMBĂ de la toată mafia

Mafiei (Mihnea Bâlici)

Pe vremuri voltele trosneau corect—
rotițe-n angrenaj. Exactamente.
Substanță scursă-n paișpe eprubete,
nimic în plus, nimic fără efect,

nimic să scape minții vigilante
(excepție-n hazard și în afect).
Pe vremuri voltele trosneau perfect.
Acum sinapsele sunt mult mai lente.

Acum doar texte lungi, laborioase,
despre bunici și sat. Copilării
elastice, o carne fără oase,

ce-mi poartă sufletul peste câmpii.
Din amintirile prăpăstioase,
doar texte lungi, descrieri fistichii.



dia-sonetul Împărătesei (Ioan Coroamă)

îmi vreau fecioara înapoi în coastă
împărăteasă peste casa sacră
sacrificăm, și zi-le cum o să-ntoarcă
sacrificiul, să-l soarbă n-o să poată

urcă-te-n arcă fecioară curată
nimeni n-o să poată pe veci să tacă
în colțuri unde minciuna-i prea acră
și nu încap două glasuri deodată.

ne atingem când nu ne mai atingem
se stinge dorința ce nu-i limpede
n-asculta stingerea, căci ea te minte

bolovan pentru trăire-i ascunsul
(de vraja lui virgo), to proton kinoun
akineton, (nu te-ai ascuns îndeajuns)
ești primul mișcător nemișcat din om.

ne ungem mâinile cu sânge și gem,
geme dorința să-și verse sentințe
iar de-ascultat nici nu vrem, prinde-te

de mână și nu i te lăsa pradă
și nimeni n-o să poată ști de ce doar
pentru-mprumut cineva o să cadă
și nimeni n-o să poată simți solar.

timpanul mi te strigă ca-n canale,
chemat-ai fost și nu i te ascunde
te caută, răspunde-i la semnale
nu te prefă că undele-s mărunte

îmi vreau fecioara să o port în brațe
„ionuț, de mine griji te rog nu-ți face”




Către aer (Andrei Doboș)

Aer, o dulce aer, tânăr aer
cu nitrogen, amoniu şi oxid,
tu sui pe cerul satului, corvid,
fâşii din fumul moale de container

şi pungi subţiri de plastic, cîte-un flyer
electoral, în zbor, de la partid,
aduci miros de varuri şi carbid
şi sunete-ascuţite de bomfaier.

De trupul tău se-apropie cu teamă
un strop de moină care se topeşte.
Tu poţi să faci Atlanticul să geamă

şi-ntreaga biosferă te slăveşte,
iar orice lucru care se destramă
în focul tău slow motion se sfîrşeşte.



stanța (Florentin Popa)

câtă iubire și cât miligram ți-a
dăruit puterea să te disociezi?
un filigran de-absint și muguri verzi
filtre ce își îneacă rezonanța

să-ți spun că nu-năuntru stă substanța
și dac-ar fi, dispare când o vezi?
cu tine am putut să negociez
orice – mai puțin teama și distanța

“e toamnă” -ngân cu ultimul hulub
și, căprior călcând în pași de lup
ies dintre cabluri ca să-mi vin în fire

strâng spini rămași în palmele ce-i rup
când soarele și-a suferit ultimul trup
și nu e loc de altă devenire

dincolo nimeni (Ioan Coroamă)

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimănui nu-i va păsa c-am fost un corp,
difuz, mereu ursuz în conversații de grup,
însă nu asta mi-ar anula identitatea, nici măcar
poziția mea de zoomer nomadic, de john-fiu-de preot,
n-ar cântări în siguranța a ceea ce aș fi fost altădată.

dar

când mă gândesc că voi muri cândva,
și nimănui nu-i va păsa c-am fost prezență,
peste tot în inimile oamenilor, la petreceri
sau prin sufragerii, cu zâmbetul pe buze,
oferind sprijin involuntar anecdotic,
fără s-aștept laude sau măcar vreo emoție unitară
din partea cuiva

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimănui nu-i va pasa că n-am ajuns
pe-un zgârie-nori, și toți vor crede c-am fost un depresiv,
când eu de fapt n-am fost decât synth-ul
care fluctua reverberație în funcție de emoticonul jucat,
iar jocul era uneori oprit, insă jocul era uneori pornit

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și fata asta ambigua n-ar apuca să mă afle,
cât să mi-l povestească pe gropius în 4 timpi,
încerc să cred măcar că mi-ar arunca cenușa
pe baker bridge road 68, fără să-nțeleagă
cine a fost copilul acesta dezasamblat, în stare să
asambleze pitch-uri a milioane de melodii

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimeni acolo să mă revizuiască,
să-mi ducă poza din aproape-n aproape,
și să m-amintească următorilor

iar

când mă-ntreb cum se va-nfățișa totul
și mă gândesc că voi muri cândva,

dincolo nimeni.

 

fire – Ioan Coroamă

așteaptă-mă să-ți generez mișcarea
mâinilor, ochii nu-ți întrista devreme,
nici măcar în locuri sterpe nu-i durere
dac-accepți c-așteptarea poate varia.

dacă n-aștepți viața nu m-aștepta
pe mine, să-ți umplu mâinile cu fire
și n-aștepta ca truda mea să fie
facere de bine, de tine nici durerea
nu se va-ndura.

n-ai de ales decât un singur tip de mers,
care se-ostenește ție să-ți salveze
semeția trupului, aflată-n șantier.

așteaptă-mă și lasă-mă să te aștept,
să-ți fierb rănile și să-ți pun proteze-n
loc de oxigen, nimic la schimb să-ți cer.

3 băieți, 3 sonete


zăpadă (Ioan Coroamă)

nu-ți sunt de ajuns nicicând, fără vreun gând de speranță,
să vezi cum se așterne zăpadă, în prima zi de primăvară
aștept să-mi spui că-n lumea toată nimeni n-o să-mi care
durerile așa cum le cari tu, cu o grijă ciudată.

odată și-odată voi ajunge să fiu doar substanță
să vezi atunci cu câtă rapiditate ai tăia sfoara
care ne unește, să ne păzească cerul de-o seară-n
care inima noastră toată tace-n loc să vorbească.

poartă-mă cu tine-n fiecare pas pe care-l faci
ești vrăjitoare și sunt vraci, dar nu-ți sunt de ajuns
în zilele când îți vorbesc numai prin plâns mocnit.

ca un zurliu fericit aș vrea să-mi fiu în fața unor saci
împachetați cu hainele groase, liniștiți plecând
spre alte case, să ne vedem de-ale noastre negreșit.






Cel ce renunță (Mihnea Bâlici)

Se tot – se tot – se tot repetă iar.
O zi superbă-n care-ai câștigat
și-o zi în care nu mai ieși din pat.
O zi iubit, o zi celibatar.

O zi când ai avut un gust amar
că ai greșit ceva, și-ai corectat.
Apoi o zi când iar te-ai relaxat,
urmată de-alta când te simți murdar.

O zi când totul ți-a părut neclar
și-o zi când calea ți s-a luminat.
O zi pe care-ai străbătut-o beat.
Se tot – se tot – se tot repetă iar.

O zi în care-ai renunțat, și una
în care doar ai dezvoltat minciuna.




autogară (Florentin Popa)

turcește pe bordură, la red bull cu țigare
băiatul are “BLACK” scris mare, alb, pe șapcă
și mâna-n pantaloni, că nici la geacă
și nici la ei nu are buzunare

o voce răsfățată, brunetă și posacă
de la inimamea cu Y mare
se-aude cum scâncește-n difuzoare
iar el răspunde lasă, o să treacă

n-o să mai fac Italia, nici Spania, nici alte
fete. doar pă tine
– își stinge în noroi
ultimul muc de viceroy. prin sălciile înalte

merge-aplecat spre maxi ploiești-găgeni-băicoi.
sunt drumuri d-alea vechi, care încep departe
și se sfârșesc în noi. sfârșesc mereu în noi.







Vilanelă (Ioan Coroamă)

am visat că vorbeam prin zâmbete, într-un capăt de sat,
căutam să culegem floarea cireșului ascuns de iarnă,
dar cum să uit că-n vis lumina nu ne-a căutat.

vedem din spate cum rândunicile vărgate fac un salt
și se adună-n grupuri ce asaltează soarele din pantă.
am visat că vorbeam prin zâmbete, într-un capăt de sat,

și am așteptat să îți arăt pietrișul prăfuit ce zboară în înalt,
cișmeaua înghețată unde cândva vom bea apa cea mai curată,
dar cum să uit că-n vis lumina nu ne-a căutat.

se minunează câinii când ne simt curajul de a sări un șanț,
în buzunar n-avem vreun ban dar tot avem măcar o hartă,
am visat că vorbeam prin zâmbete, într-un capăt de sat,

e ca atunci când ai visat și tu un vis în care ne plimbam,
visăm un vis în duplicat, cu același sat și aceeași poartă,
dar cum să uit că-n vis lumina nu ne-a căutat.

ne-au ascultat bătrânii satului cum la plimbare dăm din cap
pe orice ritm al mersului din scoarță-n scoarță spre o nouă casă,
am visat că vorbeam prin zâmbete, într-un capăt de sat,
dar cum să uit că-n vis lumina nu ne-a căutat.

Sextină (Ioan Coroamă)

Să vă împac pe toți aș vrea să se-ntâmple,
și apoi în fiecare weekend să vă fac compot,
să mă iubiți oricum, dar numai nu cu sânge,
să povestim despre pădure numai prin glasurile pădurii,
și peste tot în casă urmele unei prietenii curate să-nflorească,
ca atunci când omul recunoaște că doar plimbarea îl înalță,


Cum pe mine doar o îmbrățișare colectivă mă înalță,
și vreau ca-această-mbrățișare în mijloc de cabană să se-ntâmple,
radiații de lumină iernatecă trimise pe oameni să-nflorească,
și să-i învăț cum pot eu mai bine să bea nectar și compot,
iar ei să mă-nvețe bucuria existenței în adăpostul pădurii,
căci acolo unde bradul străjuiește cerul nu există sânge,


Pe toți aș vrea să vă feresc de spaimă și de sânge,
și să vă ofer ceaiul care pe lepros din agonie spre extaz îl înalță,
ca să vedeți cu ai voștri ochi necredincioși minunile pădurii,
și să vă-mpac pe toți aș vrea din nou să se întâmple,
să redevenim colectivul prietenesc, care săptămânal face compot,
cât timp așteaptă ca flora de interior să înflorească.


Să vă învăț să ne rugăm ca iertarea printre noi să-nflorească,
căci iertarea e cea care împiedică spontan o vărsare de sânge,
iubiți-vă și alintați-vă-ntre voi când în cabană beți compot,
și prețuiți compotul ca pe o formă materială a iertării, care vă înalță,
nu vă sfiiți să încercați a face împăcarea să se-ntâmple,
și nu uitați că împăcarea e cea mai trainică din vrăjile pădurii,


Pentru că nimeni nu vă vrea ajunși pe căile pădurii,
dar eu vreau ca încă din iarnă să ajutăm pădurea să-nflorească,
lângă mine vă vreau să lucram ca bucuria să se-ntâmple,
și să ne curățim de orice-a cauzat o pată imensă de sânge,
iar cum pe pădurar dulceața de conuri de pin îl înalță,
așa și pe noi să ne-nalțe cazanele alungite de compot.


Întreaga comunicare a empatiei pornește de la un pahar de compot,
și rezolvarea certurilor nu înseamnă decât o călătorie prin căile pădurii,
căile albe sunt străjerii care pe cel tulburat îl păzesc și-l înalță,
așa că nu mai fiți tulburați, iertați-vă și lăsați stihia din voi să-nflorească,
ca să vă țineți de mâini în lanț, ci nu să vă pătați de sânge,
să vă împac și să vă protejez pe toți aș vrea să se întâmple,


Îmbrățișarea ne înalță trupurile până la izvoarele cerești de compot,
să renunțăm la sfadă ca să se-ntâmple descântecele pădurii,
căci împăcarea vrem să-nflorească și să stârpească urmele de sânge.

Oxigenului (Ioan Coroamă)

există pădurile cu taina oxigenului
și există stații de epurare ale pierderii,
după destule semnale simțim cum e a ști
ființa ștergerii. să nu-mi cazi pradă semnului.

nu vreau să curm puternicia oxigenului,
nici să aprob voit chermeze și vânătorii,
păunul și cărbunele vreau să rămână vii.
asumă-ți marginea în defavoarea centrului.

să nu violentez crenguțe care dau siguranță,
în timp ce meditez îmi clădesc în înalt rugăciunea
către biologic. să ne rugăm pentru filtre de aer.

și să te rogi pentru aerul fără filtru de substanță,
aerul maroniu de conifere ce oprește sălbăticia
din om. stihia respirației să nu te prindă cu un vaiet.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑