sonet în ?

spune: când te oprești să îți vezi chipu-n apă
unde privești: în unde? la tine-n luciul ei?
gândește când te-apropii: ai îndrăzni sa bei?
iată: nu mai ești tu-n ceea ce stă să-nceapă –

poate, cu alge-n gene, un altul. oare-l vei
urni-n zadar spre tine și simți că-ți scapă?
lasă-te-ncet spre el – pleoapă spre altă pleoapă –
acum nu mai ești singur; și nici el. suntem trei

sunyata – spumă-n iarba în care-adormi în cot
o spaimă-n somn, ce-mpinge inima să bată –
ce s-a golit de sine se umple-apoi cu tot

ivește-ți mâinile de piatră fărâmată
urzeala voastră e jucăria unui mort

brazde (Florentin Popa)

întâi sunt piepturi – dezlipite când se strâng
apoi sunt buzele, săltate-n zâmbet tâmp
apoi plecarea-n zori, ca-n seceriș, la câmp
bocanci bufnind pe scări, să nu-i auzi cum plâng

și apoi stepele de aur se fac plumb
și inima nu-ncape de plămânul stâng
cuiburi de mitraliere ciripind în crâng
ai cerul la picioare – dar îți pare strâmb

când vor cădea pe câmp ca niște spice
topite-n pâini amare și-mpletite-n păr
fără vreun braț de tată să-i ridice

chirciți lângă aceeași mamă pe ogor
ne vom căi, dar n-o s-avem cui zice
doar vântul își va aminti numele lor

Uttarā (traducere de Florentin Popa)

Therigatha (Pali: Therīgāthā) este una dintre cele mai vechi (dacă nu prima) antologii de poezie scrise de femei – un precedent care strălucește prin forță expresivă și comunitară și – din păcate – prin îndelungata sa singularitate. 

Compuse de către călugărițe budiste senioare (care au împlinit 10 vassa – zece sezoane musonice – de trai ascetic) încă din secolul VI (î. e. n) în limba Magadhi, scrise sau memorate, adunate vreme de 300 de ani, și finalmente compilate și traduse în Pali, poemele reunesc o pluralitate fascinantă de perspective și destine, gravitând în jurul experiențelor focale ale renunțării și iluminării – dimpreună cu libertatea spirituală și felul în care aceasta reverberează într-o emancipare pe plan fizic. 

Aceste traduceri sunt un compromis (sper, nelipsit întrutotul de merit) între versiunile englezești traduse din Pali de către Anāgārika Mahendra, Bhikku Sujato și Susan Murcott, minorele și neîndemânaticele mele intuiții etimologice, și indispensabilele insight-uri lui Andrei Doboș în filosofia și spiritualitatea dharmică. Dată fiind vechimea textelor și apetențele mele, traducerea este inerent părtinitoare, sacrificând uneori proprietatea termenilor în favoarea plasticitâții expresiei și parfumului arhaizant – fapt care, nădăjduiesc, nu va compromite dubla lor valoare: deopotrivă poetică și spirituală. 


cu piua în mână, oamenii își macină grânele
hrănind fii și soții, se bucură de avuția lor

dar străduința ta să fie învățăturile lui Buddha, căci munca asta
singură nu chinuie. iute, tu spală-ți tălpile și-așază-te deoparte

dobândind o minte deplin așezată, ațintită și înfrânată
tu scrutează-i alcătuirile ca pe ale altora, și nu ale tale

când am auzit cum grăise Paṭacārā – și învățătura ei
îndată mi-am spălat tălpile și m-am așezat deoparte

în prima parte-a nopții mi-am amintit de toate viețile trecute
și la mijlocul nopții, ochiul ager al duhului s-a curățit de tot

și la sfârșitul nopții-ncrengăturile de beznă au fost spulberate
învățătura ei desăvârșind, m-am înălțat cu înțelegere-ntreită

și, cum cei treizeci cerești ne-nvinși în lupte îl cinstesc pe Sakka, eu
locuiesc fără de pată-n cinstea ta, stăpân al celor trei înțelepciuni

Musalāni gahetvāna, /dhaññaṁ koṭṭenti māṇavā;
Puttadārāni posentā,/dhanaṁ vindanti māṇavā.

Ghaṭetha buddhasāsane, / yaṁ katvā nānutappati;
Khippaṁ pādāni dhovitvā, /ekamantaṁ nisīdatha.

Cittaṁ upaṭṭhapetvāna, / ekaggaṁ susamāhitaṁ;
Paccavekkhatha saṅkhāre, / parato no ca attato”.

“Tassāhaṁ vacanaṁ sutvā, / paṭācārānusāsaniṁ;
Pāde pakkhālayitvāna, / ekamante upāvisiṁ.

Rattiyā purime yāme, / pubbajātimanussariṁ;
Rattiyā majjhime yāme,/ dibbacakkhuṁ visodhayiṁ.

Rattiyā pacchime yāme, / tamokhandhaṁ padālayiṁ;
Tevijjā atha vuṭṭhāsiṁ, / katā te anusāsanī.

Sakkaṁva devā tidasā, / saṅgāme aparājitaṁ;
Purakkhatvā vihassāmi, /tevijjāmhi anāsavā”.

4 sonete BOMBĂ de la toată mafia

Mafiei (Mihnea Bâlici)

Pe vremuri voltele trosneau corect—
rotițe-n angrenaj. Exactamente.
Substanță scursă-n paișpe eprubete,
nimic în plus, nimic fără efect,

nimic să scape minții vigilante
(excepție-n hazard și în afect).
Pe vremuri voltele trosneau perfect.
Acum sinapsele sunt mult mai lente.

Acum doar texte lungi, laborioase,
despre bunici și sat. Copilării
elastice, o carne fără oase,

ce-mi poartă sufletul peste câmpii.
Din amintirile prăpăstioase,
doar texte lungi, descrieri fistichii.



dia-sonetul Împărătesei (Ioan Coroamă)

îmi vreau fecioara înapoi în coastă
împărăteasă peste casa sacră
sacrificăm, și zi-le cum o să-ntoarcă
sacrificiul, să-l soarbă n-o să poată

urcă-te-n arcă fecioară curată
nimeni n-o să poată pe veci să tacă
în colțuri unde minciuna-i prea acră
și nu încap două glasuri deodată.

ne atingem când nu ne mai atingem
se stinge dorința ce nu-i limpede
n-asculta stingerea, căci ea te minte

bolovan pentru trăire-i ascunsul
(de vraja lui virgo), to proton kinoun
akineton, (nu te-ai ascuns îndeajuns)
ești primul mișcător nemișcat din om.

ne ungem mâinile cu sânge și gem,
geme dorința să-și verse sentințe
iar de-ascultat nici nu vrem, prinde-te

de mână și nu i te lăsa pradă
și nimeni n-o să poată ști de ce doar
pentru-mprumut cineva o să cadă
și nimeni n-o să poată simți solar.

timpanul mi te strigă ca-n canale,
chemat-ai fost și nu i te ascunde
te caută, răspunde-i la semnale
nu te prefă că undele-s mărunte

îmi vreau fecioara să o port în brațe
„ionuț, de mine griji te rog nu-ți face”




Către aer (Andrei Doboș)

Aer, o dulce aer, tânăr aer
cu nitrogen, amoniu şi oxid,
tu sui pe cerul satului, corvid,
fâşii din fumul moale de container

şi pungi subţiri de plastic, cîte-un flyer
electoral, în zbor, de la partid,
aduci miros de varuri şi carbid
şi sunete-ascuţite de bomfaier.

De trupul tău se-apropie cu teamă
un strop de moină care se topeşte.
Tu poţi să faci Atlanticul să geamă

şi-ntreaga biosferă te slăveşte,
iar orice lucru care se destramă
în focul tău slow motion se sfîrşeşte.



stanța (Florentin Popa)

câtă iubire și cât miligram ți-a
dăruit puterea să te disociezi?
un filigran de-absint și muguri verzi
filtre ce își îneacă rezonanța

să-ți spun că nu-năuntru stă substanța
și dac-ar fi, dispare când o vezi?
cu tine am putut să negociez
orice – mai puțin teama și distanța

“e toamnă” -ngân cu ultimul hulub
și, căprior călcând în pași de lup
ies dintre cabluri ca să-mi vin în fire

strâng spini rămași în palmele ce-i rup
când soarele și-a suferit ultimul trup
și nu e loc de altă devenire

frica zilei nu-i ştii funcţia (Andrei Doboș)

ţărmuri de trandafir chance operation mix

cerul
înfloreşte când
vacuolele întâmpină
şi bruiază
lumina analogică

frica zilei nu-i ştii funcţia
deci trecem pe lângă un hotel
ca nişte copii pe jumătate plini de droguri

lumina curge face săpături

pupilele din piept
se trezesc epuizate

pumnii mici ai boxelor
lovesc în membrane

3 sonete de Gérard de Nerval (traduse de Florentin Popa)

Artémis

La Treizième revient… C’est encor la première;
Et c’est toujours la seule, ou c’est le seul moment;
Car es-tu reine, ô toi ! la première ou dernière ?
Es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant ?…

Aimez qui vous aima du berceau dans la bière ;
Celle que j’aimai seul m’aime encor tendrement :
C’est la mort, ou la morte… O délice ! ô tourment !
La rose qu’elle tient, c’est la Rose trémière.

Sainte Napolitaine aux mains pleines de feux,
Rose au coeur violet, fleur de sainte Gudule :
As-tu trouvé ta croix dans le désert des cieux ?

Roses blanches, tombez ! vous insultez nos dieux,
Tombez, fantômes blancs, de votre ciel qui brûle :
– La sainte de l’abîme est plus sainte à mes yeux !


El Desdichado

Je suis le Ténébreux, – le Veuf, – l’Inconsolé,
Le Prince d’Aquitaine à la Tour abolie :
Ma seule Etoile est morte, – et mon luth constellé
Porte le Soleil noir de la Mélancolie.

Dans la nuit du Tombeau, Toi qui m’as consolé,
Rends-moi le Pausilippe et la mer d’Italie,
La fleur qui plaisait tant à mon coeur désolé,
Et la treille où le Pampre à la Rose s’allie.

Suis-je Amour ou Phébus ?… Lusignan ou Biron ?
Mon front est rouge encor du baiser de la Reine ;
J’ai rêvé dans la Grotte où nage la sirène…

Et j’ai deux fois vainqueur traversé l’Achéron :
Modulant tour à tour sur la lyre d’Orphée
Les soupirs de la Sainte et les cris de la Fée.


Myrtho

Je pense à toi, Myrtho, divine enchanteresse,
Au Pausilippe altier, de mille feux brillant,
A ton front inondé des clartés d’Orient,
Aux raisins noirs mêlés avec l’or de ta tresse.

C’est dans ta coupe aussi que j’avais bu l’ivresse,
Et dans l’éclair furtif de ton oeil souriant,
Quand aux pieds d’Iacchus on me voyait priant,
Car la Muse m’a fait l’un des fils de la Grèce.

Je sais pourquoi là-bas le volcan s’est rouvert…
C’est qu’hier tu l’avais touché d’un pied agile,
Et de cendres soudain l’horizon s’est couvert.

Depuis qu’un duc normand brisa tes dieux d’argile,
Toujours, sous les rameaux du laurier de Virgile,
Le pâle hortensia s’unit au myrte vert !

Artemis

Se-ntoarce a treisprezecea, și-i iarăși cea dintâi
Singura-n veci, sau tu – singură-n clipa pură
Regină! Fi-vei prima sau ultima? Rămâi
Tu, Rege, singurul – sau amantul din urmă? …

Din leagăn până-n groapă, de vă stă căpătâi
Iubiți-o! Singura ce încă-mi dă căldură
E moartea, sau moartă… O, desfăt! O, tortură!
Și roză trandafirul pe care-l ține, nu-i

Ci nalbă. Din Neapol, brațele-ți foc-polei
Tu, roză-mpurpurată dintr-a Gudulei flori
Crucea ta în pustia de ceruri găsi-vei?

Cădeți, voi roze albe! căci ne huliți de zei,
Cădeți, fantome albe din cerul arzător:
– Sfânta genunii-i încă mai sfântă-n ochii mei!


El Desdichado

Sunt Văduvul din Neguri, Bezna Nemângâiată
Sunt prințul Aquitaniei cea de turnuri pustie
Singura stea mi-e moartă, – lăuta constelată
Imi poartă Soarele negru-al Melancoliei

În noaptea de Mormânt – tu, mângâiere caldă,
Dă muntele Posillipo, marea Italiei – mie
Floarea ce-atât desfată inima-mi întristată
Și rugii unde-n vițe roze se-unesc cu vie

Sunt Eros, sau sunt Phoebus – Lusignan sau Biron?
De sărutul Reginei mi-e fruntea-mpurpurată
Eu am visat în grota unde Sirena-înoată

De două ori, ne-nfrânt, trecând peste-Acheron:
Am mlădiat, din lira lui Orfeu, ce-ngână
Pe rând suspin de Sfântă și chicote de Zână


Myrtho

Gândesc la tine, Myrtho, între iele – zeiță
Semeț – la Posillipo, sclipind de focuri mii
La Orient străluminându-ți fruntea; strugurii
Negri ce-i împletești cu aur în cosiță

Beția mi-am sorbit-o din cupa ta, răpit să
Fiu de ochiul surâzând ce mă intrezări
La tălpile lui Iacchus și-n ruga lacrimii
Că Muza nu m-a zămislit dintr-a Eladei spiță

Eu știu de ce vulcanul răni de foc redeschide …
E fiindcă tălpii tale i-a stat ieri dedesubt
Și, deodată, cenușa cerul întreg cuprinde

De când un duce normand ți-a spart zeii de lut
Palide, pe sub laurii lui Vergiliu crescând
Hortensii și mirt verde sunt pururi împletite!

Poem (Simon Armitage – tradus de Florentin Popa)

And if it snowed and snow covered the drive
He took a spade and tossed it to one side.
And always tucked his daughter up at night.
And slippered her the one time that she lied.

And every week he tipped up half his wage.
And what he didn’t spend each week he saved.
And praised his wife for every meal she made.
And once, for laughing, punched her in the face.

And for his mum he hired a private nurse.
And every Sunday taxied her to church.
And he blubbed when she went from bad to worse.
And twice he lifted ten quid from her purse.

Here’s how they rated him when they looked back:
Sometimes he did this, sometimes he did that.

Și dac-a nins de-acoperea poteca pân-la poartă
El lua lopata și dădea zăpada la o parte
Și, grijuliu, își învelea fetița-n fiecare noapte
Și-a dezmierdat-o c-un papuc când l-a mințit, o dată.

Și-n fiecare săptămână da juma’ de leafă-n casă
Și ce nu cheltuia, strângea din cea rămasă
Și-și lăuda nevasta cum gătea la fiecare masă
Și-odată, fiindc-a râs aiurea, a pocnit-o peste față.

Și pentru maică-sa tocmise-o soră pricepută
Duminica la slujbă nu a contenit s-o ducă
C-un taxi. Și-a bocit când a văzut că e pe ducă
Și i-a săltat de două ori din geantă câte-o sută.

Și uite-așa i-au pus pe taler viața toată
Zicând că “uneori a făcut asta, alteori ailaltă”.

3 băieți, 3 sonete


zăpadă (Ioan Coroamă)

nu-ți sunt de ajuns nicicând, fără vreun gând de speranță,
să vezi cum se așterne zăpadă, în prima zi de primăvară
aștept să-mi spui că-n lumea toată nimeni n-o să-mi care
durerile așa cum le cari tu, cu o grijă ciudată.

odată și-odată voi ajunge să fiu doar substanță
să vezi atunci cu câtă rapiditate ai tăia sfoara
care ne unește, să ne păzească cerul de-o seară-n
care inima noastră toată tace-n loc să vorbească.

poartă-mă cu tine-n fiecare pas pe care-l faci
ești vrăjitoare și sunt vraci, dar nu-ți sunt de ajuns
în zilele când îți vorbesc numai prin plâns mocnit.

ca un zurliu fericit aș vrea să-mi fiu în fața unor saci
împachetați cu hainele groase, liniștiți plecând
spre alte case, să ne vedem de-ale noastre negreșit.






Cel ce renunță (Mihnea Bâlici)

Se tot – se tot – se tot repetă iar.
O zi superbă-n care-ai câștigat
și-o zi în care nu mai ieși din pat.
O zi iubit, o zi celibatar.

O zi când ai avut un gust amar
că ai greșit ceva, și-ai corectat.
Apoi o zi când iar te-ai relaxat,
urmată de-alta când te simți murdar.

O zi când totul ți-a părut neclar
și-o zi când calea ți s-a luminat.
O zi pe care-ai străbătut-o beat.
Se tot – se tot – se tot repetă iar.

O zi în care-ai renunțat, și una
în care doar ai dezvoltat minciuna.




autogară (Florentin Popa)

turcește pe bordură, la red bull cu țigare
băiatul are “BLACK” scris mare, alb, pe șapcă
și mâna-n pantaloni, că nici la geacă
și nici la ei nu are buzunare

o voce răsfățată, brunetă și posacă
de la inimamea cu Y mare
se-aude cum scâncește-n difuzoare
iar el răspunde lasă, o să treacă

n-o să mai fac Italia, nici Spania, nici alte
fete. doar pă tine
– își stinge în noroi
ultimul muc de viceroy. prin sălciile înalte

merge-aplecat spre maxi ploiești-găgeni-băicoi.
sunt drumuri d-alea vechi, care încep departe
și se sfârșesc în noi. sfârșesc mereu în noi.







2 sonete de Juan Ramón Jiménez (traduse de Florentin Popa)

AL SONETO, CON MI ALMA

Como en el ala el infinito vuelo,
cual en la flor está la esencia errante,
lo mismo que en la llama el caminante
fulgor, y en el azul el solo cielo;

como en la melodía está el consuelo,
y el frescor en el chorro, penetrante,
y la riqueza noble en el diamante,
así en mi carne está el total anhelo.

En ti, soneto, forma, esta ansia pura
copia, como en un agua remansada,
todas sus inmortales maravillas.

La claridad sin fin de su hermosura
es, cual cielo de fuente, ilimitada
en la limitación de tus orillas.


SE ENTRÓ MI CORAZÓN EN ESTA NADA

Se entró mi corazón en esta nada,
como aquel pajarillo, que, volando
de los niños, se entró, ciego y temblando,
en la sombría sala abandonada.

De cuando en cuando intenta una escapada
a lo infinito, que lo está engañando
por su ilusión; duda, y se va, piando,
del vidrio a la mentira iluminada.

Pero tropieza contra el bajo cielo,
una vez y otra vez, y por la sala
deja, pegada y rota, la cabeza…

En un rincón se cae, al fin, sin vuelo
ahogándose de sangre, fría el ala,
palpitando de anhelo y de torpeza.

SONETULUI, DIN INIMĂ

Așa cum într-o aripă se-ntinde zborul infinit
cum o floare închide esența șovăitoare
la fel și-n flăcări rătăcește fulgerare
și în albastru însuși cerul s-a găsit

cum într-o melodie se ascunde alinare
și prospețime ascuțită-n apa ce-a țâșnit
nobilă bogăție-n diamantul prețuit
așa și-n carnea mea stă patima cotropitoare

În forma ta, sonet, dorința asta pură
își oglindește, ca-ntr-un luciu lin de apă
miracolele ei nemuritoare

Și limpezimea frumuseții ei fără măsură
e, precum cerul din fântâni, nelimitată
în mărginirea țărmurilor tale


ÎN GOLUL ĂSTA MI-A INTRAT INIMA TOATĂ

În golul ăsta mi-a intrat inima toată
ca pasărea, stârnită de copii să zboare
ce se trezește, oarbă și tremurătoare
în sala sumbră și abandonată.

Din când în când încearcă o evadare
spre infinitul iluzoriu ce-a-nșelat-o
dar, ciripind a îndoială, se îndreaptă
către vitraliul de minciuni scânteietoare.

Apoi se-mpotmolește-n cerul strâmt
si iese când și când, pe jumătate
cu gâtul strâns în bolți ce stau să-l frângă…

și cade, istovindu-și zborul, pe pământ
-necată-n sânge, cu-aripi înghețate
în colț – zvâcnind cu-alean, nătângă.

3 poeme despre animale

Vițelul

Pe deal, dimineața. Coboram un vițel.
Avea trei luni și trebuia să-l vînd.
Venea smucit, dar cîteodată blînd
Și-am început să-l scarpin,
să vorbesc cu el.

Îl simțeam ca pe un copil. În strînsoare.
O energie suplă, gata de galop,
Dar îi înfășurasem bine lănțugul peste bot
Să mă asigur că nu sare.

Mi-e limpede acum că nu un animal
Duceam pe deal, ci suflet de copil
Cu botul amorțit în zale de metal.

Urma, în ziua aceea, să îl vînd la kil.
Iar el credea în ce-i spuneam să-l liniștesc
Și îmi era tot mai puțin ostil

(Andrei Doboș)

Domnuca


ea e dragostea mea
domnuca mea cu pene
cu pufu dă pă ea
ca cenușea dă lemne

în cioc cu pietricea
le face la cloști semne
c-a găsit zărzărea
sub maldărul de lemne

nu e alta ca ea
spun mândru, dar devreme
uite cu ce-mi ieșea
din cuibul dintre lemne:

călduți ca niște sori, albi-negri și bezmetici
vreo zece puișori, leit-poleiți, identici

(Florentin Popa)

Pisiki

Câți de la voi ați aruncat în pârâu,
În canale sau scaieți, în fântână?
În șanțuri de uliță, lanuri de grâu
Sau pe-o stâncă, suferind într-o rână?

Câți ați otrăvit și câți v-au zdrobit
Băieții din sat, în grupuri, cu pietre?
Și câți dintre pui ați ascuns și-ați mințit,
Izbăvindu-i pe copii de regrete?

Spectrele toate vor arde la vară
Sorbite-n cerul năpădit de șoimi.
Acuși vine gustarul,

Când tot ce-a mieunat domol de seară
Se prinde cu gheruțele de pomi,
Stingându-se ca jarul.

(Mihnea Bâlici)

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑