rondelul ciupercilor culese (Andrei Doboș)

Clitocibe, amanite,
când prin pădurea udă mergi,
trosnind şi scârţâind pe crengi
şi must de frunze borhotite.

Pe scoarţe-s forme inedite,
structuri de stalagmite, negi.
Clitocibe, amanite,
când prin pădurea udă mergi.

Cu mâna n-o să le-nţelegi,
dulci parazite, saprofite,
căci mâna vrea doar să profite,
să le adune-n plasă, blegi.
Clitocibe, amanite.

Foc de lemne (Andrei Doboș)

Trec degete prin stratul de cenușă,
să văd dacă mai e vreun bob de jar
ce arde și-ar putea aprinde iar
grămezi de paie, suluri de pănușă.

Doar urme vechi și cioburi de mortar
sînt anii arși în vasul de la ușă,
bunicii toți, un unchi și o mătușă,
ca textul șters pe colțul ars de ziar.

Scîntei se-aprind și sar, trosnesc și ning,
din fulgi ce-aștern o pătură uscată,
înnăbușite pufăie, se sting.

De-aceea, cînd căldura se arată,
eu știu că vîlvătaia naște frig
și frigul naște foc încă o dată.

Nocturnă (Andrei Doboș)

Beznă, dublu întunecată,
o energie-mperecheată,

cînd bufnița scanează locuri
de vînătoare între blocuri.

Tăiată-n negru, o vitrină
se-neacă-n propria ei lumină

și înăuntru, prin saloane
tușesc bruiaje pe ecrane.

Pelicule pulsează vii
opalescente, sidefii.

La semafoare curg și circul
spectrele roșii de vehicul.

Prin întuneric ud ard lame
fosforescente de reclame.

Că (Andrei Doboș)

Că palma lui bătrînă moleșește ploșnițe.

Că soarele de prînz

În băutura amară parcă s-a întărit.

Că gîndul ăsta face prea multă sfară

Cînd pe mess realizez

Că nu putem continua.

Că solniţa stă între cutii

Și ceasornicul bate.

Că stiloul chinezesc apasă

Greu o fişă pe jumătate descompusă.

Și, în papuci, doamna pomeneşte

De tiară.

Că șlapii îmblăniţi.

Că picioarele mici şi zbîrcite.

Picioarele tale în iarbă de mare.

Unghiile tale netăiate.

Manşete, albastre, singure.

Că vine o vreme cînd mașinile îmbătrînesc

Și de aici de sus de unde privim orașul

Pare minunat.

Că ceața ni s-a părut celestă.

Că lumina unui foc mocnit într-o clădire.

Că văd uliul pe cer cum trece dealul.

Că niște copii ies și intră înapoi în praf.

Că plănuiesc ceva, și vocile lor se aud din colțul casei.

Ca o pulbere fină de primăvară, un polen auriu

Și acolo și noi

În iarba cosmosului.

Că vezi ceva necunoscut cu colțul ochiului și tresari,

Ca și cum viața ta ar fi chiar a ta.

Că pietrele astea par mai mari

În întunericul dintre blocuri

Cînd aud o bufniță și aerul e funinginit.

Că privesc un obiect prin fereastră, și aura lui mi se resoarbe în țeastă.

4 sonete BOMBĂ de la toată mafia

Mafiei (Mihnea Bâlici)

Pe vremuri voltele trosneau corect—
rotițe-n angrenaj. Exactamente.
Substanță scursă-n paișpe eprubete,
nimic în plus, nimic fără efect,

nimic să scape minții vigilante
(excepție-n hazard și în afect).
Pe vremuri voltele trosneau perfect.
Acum sinapsele sunt mult mai lente.

Acum doar texte lungi, laborioase,
despre bunici și sat. Copilării
elastice, o carne fără oase,

ce-mi poartă sufletul peste câmpii.
Din amintirile prăpăstioase,
doar texte lungi, descrieri fistichii.



dia-sonetul Împărătesei (Ioan Coroamă)

îmi vreau fecioara înapoi în coastă
împărăteasă peste casa sacră
sacrificăm, și zi-le cum o să-ntoarcă
sacrificiul, să-l soarbă n-o să poată

urcă-te-n arcă fecioară curată
nimeni n-o să poată pe veci să tacă
în colțuri unde minciuna-i prea acră
și nu încap două glasuri deodată.

ne atingem când nu ne mai atingem
se stinge dorința ce nu-i limpede
n-asculta stingerea, căci ea te minte

bolovan pentru trăire-i ascunsul
(de vraja lui virgo), to proton kinoun
akineton, (nu te-ai ascuns îndeajuns)
ești primul mișcător nemișcat din om.

ne ungem mâinile cu sânge și gem,
geme dorința să-și verse sentințe
iar de-ascultat nici nu vrem, prinde-te

de mână și nu i te lăsa pradă
și nimeni n-o să poată ști de ce doar
pentru-mprumut cineva o să cadă
și nimeni n-o să poată simți solar.

timpanul mi te strigă ca-n canale,
chemat-ai fost și nu i te ascunde
te caută, răspunde-i la semnale
nu te prefă că undele-s mărunte

îmi vreau fecioara să o port în brațe
„ionuț, de mine griji te rog nu-ți face”




Către aer (Andrei Doboș)

Aer, o dulce aer, tânăr aer
cu nitrogen, amoniu şi oxid,
tu sui pe cerul satului, corvid,
fâşii din fumul moale de container

şi pungi subţiri de plastic, cîte-un flyer
electoral, în zbor, de la partid,
aduci miros de varuri şi carbid
şi sunete-ascuţite de bomfaier.

De trupul tău se-apropie cu teamă
un strop de moină care se topeşte.
Tu poţi să faci Atlanticul să geamă

şi-ntreaga biosferă te slăveşte,
iar orice lucru care se destramă
în focul tău slow motion se sfîrşeşte.



stanța (Florentin Popa)

câtă iubire și cât miligram ți-a
dăruit puterea să te disociezi?
un filigran de-absint și muguri verzi
filtre ce își îneacă rezonanța

să-ți spun că nu-năuntru stă substanța
și dac-ar fi, dispare când o vezi?
cu tine am putut să negociez
orice – mai puțin teama și distanța

“e toamnă” -ngân cu ultimul hulub
și, căprior călcând în pași de lup
ies dintre cabluri ca să-mi vin în fire

strâng spini rămași în palmele ce-i rup
când soarele și-a suferit ultimul trup
și nu e loc de altă devenire

Un sonet de Miguel Hernández (tradus de Andrei Doboș)

IV

Me tiraste un limón, y tan amargo,
con una mano cálida, y tan pura,
que no menoscabó su arquitectura
y probé su amargura, sin embargo.

Con el golpe amarillo, de un letargo
dulce pasó a una ansiosa calentura
mi sangre, que sintió la mordedura
de una punta de seno duro y largo.

Pero al mirarte y verte la sonrisa
que te produjo el limonado hecho,
a mi voraz malicia tan ajena,

se me durmió la sangre en la camisa,
y se volvió el poroso y áureo pecho
una picuda y deslumbrante pena.

IV

Așa de-amară, lămâia aruncată
de mâna ta caldă și atât de pură;
nu i-a știrbit nimic din arhitectură,
însă amarul i l-am gustat îndată.

Cu o galbenă bătaie, dintr-o dată
lenea se prefăcu-n febrilă căldură
în sîngele meu, ce-a primit mușcătură
din boaba sînului, tare și umflată.

Habar n-aveai de viclenia mea cârcotaşă
cînd te-am privit, ţi-am căutat surîsul  
pe care scena lămîioasă îl furase,

Simţeam că sîngele îmi adormea-n cămaşă,
și că devine, spongios, de aur, pieptul
un cuib de patimi orbitoare şi tăioase.

frica zilei nu-i ştii funcţia (Andrei Doboș)

ţărmuri de trandafir chance operation mix

cerul
înfloreşte când
vacuolele întâmpină
şi bruiază
lumina analogică

frica zilei nu-i ştii funcţia
deci trecem pe lângă un hotel
ca nişte copii pe jumătate plini de droguri

lumina curge face săpături

pupilele din piept
se trezesc epuizate

pumnii mici ai boxelor
lovesc în membrane

Aș putea să mai rămîn (Andrei Doboș)

Aici, cu puțin înainte de luna mai,
cînd știu că tot ce îți urmează o să tacă.
Și fiindcă liniștea apare numai dacă
bucată de lumină din corpul tău îi dai,

lumina mea cu lamă luminoasă tai.
Din piele solzi lucioși încep să se desfacă
și cînd ajung la oase totul parcă
respiră mai ușor și mai adînc și este mai

deschis. Prelungă-i fericirea?
Și minunată pare, jos și sus,
pe cerul vast în care are loc topirea

acelor entități cu corp de fus.
Și nouă ne e dată, uneori, răpirea,
în pufăit răzleț de cumulus.

Wonder and Joy (Robinson Jeffers – tradus de Andrei Doboș)

Wonder and Joy

The things that one grows tired of—O, be sure
They are only foolish artificial things!
Can a bird ever tire of having wings?
And I, so long as life and sense endure,
(Or brief be they!) shall nevermore inure
My heart to the recurrence of the springs,
Of gray dawns, the gracious evenings,
The infinite wheeling stars. A wonder pure
Must ever well within me to behold
Venus decline; or great Orion, whose belt
Is studded with three nails of burning gold,
Ascend the winter heaven. Who never felt
This wondering joy may yet be good or great:
But envy him not: he is not fortunate.

Uimire și fericire

Fii sigur – lucrurile care ne plictisesc
Sunt doar prostii artificiale! Oare
I se urăște păsării de aripile sale?
Iar eu, atât cât simt și încă trăiesc
(Cât de puțin!) n-o să-mi mai tocesc
nicicând inima la întoarcerea izvoarelor,
la zorii cenușii sau farmecul serilor,
ori la stelele infinite care se rotesc.
Când văd –, și-n mine se iscă uimire pură,
Venus cum scade; sau marele Orion suit,
Cu trei cuie de aur ghintuite-n centură,
Pe bolta iernii. Cel care încă n-a simțit
Fericirea asta, poate fi om bun sau faimos:
Să nu-l invidiezi însă, căci nu e norocos.

Rechin (Andrei Doboș)

Fără prezență, aproape imposibil de reperat,
În cîteva secunde, cît ai scoate cheile din contact,
Telefonul și mărunțișul rămas prin buzunare
Și alte cîteva secunde iute trecătoare,

În lucruri, abia perceptibilă, o accelerație
Le duce miezul de la vag la vibrație.

O reacție
Într-o dimineață de toamnă, cînd e încă întuneric afară,
Aerul rece, zorit, intră în gustul de țigară
Și-i dă un iz de apă cu clor, ca la piscină.

Mă aflam într-o Dacia 1300, în aproape lumină,
Undeva pe drumul dintre Baia de Arieș și Turda,
Acolo unde piatra întîlnește truda.
Cu gluga trasă, pe bancheta din spate
Priveam afară ceața ca un ocean de lapte.
Iar Gheorghe, șoferul, care era rechin,
Mormăia la volan un cîntecel senin.

Celebru, de atlfel, ca fiind un om zgîrcit.
Şi nu de multă vreme, chiar eu l-am țepuit,
Nu-i conveniseră banii ce i-am dat,
Așa că-ntr-un final, de ciudă, l-am taxat,
Adică nu i-am mai dat deloc, nimic,
Și cînd a oprit mașina, am fugit.

Trecuse o săptămînă de cînd l-am futut,
Însă rechinul Gheorghe nu m-a recunoscut.

La adăpostul glugii m-am mirat
De dimensiunea rîului umflat.

Rîu aproape negru, parcă era de cola,
Dar care l-a înghițit pe bețivul Bazola.
El, care se cățărase pe statuia minerului din centru
Spunîndu-le polițiștilor c-o face pentru
O sticlă de vodcă. Dă-te, bă, jos,
Țipa la el polițistul furios,

Dar Bazola, în sevraj, livid
Se agăța mai tare de lampa de carbid.

Pînă într-o zi, cînd n-a mai avut noroc
și s-a cățărat iar, dar în cu totul alt loc,
la stînca unde merg de Bobotează popii
și unde frați cu rîul se-nalță tare plopii.

Acolo sta Bazola, atîrnat de-un vîrf
Și peste nicio oră avea să fie stîrv.

Se spune că striga, legănîndu-se cu petul
„Tata a fost aviator, ce, eu n-am dreptul?!”

(2009)

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑