2 poeme de Ana Ivan



Pajiștea

Dacă poate să treacă din corp în corp senzația
asta de neiubire și părăsire
o după-amiază cețoasă de noiembrie
sau un cireș înflorit
unde se termină



Ceva crește mereu undeva

Nu
se întâmplă
nimic
Doar frunzele noi se întind
peste pământ cald





complexul din pădure (Andrei Dósa)

aproape de fiecare dată, de-a lungul călătoriilor mele,
ajung şi la complexul rezidenţial din pădure.
privesc în sus către ferestrele luminate, dincolo de pinii roşii,
la cele câteva elemente de decor vizibile din unghiul meu.
candelabre de cupru, perdele de catifea.

prin ce sunt ei diferiţi?
se pot contopi oricând cu liniştea pădurii
lăsând barbaria să se stingă.
a lor să fie oare liniştea din mijlocul tocătorului cauză-efect?
au mai multe maşini, sigure şi puternice?

au unde să se retragă în caz de război?

ghetele scârţâie în stratul subţire de fulgi de polistiren.
nu sunt singur. odată ajunşi la belvedere,
alergători în echipament negru expiră cu un răget gutural,
învăluindu-se apoi în fornăieli şi aburi.

aruncă mai multă mâncare decâ noi?
au mai mult timp liber?
în feng shui şi floating room îşi vor prelungi vieţile?
bonă? maseuză? menajeră? consilier personal?

eu sunt dintre cei care trec prin viaţa economică pe brânci.
în tranşeele săpate de regimuri asupritoare sau nepăsătoare.
în tranşee săpate de părinţi, bunici, străbunici umiliţi.
de străbunicele noastre obligate să tacă şi să facă.

timpul lor levitează – fulgi de vată de zahăr scăpaţi
din cazanul rotitor al soarelui.
timpul nostru, vată de zahăr frământată între degete.

alergători în echipament negru, cu mâneca tricoului fluturând
în plin elan asemenea mânecii largi a călăilor din vechime,
mă surprind depunându-mi cheile şi portofelul pe o buturugă
dată cu ulei de motor, gata să-mi trag kagula pe faţă
şi să escaladez zidurile gri ale complexului.

Că (Andrei Doboș)

Că palma lui bătrînă moleșește ploșnițe.

Că soarele de prînz

În băutura amară parcă s-a întărit.

Că gîndul ăsta face prea multă sfară

Cînd pe mess realizez

Că nu putem continua.

Că solniţa stă între cutii

Și ceasornicul bate.

Că stiloul chinezesc apasă

Greu o fişă pe jumătate descompusă.

Și, în papuci, doamna pomeneşte

De tiară.

Că șlapii îmblăniţi.

Că picioarele mici şi zbîrcite.

Picioarele tale în iarbă de mare.

Unghiile tale netăiate.

Manşete, albastre, singure.

Că vine o vreme cînd mașinile îmbătrînesc

Și de aici de sus de unde privim orașul

Pare minunat.

Că ceața ni s-a părut celestă.

Că lumina unui foc mocnit într-o clădire.

Că văd uliul pe cer cum trece dealul.

Că niște copii ies și intră înapoi în praf.

Că plănuiesc ceva, și vocile lor se aud din colțul casei.

Ca o pulbere fină de primăvară, un polen auriu

Și acolo și noi

În iarba cosmosului.

Că vezi ceva necunoscut cu colțul ochiului și tresari,

Ca și cum viața ta ar fi chiar a ta.

Că pietrele astea par mai mari

În întunericul dintre blocuri

Cînd aud o bufniță și aerul e funinginit.

Că privesc un obiect prin fereastră, și aura lui mi se resoarbe în țeastă.

sonet de apus (Dan Pleșa)

de ce-mi cere iubita s-o tot plimb? orașul
e putred și e hâd. trotuare sparte
de ierburi și de tufe. din blocuri nu a rămas decât talașul
și peste toate se-ntinde o liniște de moarte.

mai bine stăm acasă. o fortăreață
ticsită de averi. căci strâns-am-tot ce ne priește
șampanie, puști, vanghoghi, borcane cu dulceață
topaze și rubine. belșug. nimic nu ne lipsește.

de ce să ne plimbăm aiurea în blindata combi
și să ne furișăm de hoardele de zombie?
să stăm acasă în penumbra ca un veșmânt
să ne trăim iubirea putredă, de lume cât mai departe

căci ea și-a întrecut și cel mai aspru jurământ:
nici moartea nu ne mai desparte.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑