Un sonet de Miguel Hernández (tradus de Andrei Doboș)

IV

Me tiraste un limón, y tan amargo,
con una mano cálida, y tan pura,
que no menoscabó su arquitectura
y probé su amargura, sin embargo.

Con el golpe amarillo, de un letargo
dulce pasó a una ansiosa calentura
mi sangre, que sintió la mordedura
de una punta de seno duro y largo.

Pero al mirarte y verte la sonrisa
que te produjo el limonado hecho,
a mi voraz malicia tan ajena,

se me durmió la sangre en la camisa,
y se volvió el poroso y áureo pecho
una picuda y deslumbrante pena.

IV

Așa de-amară, lămâia aruncată
de mâna ta caldă și atât de pură;
nu i-a știrbit nimic din arhitectură,
însă amarul i l-am gustat îndată.

Cu o galbenă bătaie, dintr-o dată
lenea se prefăcu-n febrilă căldură
în sîngele meu, ce-a primit mușcătură
din boaba sînului, tare și umflată.

Habar n-aveai de viclenia mea cârcotaşă
cînd te-am privit, ţi-am căutat surîsul  
pe care scena lămîioasă îl furase,

Simţeam că sîngele îmi adormea-n cămaşă,
și că devine, spongios, de aur, pieptul
un cuib de patimi orbitoare şi tăioase.

frica zilei nu-i ştii funcţia (Andrei Doboș)

ţărmuri de trandafir chance operation mix

cerul
înfloreşte când
vacuolele întâmpină
şi bruiază
lumina analogică

frica zilei nu-i ştii funcţia
deci trecem pe lângă un hotel
ca nişte copii pe jumătate plini de droguri

lumina curge face săpături

pupilele din piept
se trezesc epuizate

pumnii mici ai boxelor
lovesc în membrane

Aș putea să mai rămîn (Andrei Doboș)

Aici, cu puțin înainte de luna mai,
cînd știu că tot ce îți urmează o să tacă.
Și fiindcă liniștea apare numai dacă
bucată de lumină din corpul tău îi dai,

lumina mea cu lamă luminoasă tai.
Din piele solzi lucioși încep să se desfacă
și cînd ajung la oase totul parcă
respiră mai ușor și mai adînc și este mai

deschis. Prelungă-i fericirea?
Și minunată pare, jos și sus,
pe cerul vast în care are loc topirea

acelor entități cu corp de fus.
Și nouă ne e dată, uneori, răpirea,
în pufăit răzleț de cumulus.

Wonder and Joy (Robinson Jeffers – tradus de Andrei Doboș)

Wonder and Joy

The things that one grows tired of—O, be sure
They are only foolish artificial things!
Can a bird ever tire of having wings?
And I, so long as life and sense endure,
(Or brief be they!) shall nevermore inure
My heart to the recurrence of the springs,
Of gray dawns, the gracious evenings,
The infinite wheeling stars. A wonder pure
Must ever well within me to behold
Venus decline; or great Orion, whose belt
Is studded with three nails of burning gold,
Ascend the winter heaven. Who never felt
This wondering joy may yet be good or great:
But envy him not: he is not fortunate.

Uimire și fericire

Fii sigur – lucrurile care ne plictisesc
Sunt doar prostii artificiale! Oare
I se urăște păsării de aripile sale?
Iar eu, atât cât simt și încă trăiesc
(Cât de puțin!) n-o să-mi mai tocesc
nicicând inima la întoarcerea izvoarelor,
la zorii cenușii sau farmecul serilor,
ori la stelele infinite care se rotesc.
Când văd –, și-n mine se iscă uimire pură,
Venus cum scade; sau marele Orion suit,
Cu trei cuie de aur ghintuite-n centură,
Pe bolta iernii. Cel care încă n-a simțit
Fericirea asta, poate fi om bun sau faimos:
Să nu-l invidiezi însă, căci nu e norocos.

Rechin (Andrei Doboș)

Fără prezență, aproape imposibil de reperat,
În cîteva secunde, cît ai scoate cheile din contact,
Telefonul și mărunțișul rămas prin buzunare
Și alte cîteva secunde iute trecătoare,

În lucruri, abia perceptibilă, o accelerație
Le duce miezul de la vag la vibrație.

O reacție
Într-o dimineață de toamnă, cînd e încă întuneric afară,
Aerul rece, zorit, intră în gustul de țigară
Și-i dă un iz de apă cu clor, ca la piscină.

Mă aflam într-o Dacia 1300, în aproape lumină,
Undeva pe drumul dintre Baia de Arieș și Turda,
Acolo unde piatra întîlnește truda.
Cu gluga trasă, pe bancheta din spate
Priveam afară ceața ca un ocean de lapte.
Iar Gheorghe, șoferul, care era rechin,
Mormăia la volan un cîntecel senin.

Celebru, de atlfel, ca fiind un om zgîrcit.
Şi nu de multă vreme, chiar eu l-am țepuit,
Nu-i conveniseră banii ce i-am dat,
Așa că-ntr-un final, de ciudă, l-am taxat,
Adică nu i-am mai dat deloc, nimic,
Și cînd a oprit mașina, am fugit.

Trecuse o săptămînă de cînd l-am futut,
Însă rechinul Gheorghe nu m-a recunoscut.

La adăpostul glugii m-am mirat
De dimensiunea rîului umflat.

Rîu aproape negru, parcă era de cola,
Dar care l-a înghițit pe bețivul Bazola.
El, care se cățărase pe statuia minerului din centru
Spunîndu-le polițiștilor c-o face pentru
O sticlă de vodcă. Dă-te, bă, jos,
Țipa la el polițistul furios,

Dar Bazola, în sevraj, livid
Se agăța mai tare de lampa de carbid.

Pînă într-o zi, cînd n-a mai avut noroc
și s-a cățărat iar, dar în cu totul alt loc,
la stînca unde merg de Bobotează popii
și unde frați cu rîul se-nalță tare plopii.

Acolo sta Bazola, atîrnat de-un vîrf
Și peste nicio oră avea să fie stîrv.

Se spune că striga, legănîndu-se cu petul
„Tata a fost aviator, ce, eu n-am dreptul?!”

(2009)

3 poeme despre animale

Vițelul

Pe deal, dimineața. Coboram un vițel.
Avea trei luni și trebuia să-l vînd.
Venea smucit, dar cîteodată blînd
Și-am început să-l scarpin,
să vorbesc cu el.

Îl simțeam ca pe un copil. În strînsoare.
O energie suplă, gata de galop,
Dar îi înfășurasem bine lănțugul peste bot
Să mă asigur că nu sare.

Mi-e limpede acum că nu un animal
Duceam pe deal, ci suflet de copil
Cu botul amorțit în zale de metal.

Urma, în ziua aceea, să îl vînd la kil.
Iar el credea în ce-i spuneam să-l liniștesc
Și îmi era tot mai puțin ostil

(Andrei Doboș)

Domnuca


ea e dragostea mea
domnuca mea cu pene
cu pufu dă pă ea
ca cenușea dă lemne

în cioc cu pietricea
le face la cloști semne
c-a găsit zărzărea
sub maldărul de lemne

nu e alta ca ea
spun mândru, dar devreme
uite cu ce-mi ieșea
din cuibul dintre lemne:

călduți ca niște sori, albi-negri și bezmetici
vreo zece puișori, leit-poleiți, identici

(Florentin Popa)

Pisiki

Câți de la voi ați aruncat în pârâu,
În canale sau scaieți, în fântână?
În șanțuri de uliță, lanuri de grâu
Sau pe-o stâncă, suferind într-o rână?

Câți ați otrăvit și câți v-au zdrobit
Băieții din sat, în grupuri, cu pietre?
Și câți dintre pui ați ascuns și-ați mințit,
Izbăvindu-i pe copii de regrete?

Spectrele toate vor arde la vară
Sorbite-n cerul năpădit de șoimi.
Acuși vine gustarul,

Când tot ce-a mieunat domol de seară
Se prinde cu gheruțele de pomi,
Stingându-se ca jarul.

(Mihnea Bâlici)

Cledisat voiceover (Andrei Doboș)

Îmi plănuiesc de mult ieșirea
Din locuințele de os și umbră
În care țiuie cumplită larma
Și unde zi de zi, bătut cu varga
Sunt obligat să caut și să umblu
Prin aerul rezistent, ca de ambră.

În jurul meu e strînsă ambra
Și nu văd nicio cale de ieșire,
Mă aflu-n stază chiar atunci cînd umblu
Și peste mine crește vrejuri umbra,
Așa cum crește printre ziduri vargă
prin crăpături, cu dințișori de larmă.

Mi-ar trebui poate o armă
Mai ascuțită, ca să ciurui ambra.
Măcar o gaură cît intră varga
Să am speranța mică de ieșire
Cu corpul contondent de carne-umbră
Și proiectil de duh în care umblu.

În locurile-n care umblu
Se inflamează-n cioc și gușă larmă,
Iar arborii se îndesesc în umbră
Sub cer serat îngălbenit de ambră.
La fine de asfalturi, la ieșire
Tremură vînturi cu baltă și vargă.

E pulpa putredă în vargă
Pe miriștea uitată unde umblu
Și unde-mi plănuiesc secret ieșirea.
Sînt o insectă fără zbor și armă,
Cum aș putea să mă extrag din ambră
Cum poate umbra să nu fie umbră?

Pămîntul amprentat cu umbre
Inform, ciobit și ciung. Cioturi de vargă
Au retezat întins noroasa ambră
Așa de multe zile de cînd umblu
Cu mîna goală, parcă pipăi armă,
Cu ea aș vrea să pot forța ieșirea.

Acel creier cuprins de umbră si-umblet
La Marea Frică, dă cu varga-n larmă,
Gîndul lui știe din ambră ieșirea.

Sonet (Andrei Doboș)

Pornisem și eu, ceva mai tîrziu,
dar foarte șters și poate mult prea lent.
Contur, ce indiferent aparent
fluctuează între viu și neviu.

Era cerul moale? Nu mai știu.
Cadrul a fost surprins într-un moment
cînd norii luminează violent
rețelele de fulgere în pliu.

Pe unde merg e bine și sunt singur,
răcoarea-gînd se sparge ca din faguri,
de dulci ce sunt vitrinele cu friguri.

Plăcerea mersului mă face sigur,
cînd trec cu muzică portici și ganguri,
atent și lent pășesc golit de tripuri.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑