Cerulean (Alex Văsieș)

I
Pe o stâncă neagră, la un vechi castel,
coborâm spre apă. Te gândești la el
și îți simt în palmă nerăbdarea tristă
de-a te-ntoarce acasă, dar cine insistă
când se concentrează poate să transfere
din vinovăție direct în trecut.
Ochii tăi albaștri ard ca două sfere,
numai că de mine nu mai ard demult.
Mă-nveți să fac pluta, deci plutim spre vest,
cumva după soare, deși e funest
și eu de la tine nu mai prind căldură.
Vezi inima ștearsă de pe geamandură?

II
Sună telefoanele noaptea jumătate.
Nu mai pot relație. Deci pe bune, frate,
miercuri, fără tine, am dormit o zi
și plângeam în vise ca să nu mai vii.
Inima de frică mă frige și-acuma,
am smuls-o prin haine, o smulgeam întruna
doar ca să mă lași, doar ca să dispar,
ascunsă sub apă fugeam într-un bar,
dar tu mă tot găseai ca un uragan.
Prin televizor, prin phone, prin orice ecran.
Apoi te-am confundat c-un fel de putere
și-n tăcerea nopții am văzut cum toată
viața mi se scurge prin zeci de artere
spre apă. În lumină polarizată.
Deci s-o zic mai simplu: m-au prăjit complet
zilele cu tine. Nu știi cât regret
dimineața aia când am luat mașina
și-am plecat la mare. Și a cui e vina
că până pe plajă ne-am tot hârjonit,
parcă într-o transă, liberi în sfârșit?
Și doar transpirația limpede, sărată
mai punea distanță în pofta căscată
înaintea noastră, când trecutul greu
s-a lăsat pe mine. Și mi-a dat neveu.

III
Cred că sunt regrete, deși nu simt nimic.
Când se lasă seara mângâi tot ce stric,
numai că de mine nu mai arzi demult.
Am ales să fac asta, altfel n-am putut.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑