spune: când te oprești să îți vezi chipu-n apă unde privești: în unde? la tine-n luciul ei? gândește când te-apropii: ai îndrăzni sa bei? iată: nu mai ești tu-n ceea ce stă să-nceapă –
poate, cu alge-n gene, un altul. oare-l vei urni-n zadar spre tine și simți că-ți scapă? lasă-te-ncet spre el – pleoapă spre altă pleoapă – acum nu mai ești singur; și nici el. suntem trei
sunyata – spumă-n iarba în care-adormi în cot o spaimă-n somn, ce-mpinge inima să bată – ce s-a golit de sine se umple-apoi cu tot
ivește-ți mâinile de piatră fărâmată urzeala voastră e jucăria unui mort –
întâi sunt piepturi – dezlipite când se strâng apoi sunt buzele, săltate-n zâmbet tâmp apoi plecarea-n zori, ca-n seceriș, la câmp bocanci bufnind pe scări, să nu-i auzi cum plâng
și apoi stepele de aur se fac plumb și inima nu-ncape de plămânul stâng cuiburi de mitraliere ciripind în crâng ai cerul la picioare – dar îți pare strâmb
când vor cădea pe câmp ca niște spice topite-n pâini amare și-mpletite-n păr fără vreun braț de tată să-i ridice
chirciți lângă aceeași mamă pe ogor ne vom căi, dar n-o s-avem cui zice doar vântul își va aminti numele lor
Therigatha (Pali: Therīgāthā) este una dintre cele mai vechi (dacă nu prima) antologii de poezie scrise de femei – un precedent care strălucește prin forță expresivă și comunitară și – din păcate – prin îndelungata sa singularitate.
Compuse de către călugărițe budiste senioare (care au împlinit 10 vassa – zece sezoane musonice – de trai ascetic) încă din secolul VI (î. e. n) în limba Magadhi, scrise sau memorate, adunate vreme de 300 de ani, și finalmente compilate și traduse în Pali, poemele reunesc o pluralitate fascinantă de perspective și destine, gravitând în jurul experiențelor focale ale renunțării și iluminării – dimpreună cu libertatea spirituală și felul în care aceasta reverberează într-o emancipare pe plan fizic.
Aceste traduceri sunt un compromis (sper, nelipsit întrutotul de merit) între versiunile englezești traduse din Pali de către Anāgārika Mahendra, Bhikku Sujato și Susan Murcott, minorele și neîndemânaticele mele intuiții etimologice, și indispensabilele insight-uri lui Andrei Doboș în filosofia și spiritualitatea dharmică. Dată fiind vechimea textelor și apetențele mele, traducerea este inerent părtinitoare, sacrificând uneori proprietatea termenilor în favoarea plasticitâții expresiei și parfumului arhaizant – fapt care, nădăjduiesc, nu va compromite dubla lor valoare: deopotrivă poetică și spirituală.
cupiua în mână, oamenii își macină grânele hrănind fii și soții, se bucură de avuția lor
dar străduința ta să fie învățăturile lui Buddha, căci munca asta singură nu chinuie. iute, tu spală-ți tălpile și-așază-te deoparte
dobândind o minte deplin așezată, ațintită și înfrânată tu scrutează-i alcătuirile ca pe ale altora, și nu ale tale
când am auzit cum grăise Paṭacārā – și învățătura ei îndată mi-am spălat tălpile și m-am așezat deoparte
în prima parte-a nopții mi-am amintit de toate viețile trecute și la mijlocul nopții, ochiul ager al duhului s-a curățit de tot
și la sfârșitul nopții-ncrengăturile de beznă au fost spulberate învățătura ei desăvârșind, m-am înălțat cu înțelegere-ntreită
și, cum cei treizeci cerești ne-nvinși în lupte îl cinstesc pe Sakka, eu locuiesc fără de pată-n cinstea ta, stăpân al celor trei înțelepciuni
La Treizième revient… C’est encor la première; Et c’est toujours la seule, ou c’est le seul moment; Car es-tu reine, ô toi ! la première ou dernière ? Es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant ?…
Aimez qui vous aima du berceau dans la bière ; Celle que j’aimai seul m’aime encor tendrement : C’est la mort, ou la morte… O délice ! ô tourment ! La rose qu’elle tient, c’est la Rose trémière.
Sainte Napolitaine aux mains pleines de feux, Rose au coeur violet, fleur de sainte Gudule : As-tu trouvé ta croix dans le désert des cieux ?
Roses blanches, tombez ! vous insultez nos dieux, Tombez, fantômes blancs, de votre ciel qui brûle : – La sainte de l’abîme est plus sainte à mes yeux !
El Desdichado
Je suis le Ténébreux, – le Veuf, – l’Inconsolé, Le Prince d’Aquitaine à la Tour abolie : Ma seule Etoile est morte, – et mon luth constellé Porte le Soleil noir de la Mélancolie.
Dans la nuit du Tombeau, Toi qui m’as consolé, Rends-moi le Pausilippe et la mer d’Italie, La fleur qui plaisait tant à mon coeur désolé, Et la treille où le Pampre à la Rose s’allie.
Suis-je Amour ou Phébus ?… Lusignan ou Biron ? Mon front est rouge encor du baiser de la Reine ; J’ai rêvé dans la Grotte où nage la sirène…
Et j’ai deux fois vainqueur traversé l’Achéron : Modulant tour à tour sur la lyre d’Orphée Les soupirs de la Sainte et les cris de la Fée.
Myrtho
Je pense à toi, Myrtho, divine enchanteresse, Au Pausilippe altier, de mille feux brillant, A ton front inondé des clartés d’Orient, Aux raisins noirs mêlés avec l’or de ta tresse.
C’est dans ta coupe aussi que j’avais bu l’ivresse, Et dans l’éclair furtif de ton oeil souriant, Quand aux pieds d’Iacchus on me voyait priant, Car la Muse m’a fait l’un des fils de la Grèce.
Je sais pourquoi là-bas le volcan s’est rouvert… C’est qu’hier tu l’avais touché d’un pied agile, Et de cendres soudain l’horizon s’est couvert.
Depuis qu’un duc normand brisa tes dieux d’argile, Toujours, sous les rameaux du laurier de Virgile, Le pâle hortensia s’unit au myrte vert !
Artemis
Se-ntoarce a treisprezecea, și-i iarăși cea dintâi Singura-n veci, sau tu – singură-n clipa pură Regină! Fi-vei prima sau ultima? Rămâi Tu, Rege, singurul – sau amantul din urmă? …
Din leagăn până-n groapă, de vă stă căpătâi Iubiți-o! Singura ce încă-mi dă căldură E moartea, sau moartă… O, desfăt! O, tortură! Și roză trandafirul pe care-l ține, nu-i
Ci nalbă. Din Neapol, brațele-ți foc-polei Tu, roză-mpurpurată dintr-a Gudulei flori Crucea ta în pustia de ceruri găsi-vei?
Cădeți, voi roze albe! căci ne huliți de zei, Cădeți, fantome albe din cerul arzător: – Sfânta genunii-i încă mai sfântă-n ochii mei!
El Desdichado
Sunt Văduvul din Neguri, Bezna Nemângâiată Sunt prințul Aquitaniei cea de turnuri pustie Singura stea mi-e moartă, – lăuta constelată Imi poartă Soarele negru-al Melancoliei
În noaptea de Mormânt – tu, mângâiere caldă, Dă muntele Posillipo, marea Italiei – mie Floarea ce-atât desfată inima-mi întristată Și rugii unde-n vițe roze se-unesc cu vie
Sunt Eros, sau sunt Phoebus – Lusignan sau Biron? De sărutul Reginei mi-e fruntea-mpurpurată Eu am visat în grota unde Sirena-înoată
De două ori, ne-nfrânt, trecând peste-Acheron: Am mlădiat, din lira lui Orfeu, ce-ngână Pe rând suspin de Sfântă și chicote de Zână
Myrtho
Gândesc la tine, Myrtho, între iele – zeiță Semeț – la Posillipo, sclipind de focuri mii La Orient străluminându-ți fruntea; strugurii Negri ce-i împletești cu aur în cosiță
Beția mi-am sorbit-o din cupa ta, răpit să Fiu de ochiul surâzând ce mă intrezări La tălpile lui Iacchus și-n ruga lacrimii Că Muza nu m-a zămislit dintr-a Eladei spiță
Eu știu de ce vulcanul răni de foc redeschide … E fiindcă tălpii tale i-a stat ieri dedesubt Și, deodată, cenușa cerul întreg cuprinde
De când un duce normand ți-a spart zeii de lut Palide, pe sub laurii lui Vergiliu crescând Hortensii și mirt verde sunt pururi împletite!
And if it snowed and snow covered the drive He took a spade and tossed it to one side. And always tucked his daughter up at night. And slippered her the one time that she lied.
And every week he tipped up half his wage. And what he didn’t spend each week he saved. And praised his wife for every meal she made. And once, for laughing, punched her in the face.
And for his mum he hired a private nurse. And every Sunday taxied her to church. And he blubbed when she went from bad to worse. And twice he lifted ten quid from her purse.
Here’s how they rated him when they looked back: Sometimes he did this, sometimes he did that.
Și dac-a nins de-acoperea poteca pân-la poartă El lua lopata și dădea zăpada la o parte Și, grijuliu, își învelea fetița-n fiecare noapte Și-a dezmierdat-o c-un papuc când l-a mințit, o dată.
Și-n fiecare săptămână da juma’ de leafă-n casă Și ce nu cheltuia, strângea din cea rămasă Și-și lăuda nevasta cum gătea la fiecare masă Și-odată, fiindc-a râs aiurea, a pocnit-o peste față.
Și pentru maică-sa tocmise-o soră pricepută Duminica la slujbă nu a contenit s-o ducă C-un taxi. Și-a bocit când a văzut că e pe ducă Și i-a săltat de două ori din geantă câte-o sută.
Și uite-așa i-au pus pe taler viața toată Zicând că “uneori a făcut asta, alteori ailaltă”.
nu-ți sunt de ajuns nicicând, fără vreun gând de speranță, să vezi cum se așterne zăpadă, în prima zi de primăvară aștept să-mi spui că-n lumea toată nimeni n-o să-mi care durerile așa cum le cari tu, cu o grijă ciudată.
odată și-odată voi ajunge să fiu doar substanță să vezi atunci cu câtă rapiditate ai tăia sfoara care ne unește, să ne păzească cerul de-o seară-n care inima noastră toată tace-n loc să vorbească.
poartă-mă cu tine-n fiecare pas pe care-l faci ești vrăjitoare și sunt vraci, dar nu-ți sunt de ajuns în zilele când îți vorbesc numai prin plâns mocnit.
ca un zurliu fericit aș vrea să-mi fiu în fața unor saci împachetați cu hainele groase, liniștiți plecând spre alte case, să ne vedem de-ale noastre negreșit.
Cel ce renunță (Mihnea Bâlici)
Se tot – se tot – se tot repetă iar. O zi superbă-n care-ai câștigat și-o zi în care nu mai ieși din pat. O zi iubit, o zi celibatar.
O zi când ai avut un gust amar că ai greșit ceva, și-ai corectat. Apoi o zi când iar te-ai relaxat, urmată de-alta când te simți murdar.
O zi când totul ți-a părut neclar și-o zi când calea ți s-a luminat. O zi pe care-ai străbătut-o beat. Se tot – se tot – se tot repetă iar.
O zi în care-ai renunțat, și una în care doar ai dezvoltat minciuna.
autogară (Florentin Popa)
turcește pe bordură, la red bull cu țigare băiatul are “BLACK” scris mare, alb, pe șapcă și mâna-n pantaloni, că nici la geacă și nici la ei nu are buzunare
o voce răsfățată, brunetă și posacă de la inimamea cu Y mare se-aude cum scâncește-n difuzoare iar el răspunde lasă, o să treacă
n-o să mai fac Italia, nici Spania, nici alte fete. doar pă tine – își stinge în noroi ultimul muc de viceroy. prin sălciile înalte
merge-aplecat spre maxi ploiești-găgeni-băicoi. sunt drumuri d-alea vechi, care încep departe și se sfârșesc în noi. sfârșesc mereu în noi.
Como en el ala el infinito vuelo, cual en la flor está la esencia errante, lo mismo que en la llama el caminante fulgor, y en el azul el solo cielo;
como en la melodía está el consuelo, y el frescor en el chorro, penetrante, y la riqueza noble en el diamante, así en mi carne está el total anhelo.
En ti, soneto, forma, esta ansia pura copia, como en un agua remansada, todas sus inmortales maravillas.
La claridad sin fin de su hermosura es, cual cielo de fuente, ilimitada en la limitación de tus orillas.
SE ENTRÓ MI CORAZÓN EN ESTA NADA
Se entró mi corazón en esta nada, como aquel pajarillo, que, volando de los niños, se entró, ciego y temblando, en la sombría sala abandonada.
De cuando en cuando intenta una escapada a lo infinito, que lo está engañando por su ilusión; duda, y se va, piando, del vidrio a la mentira iluminada.
Pero tropieza contra el bajo cielo, una vez y otra vez, y por la sala deja, pegada y rota, la cabeza…
En un rincón se cae, al fin, sin vuelo ahogándose de sangre, fría el ala, palpitando de anhelo y de torpeza.
SONETULUI, DIN INIMĂ
Așa cum într-o aripă se-ntinde zborul infinit cum o floare închide esența șovăitoare la fel și-n flăcări rătăcește fulgerare și în albastru însuși cerul s-a găsit
cum într-o melodie se ascunde alinare și prospețime ascuțită-n apa ce-a țâșnit nobilă bogăție-n diamantul prețuit așa și-n carnea mea stă patima cotropitoare
În forma ta, sonet, dorința asta pură își oglindește, ca-ntr-un luciu lin de apă miracolele ei nemuritoare
Și limpezimea frumuseții ei fără măsură e, precum cerul din fântâni, nelimitată în mărginirea țărmurilor tale
ÎN GOLUL ĂSTA MI-A INTRAT INIMA TOATĂ
În golul ăsta mi-a intrat inima toată ca pasărea, stârnită de copii să zboare ce se trezește, oarbă și tremurătoare în sala sumbră și abandonată.
Din când în când încearcă o evadare spre infinitul iluzoriu ce-a-nșelat-o dar, ciripind a îndoială, se îndreaptă către vitraliul de minciuni scânteietoare.
Apoi se-mpotmolește-n cerul strâmt si iese când și când, pe jumătate cu gâtul strâns în bolți ce stau să-l frângă…
și cade, istovindu-și zborul, pe pământ -necată-n sânge, cu-aripi înghețate în colț – zvâcnind cu-alean, nătângă.
Pe deal, dimineața. Coboram un vițel. Avea trei luni și trebuia să-l vînd. Venea smucit, dar cîteodată blînd Și-am început să-l scarpin, să vorbesc cu el.
Îl simțeam ca pe un copil. În strînsoare. O energie suplă, gata de galop, Dar îi înfășurasem bine lănțugul peste bot Să mă asigur că nu sare.
Mi-e limpede acum că nu un animal Duceam pe deal, ci suflet de copil Cu botul amorțit în zale de metal.
Urma, în ziua aceea, să îl vînd la kil. Iar el credea în ce-i spuneam să-l liniștesc Și îmi era tot mai puțin ostil
(Andrei Doboș)
Domnuca
ea e dragostea mea domnuca mea cu pene cu pufu dă pă ea ca cenușea dă lemne
în cioc cu pietricea le face la cloști semne c-a găsit zărzărea sub maldărul de lemne
nu e alta ca ea spun mândru, dar devreme uite cu ce-mi ieșea din cuibul dintre lemne:
călduți ca niște sori, albi-negri și bezmetici vreo zece puișori, leit-poleiți, identici
(Florentin Popa)
Pisiki
Câți de la voi ați aruncat în pârâu, În canale sau scaieți, în fântână? În șanțuri de uliță, lanuri de grâu Sau pe-o stâncă, suferind într-o rână?
Câți ați otrăvit și câți v-au zdrobit Băieții din sat, în grupuri, cu pietre? Și câți dintre pui ați ascuns și-ați mințit, Izbăvindu-i pe copii de regrete?
Spectrele toate vor arde la vară Sorbite-n cerul năpădit de șoimi. Acuși vine gustarul,
Când tot ce-a mieunat domol de seară Se prinde cu gheruțele de pomi, Stingându-se ca jarul.
