frica zilei nu-i ştii funcţia (Andrei Doboș)

ţărmuri de trandafir chance operation mix

cerul
înfloreşte când
vacuolele întâmpină
şi bruiază
lumina analogică

frica zilei nu-i ştii funcţia
deci trecem pe lângă un hotel
ca nişte copii pe jumătate plini de droguri

lumina curge face săpături

pupilele din piept
se trezesc epuizate

pumnii mici ai boxelor
lovesc în membrane

3 sonete de Gérard de Nerval (traduse de Florentin Popa)

Artémis

La Treizième revient… C’est encor la première;
Et c’est toujours la seule, ou c’est le seul moment;
Car es-tu reine, ô toi ! la première ou dernière ?
Es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant ?…

Aimez qui vous aima du berceau dans la bière ;
Celle que j’aimai seul m’aime encor tendrement :
C’est la mort, ou la morte… O délice ! ô tourment !
La rose qu’elle tient, c’est la Rose trémière.

Sainte Napolitaine aux mains pleines de feux,
Rose au coeur violet, fleur de sainte Gudule :
As-tu trouvé ta croix dans le désert des cieux ?

Roses blanches, tombez ! vous insultez nos dieux,
Tombez, fantômes blancs, de votre ciel qui brûle :
– La sainte de l’abîme est plus sainte à mes yeux !


El Desdichado

Je suis le Ténébreux, – le Veuf, – l’Inconsolé,
Le Prince d’Aquitaine à la Tour abolie :
Ma seule Etoile est morte, – et mon luth constellé
Porte le Soleil noir de la Mélancolie.

Dans la nuit du Tombeau, Toi qui m’as consolé,
Rends-moi le Pausilippe et la mer d’Italie,
La fleur qui plaisait tant à mon coeur désolé,
Et la treille où le Pampre à la Rose s’allie.

Suis-je Amour ou Phébus ?… Lusignan ou Biron ?
Mon front est rouge encor du baiser de la Reine ;
J’ai rêvé dans la Grotte où nage la sirène…

Et j’ai deux fois vainqueur traversé l’Achéron :
Modulant tour à tour sur la lyre d’Orphée
Les soupirs de la Sainte et les cris de la Fée.


Myrtho

Je pense à toi, Myrtho, divine enchanteresse,
Au Pausilippe altier, de mille feux brillant,
A ton front inondé des clartés d’Orient,
Aux raisins noirs mêlés avec l’or de ta tresse.

C’est dans ta coupe aussi que j’avais bu l’ivresse,
Et dans l’éclair furtif de ton oeil souriant,
Quand aux pieds d’Iacchus on me voyait priant,
Car la Muse m’a fait l’un des fils de la Grèce.

Je sais pourquoi là-bas le volcan s’est rouvert…
C’est qu’hier tu l’avais touché d’un pied agile,
Et de cendres soudain l’horizon s’est couvert.

Depuis qu’un duc normand brisa tes dieux d’argile,
Toujours, sous les rameaux du laurier de Virgile,
Le pâle hortensia s’unit au myrte vert !

Artemis

Se-ntoarce a treisprezecea, și-i iarăși cea dintâi
Singura-n veci, sau tu – singură-n clipa pură
Regină! Fi-vei prima sau ultima? Rămâi
Tu, Rege, singurul – sau amantul din urmă? …

Din leagăn până-n groapă, de vă stă căpătâi
Iubiți-o! Singura ce încă-mi dă căldură
E moartea, sau moartă… O, desfăt! O, tortură!
Și roză trandafirul pe care-l ține, nu-i

Ci nalbă. Din Neapol, brațele-ți foc-polei
Tu, roză-mpurpurată dintr-a Gudulei flori
Crucea ta în pustia de ceruri găsi-vei?

Cădeți, voi roze albe! căci ne huliți de zei,
Cădeți, fantome albe din cerul arzător:
– Sfânta genunii-i încă mai sfântă-n ochii mei!


El Desdichado

Sunt Văduvul din Neguri, Bezna Nemângâiată
Sunt prințul Aquitaniei cea de turnuri pustie
Singura stea mi-e moartă, – lăuta constelată
Imi poartă Soarele negru-al Melancoliei

În noaptea de Mormânt – tu, mângâiere caldă,
Dă muntele Posillipo, marea Italiei – mie
Floarea ce-atât desfată inima-mi întristată
Și rugii unde-n vițe roze se-unesc cu vie

Sunt Eros, sau sunt Phoebus – Lusignan sau Biron?
De sărutul Reginei mi-e fruntea-mpurpurată
Eu am visat în grota unde Sirena-înoată

De două ori, ne-nfrânt, trecând peste-Acheron:
Am mlădiat, din lira lui Orfeu, ce-ngână
Pe rând suspin de Sfântă și chicote de Zână


Myrtho

Gândesc la tine, Myrtho, între iele – zeiță
Semeț – la Posillipo, sclipind de focuri mii
La Orient străluminându-ți fruntea; strugurii
Negri ce-i împletești cu aur în cosiță

Beția mi-am sorbit-o din cupa ta, răpit să
Fiu de ochiul surâzând ce mă intrezări
La tălpile lui Iacchus și-n ruga lacrimii
Că Muza nu m-a zămislit dintr-a Eladei spiță

Eu știu de ce vulcanul răni de foc redeschide …
E fiindcă tălpii tale i-a stat ieri dedesubt
Și, deodată, cenușa cerul întreg cuprinde

De când un duce normand ți-a spart zeii de lut
Palide, pe sub laurii lui Vergiliu crescând
Hortensii și mirt verde sunt pururi împletite!

Poem (Simon Armitage – tradus de Florentin Popa)

And if it snowed and snow covered the drive
He took a spade and tossed it to one side.
And always tucked his daughter up at night.
And slippered her the one time that she lied.

And every week he tipped up half his wage.
And what he didn’t spend each week he saved.
And praised his wife for every meal she made.
And once, for laughing, punched her in the face.

And for his mum he hired a private nurse.
And every Sunday taxied her to church.
And he blubbed when she went from bad to worse.
And twice he lifted ten quid from her purse.

Here’s how they rated him when they looked back:
Sometimes he did this, sometimes he did that.

Și dac-a nins de-acoperea poteca pân-la poartă
El lua lopata și dădea zăpada la o parte
Și, grijuliu, își învelea fetița-n fiecare noapte
Și-a dezmierdat-o c-un papuc când l-a mințit, o dată.

Și-n fiecare săptămână da juma’ de leafă-n casă
Și ce nu cheltuia, strângea din cea rămasă
Și-și lăuda nevasta cum gătea la fiecare masă
Și-odată, fiindc-a râs aiurea, a pocnit-o peste față.

Și pentru maică-sa tocmise-o soră pricepută
Duminica la slujbă nu a contenit s-o ducă
C-un taxi. Și-a bocit când a văzut că e pe ducă
Și i-a săltat de două ori din geantă câte-o sută.

Și uite-așa i-au pus pe taler viața toată
Zicând că “uneori a făcut asta, alteori ailaltă”.

3 băieți, 3 sonete


zăpadă (Ioan Coroamă)

nu-ți sunt de ajuns nicicând, fără vreun gând de speranță,
să vezi cum se așterne zăpadă, în prima zi de primăvară
aștept să-mi spui că-n lumea toată nimeni n-o să-mi care
durerile așa cum le cari tu, cu o grijă ciudată.

odată și-odată voi ajunge să fiu doar substanță
să vezi atunci cu câtă rapiditate ai tăia sfoara
care ne unește, să ne păzească cerul de-o seară-n
care inima noastră toată tace-n loc să vorbească.

poartă-mă cu tine-n fiecare pas pe care-l faci
ești vrăjitoare și sunt vraci, dar nu-ți sunt de ajuns
în zilele când îți vorbesc numai prin plâns mocnit.

ca un zurliu fericit aș vrea să-mi fiu în fața unor saci
împachetați cu hainele groase, liniștiți plecând
spre alte case, să ne vedem de-ale noastre negreșit.






Cel ce renunță (Mihnea Bâlici)

Se tot – se tot – se tot repetă iar.
O zi superbă-n care-ai câștigat
și-o zi în care nu mai ieși din pat.
O zi iubit, o zi celibatar.

O zi când ai avut un gust amar
că ai greșit ceva, și-ai corectat.
Apoi o zi când iar te-ai relaxat,
urmată de-alta când te simți murdar.

O zi când totul ți-a părut neclar
și-o zi când calea ți s-a luminat.
O zi pe care-ai străbătut-o beat.
Se tot – se tot – se tot repetă iar.

O zi în care-ai renunțat, și una
în care doar ai dezvoltat minciuna.




autogară (Florentin Popa)

turcește pe bordură, la red bull cu țigare
băiatul are “BLACK” scris mare, alb, pe șapcă
și mâna-n pantaloni, că nici la geacă
și nici la ei nu are buzunare

o voce răsfățată, brunetă și posacă
de la inimamea cu Y mare
se-aude cum scâncește-n difuzoare
iar el răspunde lasă, o să treacă

n-o să mai fac Italia, nici Spania, nici alte
fete. doar pă tine
– își stinge în noroi
ultimul muc de viceroy. prin sălciile înalte

merge-aplecat spre maxi ploiești-găgeni-băicoi.
sunt drumuri d-alea vechi, care încep departe
și se sfârșesc în noi. sfârșesc mereu în noi.







2 sonete de Juan Ramón Jiménez (traduse de Florentin Popa)

AL SONETO, CON MI ALMA

Como en el ala el infinito vuelo,
cual en la flor está la esencia errante,
lo mismo que en la llama el caminante
fulgor, y en el azul el solo cielo;

como en la melodía está el consuelo,
y el frescor en el chorro, penetrante,
y la riqueza noble en el diamante,
así en mi carne está el total anhelo.

En ti, soneto, forma, esta ansia pura
copia, como en un agua remansada,
todas sus inmortales maravillas.

La claridad sin fin de su hermosura
es, cual cielo de fuente, ilimitada
en la limitación de tus orillas.


SE ENTRÓ MI CORAZÓN EN ESTA NADA

Se entró mi corazón en esta nada,
como aquel pajarillo, que, volando
de los niños, se entró, ciego y temblando,
en la sombría sala abandonada.

De cuando en cuando intenta una escapada
a lo infinito, que lo está engañando
por su ilusión; duda, y se va, piando,
del vidrio a la mentira iluminada.

Pero tropieza contra el bajo cielo,
una vez y otra vez, y por la sala
deja, pegada y rota, la cabeza…

En un rincón se cae, al fin, sin vuelo
ahogándose de sangre, fría el ala,
palpitando de anhelo y de torpeza.

SONETULUI, DIN INIMĂ

Așa cum într-o aripă se-ntinde zborul infinit
cum o floare închide esența șovăitoare
la fel și-n flăcări rătăcește fulgerare
și în albastru însuși cerul s-a găsit

cum într-o melodie se ascunde alinare
și prospețime ascuțită-n apa ce-a țâșnit
nobilă bogăție-n diamantul prețuit
așa și-n carnea mea stă patima cotropitoare

În forma ta, sonet, dorința asta pură
își oglindește, ca-ntr-un luciu lin de apă
miracolele ei nemuritoare

Și limpezimea frumuseții ei fără măsură
e, precum cerul din fântâni, nelimitată
în mărginirea țărmurilor tale


ÎN GOLUL ĂSTA MI-A INTRAT INIMA TOATĂ

În golul ăsta mi-a intrat inima toată
ca pasărea, stârnită de copii să zboare
ce se trezește, oarbă și tremurătoare
în sala sumbră și abandonată.

Din când în când încearcă o evadare
spre infinitul iluzoriu ce-a-nșelat-o
dar, ciripind a îndoială, se îndreaptă
către vitraliul de minciuni scânteietoare.

Apoi se-mpotmolește-n cerul strâmt
si iese când și când, pe jumătate
cu gâtul strâns în bolți ce stau să-l frângă…

și cade, istovindu-și zborul, pe pământ
-necată-n sânge, cu-aripi înghețate
în colț – zvâcnind cu-alean, nătângă.

3 poeme despre animale

Vițelul

Pe deal, dimineața. Coboram un vițel.
Avea trei luni și trebuia să-l vînd.
Venea smucit, dar cîteodată blînd
Și-am început să-l scarpin,
să vorbesc cu el.

Îl simțeam ca pe un copil. În strînsoare.
O energie suplă, gata de galop,
Dar îi înfășurasem bine lănțugul peste bot
Să mă asigur că nu sare.

Mi-e limpede acum că nu un animal
Duceam pe deal, ci suflet de copil
Cu botul amorțit în zale de metal.

Urma, în ziua aceea, să îl vînd la kil.
Iar el credea în ce-i spuneam să-l liniștesc
Și îmi era tot mai puțin ostil

(Andrei Doboș)

Domnuca


ea e dragostea mea
domnuca mea cu pene
cu pufu dă pă ea
ca cenușea dă lemne

în cioc cu pietricea
le face la cloști semne
c-a găsit zărzărea
sub maldărul de lemne

nu e alta ca ea
spun mândru, dar devreme
uite cu ce-mi ieșea
din cuibul dintre lemne:

călduți ca niște sori, albi-negri și bezmetici
vreo zece puișori, leit-poleiți, identici

(Florentin Popa)

Pisiki

Câți de la voi ați aruncat în pârâu,
În canale sau scaieți, în fântână?
În șanțuri de uliță, lanuri de grâu
Sau pe-o stâncă, suferind într-o rână?

Câți ați otrăvit și câți v-au zdrobit
Băieții din sat, în grupuri, cu pietre?
Și câți dintre pui ați ascuns și-ați mințit,
Izbăvindu-i pe copii de regrete?

Spectrele toate vor arde la vară
Sorbite-n cerul năpădit de șoimi.
Acuși vine gustarul,

Când tot ce-a mieunat domol de seară
Se prinde cu gheruțele de pomi,
Stingându-se ca jarul.

(Mihnea Bâlici)

1992 (Florentin Popa)

să nu ne dăm omor? ar fi păcat
băieții bagă pe elektron un four on the floor
venit din viitorul hazy și apropiat

mi se încolăcește între umeri, de smarald,
un șarpe când îmi muști lobii urechilor
să nu ne dăm omor? ar fi păcat

sunt doar un inginer în polo roșu, lăbărțat
gâtul tău – glossy ca un tester de dior
venit din viitorul hazy și apropiat

vin și vinil, și vinilin – și acul apăsat
corbi care-au obosit să strige nevermore
să nu ne dăm omor? ar fi păcat

și suntem praf: împrăștiat de boxe, ridicat
de tălpi, iluminat de leduri, tras în nări
venind din viitorul hazy și apropiat

împinși de bassul de melasă-n perne de brocart
plecați în noaptea cu lumini la subsuori
să nu ne dăm omor? ar fi păcat –
veniți din viitorul hazy și apropiat

salut, sunt (Florentin Popa)

un băiat de 31 cu pulovăr pe gât de meserie poet
unde sunt banii despre care dați cu ciocul, sincer?
o știu pe aia cu cântă zeiță mânia ce aprinse
unde pula mea sunt banii despre care dați cu ciocul?
am plâns nopți și nu am dormit zile
am plâns zile și nu am dormit nopți

asta e o meserie adevărată, sunt nopți
în care caut: cu încordare de inginer coxat, nu de poet –
ci de vânător din paleolitic urmărind ibexul sângerat de silex, zile
întregi – versul așteptat ca un build-up de tekno, versul sincer.
chestiile astea nu curg din noi, nu suntem filomele care le crapă ciocul
de cântec, suntem oameni care fac alt job să țină luminile aprinse

am gingiile inflamate sufletul constelat și cearcănele aprinse.
voi unde dormiți, în pântecul de ură a cărei nopți?
aceeași in care urlați la lăutari ciorilor să vă țineți ciocul
fiindcă simțiți că sunt datori să vă cânte pe gratis; niciun poet
nu o sa poată spune că se simte tratat altfel, sincer
lăutar fără corzi și simbrie, ia zi-le!

e zero la sută daimon și sută la sută zeal. e
un foc incandescent care se îndoiește constant de cât de aprins e,
o scenă care se sărbătorește pe ea însăși, în care-ți iubești sincer
fratele pentru celelalte hobby-uri obscure ale lui, cu beții de nopți
și cabluri midi și ruine dacice și grădini și copii; căci fiecare poet
vrea doar să fie fericit; simțind cu pasărea când puișorii cască ciocul

vrând doar să îi hrănească pe cei dragi din munca lui. ce e o cul –
tură în care oamenii nu cred nici cât ne susțină să trăim zece zile
pe an din asta? ia niște organice farm to table direct de la poet.
nu e okay sa-ți plătești singur cartea și să vezi ca tiparul n-a prins, e
îngrozitor să scrii poeme cu speranță cinică, niște nopți
de decembrie, unde te rogi ca cineva din viitor să creadă sincer

în visul tău de prăjit din prezent. așa că, sincer
unde pula mea sunt banii despre care dați cu ciocul?
răsplata pentru toate astea? am stat peste program, pierdut nopți
pe cărticelele alea de pozat la brunch pe insta. vor veni zile
sper, în care ne veți putea privi în ochi cu luminile aprinse,
cu țigările aprinse. fără să îmi fie rușine că sunt poet

căci nu e pont să fii un poet sincer.
văd, sub pupilele aprinse cum se-ascute ciocul
sărăciei – care ciugulește din ficații artei nostre, zile-nopți

empty grids (Florentin Popa)

din spatele unui zid de drone auzeam cum ninge
pleoape pe ochi de cuarț prinse-n urzeala
de scanlines și de bitstreams – și tânjeam la
căldura unor corpuri pe care nu le pot atinge

ecranele se înroșesc când cade seara –
mimetic, și obrazul tău aprins de iarbă frige
sintetici, stăm în faguri goi de silicon amice
și așteptăm să se întoarcă băiețeala

așa cum așteptam în stații de autobuze
cu plexiglas ciobit un taxi, târziu, până
când șaormele foșneau în loc de frunze

topit la patru, telefonul radiind în mână
când noaptea-și rupe din gât zorii – și, confuze
nici păsările nu mai știu de ce se-ngână

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑