Un sonet de Miguel Hernández (tradus de Andrei Doboș)

IV

Me tiraste un limón, y tan amargo,
con una mano cálida, y tan pura,
que no menoscabó su arquitectura
y probé su amargura, sin embargo.

Con el golpe amarillo, de un letargo
dulce pasó a una ansiosa calentura
mi sangre, que sintió la mordedura
de una punta de seno duro y largo.

Pero al mirarte y verte la sonrisa
que te produjo el limonado hecho,
a mi voraz malicia tan ajena,

se me durmió la sangre en la camisa,
y se volvió el poroso y áureo pecho
una picuda y deslumbrante pena.

IV

Așa de-amară, lămâia aruncată
de mâna ta caldă și atât de pură;
nu i-a știrbit nimic din arhitectură,
însă amarul i l-am gustat îndată.

Cu o galbenă bătaie, dintr-o dată
lenea se prefăcu-n febrilă căldură
în sîngele meu, ce-a primit mușcătură
din boaba sînului, tare și umflată.

Habar n-aveai de viclenia mea cârcotaşă
cînd te-am privit, ţi-am căutat surîsul  
pe care scena lămîioasă îl furase,

Simţeam că sîngele îmi adormea-n cămaşă,
și că devine, spongios, de aur, pieptul
un cuib de patimi orbitoare şi tăioase.

sanitară (Mihók Tamás)

sunt bun cu miceliul i-am dat azi trei piste
părea prea singuratic în ardei
și prea sfios în lume să existe

mi l-am așezat strategic pe reviste
„papă propaganda ce o vrei”
i-am zis miceliului pe una dintre piste

și s-a extins pe paradisurile iehoviste
cât ai număra până la trei
miceliul vrând din lume să existe

ba chiar și iadului catolic să-i reziste
a reușit ca de-alde Dani încolțit de lei
miceliul pe a doua dintre piste

iar când a încetat să se mai miște
deja prinsese și pe sinaxare clei
miceliul vrând în lume să existe

așa îmi fúră devastate din reviste
dar și din cap abnobinabile idei
sunt bun cu miceliul i-am dat azi trei piste
părea prea sfios să-existe

sonet de apus (Dan Pleșa)

de ce-mi cere iubita s-o tot plimb? orașul
e putred și e hâd. trotuare sparte
de ierburi și de tufe. din blocuri nu a rămas decât talașul
și peste toate se-ntinde o liniște de moarte.

mai bine stăm acasă. o fortăreață
ticsită de averi. căci strâns-am-tot ce ne priește
șampanie, puști, vanghoghi, borcane cu dulceață
topaze și rubine. belșug. nimic nu ne lipsește.

de ce să ne plimbăm aiurea în blindata combi
și să ne furișăm de hoardele de zombie?
să stăm acasă în penumbra ca un veșmânt
să ne trăim iubirea putredă, de lume cât mai departe

căci ea și-a întrecut și cel mai aspru jurământ:
nici moartea nu ne mai desparte.

Trilogia Mafia (3 sonete de Mihnea Bâlici)

Leopardi

Dar uite, a-nflorit cireșul lângă LIDL!
Așa-nflorise și-n liceu, de când în urbii
Ninsese și în pojghiță-i prinsese bulbii:
Era c-o seară înainte să fiu single,

Abia ce își făcuse-un test de sarcină,
Pe care l-am scăpat pe gresia din baie
De mi-am simțit pe loc genuchii cum se-ndoaie
Și ochii-i adânciți de ură cum mă macină.

Oh, tinerețe, unde mi te-ai dus și te-ai ascuns!
Întreabă mari poeți de geniu, gen Petrarca.
Eu zic că foarte bine c-ai plecat, că mi-a ajuns,

Tot ce-am făcut a fost să-mi umplu singur barca
Cu apa unui fluviu-ntunecat, de nepătruns,
Numit Rușine. Uite, ochii îi sunt marca.









Ovidiu

Trecuse-aproape anul de când s-a sinucis.
Un post îi apăruse pe Facebook, din neant:
O trupă din Canare cu sunet discordant,
Găsită doar pe bandcamp în circuit închis.

Întâia piesă-n listă, de cincizeci de secunde,
E c-un yoghin albastru la poza de album.
Aș vrea să scriu Sonetul© și nu merge nicicum.
Fac poezii ca hobby și nu-mi prea ies profunde.

Ce prost comunicăm de niște ani încoace.
Din tot ce mi-am propus, nimic nu mai pot face,
Și poate că de aia se duce totu-n vid.

Ca moartea lui Ovidiu, de care-am vrut să scriu,
Dar m-a oprit o jenă: eu nici măcar nu-l știu,
Ce să vorbesc de asta? E un impuls stupid.









Blake

Proiectorul s-a oprit: no source found, ecranul mat.
Întins în pat, te uiți la cele două cuie
înfipte în perete. Nici măcar n-ai observat.
E un moment ciudat, în care nu știi, e sau nu e

real, visat, un semn că tot trecutul are sens?
Dar poți să juri că suprafața albăstruie
e însuși cerul din memorie, senin, imens;
iar cele două puncte negre-s pescărușii

pe care-i admirai pe plajă, linii de la Vans.
Realizezi: între birou și colțul ușii
e-acum această ramă-n care vrei să proiectezi

o viață dusă. E-un moment în care nici nu știi
și toți prietenii (căci ai ajuns să-i enervezi)
vor zice c-ai luat-o pe ulei: ecourile verzi.










frica zilei nu-i ştii funcţia (Andrei Doboș)

ţărmuri de trandafir chance operation mix

cerul
înfloreşte când
vacuolele întâmpină
şi bruiază
lumina analogică

frica zilei nu-i ştii funcţia
deci trecem pe lângă un hotel
ca nişte copii pe jumătate plini de droguri

lumina curge face săpături

pupilele din piept
se trezesc epuizate

pumnii mici ai boxelor
lovesc în membrane

dincolo nimeni (Ioan Coroamă)

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimănui nu-i va păsa c-am fost un corp,
difuz, mereu ursuz în conversații de grup,
însă nu asta mi-ar anula identitatea, nici măcar
poziția mea de zoomer nomadic, de john-fiu-de preot,
n-ar cântări în siguranța a ceea ce aș fi fost altădată.

dar

când mă gândesc că voi muri cândva,
și nimănui nu-i va păsa c-am fost prezență,
peste tot în inimile oamenilor, la petreceri
sau prin sufragerii, cu zâmbetul pe buze,
oferind sprijin involuntar anecdotic,
fără s-aștept laude sau măcar vreo emoție unitară
din partea cuiva

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimănui nu-i va pasa că n-am ajuns
pe-un zgârie-nori, și toți vor crede c-am fost un depresiv,
când eu de fapt n-am fost decât synth-ul
care fluctua reverberație în funcție de emoticonul jucat,
iar jocul era uneori oprit, insă jocul era uneori pornit

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și fata asta ambigua n-ar apuca să mă afle,
cât să mi-l povestească pe gropius în 4 timpi,
încerc să cred măcar că mi-ar arunca cenușa
pe baker bridge road 68, fără să-nțeleagă
cine a fost copilul acesta dezasamblat, în stare să
asambleze pitch-uri a milioane de melodii

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimeni acolo să mă revizuiască,
să-mi ducă poza din aproape-n aproape,
și să m-amintească următorilor

iar

când mă-ntreb cum se va-nfățișa totul
și mă gândesc că voi muri cândva,

dincolo nimeni.

 

forță majoră (Maria-Miruna Solomon)

m-am dus la tine cu suta la oră
-ți luasem xannieuri un cadou stângaci
și-am trecut pe lângă mii și mii de maci
și-n mine superparanoia sonoră

dar lângă tine jur că-s fată liberă
m-am consultat cu-armate de insomniaci
mi-au zis că sigur tu nu te prefaci
și că-mpreună acționăm forță majoră

așa că zi de zi eu pun gând bun
pentru că floarea care moare aici crește acolo
și-mi exersez telepatia să îți spun

come with me to the lagoon
în liniște totală sub un halo
we’ll fuck and sleep till noon

somaesthesis – Alex Cosmescu

ce vreau dragoste
vreau liniște dragoste
vreau atingere dragoste și
stat întinși cu
dragoste încolăcindu-ne
membrele și
dragoste umplând
respirație după
respirație dragoste
grea adunată în fiecare
celulă țintuindu-ne
unul de altul

când mi-ai
zis mi s-au
răcit palmele și
am tremurat

te-am întrebat dacă
simți distanță

respirația mea s-a lungit și
s-a făcut foșnet

__

cum decizi ce
să crezi și ce nu

când corpul tremură plăcut da
când corpul tremură dureros nu

azi în mașină am
închis ochii mi-am
ținut palmele pe genunchi am
lăsat mintea să se
facă una cu trupul
fotoliul de piele e comod deși transpir și
nu vreau să transpir

__

ies să fumez și
mă uit când ai fost
ultima oară activă pe messenger

nu vreau să
fac nimic ce te-ar
încorda nu
vreau să fiu așa vreau
să mă așez pe
malul râului să
mă uit la rațe și șobolani

tot ce se întâmplă la distanță
construiește distanță

__

când mă
gândesc că te atingi cu
cineva vreau să
fiu în locul tău
să simt ce simți tu
sau în locul lui
să simt cu tine
să-mi trec vârfurile degetelor pe
claviculele tale sau să le
mișc în cercuri pe clitoris
să simt cum cineva își trece
vârfurile degetelor pe clavicule sau
le mișcă în cercuri pe clitoris

oriunde numai nu în
trupul ăsta fumând a doua
țigară fără filtru rulată la rând
cu telefonul în mână

ce e aici e singurul
lucru de care
nu ai cum să scapi

__

când nu știu ce să fac
fac același lucru
indiferent dacă
funcționează sau nu

cum numești pe cineva care face același lucru indiferent dacă funcționează sau nu
insistent
orb
obsesiv

a întreba același lucru ca formă de contact
continuu

ce știu –
obiectul nu e niciodată identic
în fluxul experienței ceva e
mereu înlocuit de altceva

ce știu –
suntem setați să vrem să fie
identic
când e plăcut

__

nu știu dragoste
ce mă face să tremur și
nu știu ce m-ar
face să mă opresc –

se adună o
durere în umărul drept și
un nod în gât și
palmele reci transpirate și
respirația întretăiată de
pauze lungindu-se și vocea ca
după răceală și
numesc asta tristețe și
încep să tremur mai tare –

ce faci când vrei
să dai sens
numești

când vrei să dai sens
când sensul nu e obvious dragoste

__

motanului roșcat din
curte nu-i
pasă de mine
se uită într-o
gură de canalizare deschisă

nici mie nu-mi
pasă de
mine – pleoapele se
încordează mă
încordez și în
mintea mea ne
atingem în scară și asta e
cum te-ai uita într-o
gură de canalizare deschisă

__

„lasă ce
vezi că a
pierit să
se ducă”

nimic nu a pierit totul se adună
se depozitează

faptul că mă ghemuiesc lângă
peretele rece se
face o deprindere a trupului
faptul că ne-am atins e o
deprindere a trupului și
tânjesc pentru că
e o deprindere a trupului
tânjesc pentru că ești cu
mine fără să
fii cu mine
scratch that
pentru că ai
rămas în mine când ai
plecat și
ești în mine fără să
fii lângă mine


agitația și
tremurul și nodurile în
gât sunt
felul trupului de a spune
nu alex nu ești ceea ce
crezi

când sunt ne-
mulțumit îmi
strâng buzele și-mi
întorc capul
îmi ridic ba un
umăr ba altul și-mi
întind degetele cu
palma ținută pe coapse

dacă aș
vedea asta dintr-o
parte n-aș
vrea să
fiu cu mine

tu cum de ai
vrut să fii cu
mine

sunt o deschidere care
naște deschidere până nu
mai sunt o deschidere care
naște deschidere

__

vuietul mașinilor e
la fel de continuu ca
picăturile de
ploaie ca
pulsația întâi în
brațul stâng apoi în
abdomen
migrează și e
fundalul pe care se
întâmplă tot

când mă
sprijin de
perete și tu
îmi desfaci cureaua
pulsația migrând dintr-o
parte a
trupului în alta e
fundalul

acum a
rămas doar fundalul și
se intensifică

__

tenișii mei sunt
uzi de la ploaie dar
nu mi-i scot
din poziția
în care m-am întins pe
fotoliu se
vede un fragment de
copac acoperit de
peretele casei
dacă ai fi în
locul meu ai vedea ce văd eu
dacă aș fi în
locul tău aș
închide ochii și m-aș
atinge

mintea se
face ghem și
sunt doar aici

__

m-ai adus într-un loc unde
dragostea ocupa fiecare
celulă și
acum distanța ocupă
fiecare celulă

a crea
distanță e
echivalent cu a
părăsi

dacă aș fi un
pisic aș
umbla după tine
așa mi-e rușine

__

mi-am
acoperit tot ce am
putut și m-am
așezat pe o bancă

gluga e prea liberă și
îmi ard urechile

răceala trasează
contururi pe
spatele meu
începe de jos și
acoperă
din ce în ce mai
mult

când merg ceea ce
îmi apare se face un
tunel

suficient spațiu cât să
trec dar
atât
__

tu mă
atingi – stăm
împreună în
scară pe întuneric și
tu vrei să-mi
fie bine –
tresărim la
orice zgomot îmi
strecor mâna sub
marginea rochiei tale lângă
stern
apoi afară rulez
două țigări
ce e
trupul iubit
care e
semnul după care îl
recunoști
vrei să-i fie bine și
simți asta în
fiecare celulă
vrea să-ți fie
bine și simți asta în
fiecare celulă
când unul se
simte bine fără să
fie sigur cum se
simte celălalt se
simte vinovat

__

„rabdă fii
tare”

nu pot trupul respinge de la
sine când zic
„fii tare” și
râd cât de
artificial sună e
ce ți-ar
spune un coach
cuvintele astea sar de pe
trupul meu ca o
minge de ping pong
lovită de perete când
mi le șoptesc

tot așa când zic în
șoaptă „rabdă”
nu nu rabd nu vreau
să rabd doar
aștept până
o să treacă
dacă zic
„rabdă” trupul se
încordează ca
atunci când sora
medicală zice
„n-o să doară deloc”
dacă zic
„lasă ceea ce e să
fie cât e tu doar
stai cu
asta oricât ar dura” se
face liniște și
fruntea se destinde

e din ce în
ce mai frig și
noaptea mă leagănă

__

am mers pe
jos până acasă drumul pe
care îl făceam
împreună ca să
stăm mai mult împreună și
nu m-am uitat în
mobil niciodată

__

căldura mă face să mă
încrunt când îmi
ridic fața și
pătrunde în trup

mă sprijin de
perete și e
bine când am ceva de
care să mă
sprijin

vreau să mă atingi și
între noi să nu fie
nimic doar
trupul tău atingând trupul meu și
liniște în care să
fim ambii
dragoste în care să
fim ambii

Procesul douămiismului – un epilog

Cosmina Moroșan
Fără proces, doar reanimare cântată

O hăbăucă provincială la vârsta de 15 ani, în București, cercetează chioșcul de la Muzeul Literaturii Române. Chioșcul-dreptunghiurel încălzit, tixit aberant de cărți (nu mai există acum, am locuită o perioadă pe aproape) era singurul loc unde se găseau volumele de la Editura Vinea.

Douămiiștii (cuvânt prea general, dar o să fac un compromis acum), obosiții exuberanți, plasându-se (deși nevrozant și aproape duios), anti blazare de orice fel, m-au înșurubat cumva în contextul literaturii contemporane atunci când abia o descopeream.

Unele din textele lor au și acum un efect super incantatoriu asupra mea, prin modul în care cultivă un biografism apăsat plus o nevoie subtilă, constantă de a depăși scenariul propriilor narațiuni.

Am un suflet risipit într-o mie de părți, cât de cât luminos:), care se revendică din alte furii decât cele ale poeților douămiiști (sau din alte bucurii, oleacă). Împinsă, însă, de vria inconștientă a universului, m-am aburcat total peste atmosfere precum cele din: micul manual de terorism (Andrei Peniuc), Europa zece cântece funerare (Elena Vlădăreanu), ecograffiti (Ruxandra Novac), fratele păduche (Dan Sociu) etc.
Sacadarea aia bolnavă, milimetrică din textele lui Liviu Diamandi conține, de asemenea, din lucirile doumiismului (pentru tinerii care n-au auzit de acest obscur dubios, am o arhivă cu ele, păstrată de pe clubliterar.com:) )

“și acum îți spun / fața la perete” “Fericire by nekro” “Eu nu mă pot mântui fără dragostea voastră” “Sinele meu trist…” “și acum îți spun / fața la perete” “și acum îți spun / fața la perete”
“Eu nu mă pot mântui fără dragostea voastră”

 

Uite-așa mă încalecă douămiismul prin casă deseori, căci tot prin el i-am cunoscut la 16 pe Adi Urmanov, Gabi Eftimie, val chimic, poeții moldoveni și, mai târziu, la Cluj, pe poeții acelui valoros (a se citi cu căldură cuvântul ăsta tare) intermezzo literar, cel de trecere înspre postdouămiism.

Și apoi am cunoscut-o la București pe Adriana Gheorghe, pe care nu o pot dezlipi de primele performance-uri din spațiul literaturii făcute de apropiații ei de atunci Adi Urmanov și Peniuc. Mai adaug că această doumiistă-artistă a fost printre puținii oameni care a tot încercat să aducă poezia în spațiul artei, începând cu 2006 și până deunăzi. Și cărticica ei (cum îi spune ea) False Hours… (am scris undeva despre că: Personajele apar, deci, nu pentru a domina o situație, ci pentru a alarma blând, a deschide perspective, a trasa o linie de contrast pe un cadru prea strâns afectiv. Relatările se formulează treptat într-o cadență poetică, indiferentă la posibilele confuzii dintre perspective ideatice diferite. (…) Textul experimental, performativ e o țesătură, în cele din urmă, incertă la toate nivelurile: stilistic, ideatic, vizual etc. Autoarea încearcă să localizeze și apoi să verbalizeze ceva precis (la nivel de afect sau intensitate) prin cuvinte inexacte. Afectul descrie o multiplicitate de stări, asociate blândeții, uimirii, iubirii dezinteresate, constant reformulate prin practici de apropiere a materialității:

“(…) ‘a thing I see before me: something abstract, she wrote, but residing in the downs or sky; beside which nothing matters; in which I shall exist and continue to exist.’, scratching the line, caressing the line, losing the line.”

 

Să nu uităm că, în paralel cu Fracturiștii, se mai afirmau și alți douămiiștii simpatici la Arad. E vorba de gruparea Celebrul Animal. Am observat că nu prea mai știe lumea de răufăcătorul vorbește de Kata, de romanul Celebrul animal, de sonata pentru cornet de hârtie de V. Leac sau Lucian, tot de Leac. Vreți să vă fac poftă?

 

““să trimitem texte la “Anunțuri gratuite”. Luăm Vând și cumpăr, completăm talonul, semnăn tot Celebrul animal și vedem ce iese. Poate ne sună careva. (…) Confuzie! Confuzie revoluționară! Asta dac-am putea obține!” (din Celebrul animal)

“Copiii se uitau la filme! Adunau în mintea lor beată fragmente din puținele producții vizionate la viața lor, le montau cu imaginile pe care le filmau chiar atunci cu privirea năucă, le ieșea un film nou.” (din Celebrul animal)

“de la fereastră/ privește umbra spitalului / lungindu-se peste gazon // există un moment în care umbra asta / face înconjurul pământului” (din răufăcătorul vorbește)

nu te teme! răpește-ți aproapele și fă-l fericit!” (din răufăcătorul vorbește)

“și fiecare va descoperi o stranie strălucire/ în cafeaua ce se scurge din dozator” (din răufăcătorul vorbește)

“Tatăl tău moare. Scotocim casa și găsim o geantă de piele plină cu scrisorile lui de dragoste. Ne dezbrăcăm în piele goală, ne întindem pe pat/ Și ne acoperim cu ele.” (din răufăcătorul vorbește)

“mă simt ca un fel de adolescent decapitat/ inteligent și umilitor un/ talkin’head zâmbăreț dezinvolt/ repede-repede le spun pe toate” (din răufăcătorul vorbește)

“erau zilele alea speciale când ne jucam/ țineam spectacole da era specialistă în a alege zile speciale/ zile cu soare fără caniculă/ cu aer uscat și cumva răcoros parcă în cameră/ atunci îl dădeam jos pe Croitoraș de pe dulapul din hol/ îl aduceam pe Dan Mincinosu de pe frigider/ da era minunat” (din Lucian, V. Leac)

P.S. : și încă aștept un volum de Cătălin Furtună

 

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑