Procesul douămiismului – un epilog

Cosmina Moroșan
Fără proces, doar reanimare cântată

O hăbăucă provincială la vârsta de 15 ani, în București, cercetează chioșcul de la Muzeul Literaturii Române. Chioșcul-dreptunghiurel încălzit, tixit aberant de cărți (nu mai există acum, am locuită o perioadă pe aproape) era singurul loc unde se găseau volumele de la Editura Vinea.

Douămiiștii (cuvânt prea general, dar o să fac un compromis acum), obosiții exuberanți, plasându-se (deși nevrozant și aproape duios), anti blazare de orice fel, m-au înșurubat cumva în contextul literaturii contemporane atunci când abia o descopeream.

Unele din textele lor au și acum un efect super incantatoriu asupra mea, prin modul în care cultivă un biografism apăsat plus o nevoie subtilă, constantă de a depăși scenariul propriilor narațiuni.

Am un suflet risipit într-o mie de părți, cât de cât luminos:), care se revendică din alte furii decât cele ale poeților douămiiști (sau din alte bucurii, oleacă). Împinsă, însă, de vria inconștientă a universului, m-am aburcat total peste atmosfere precum cele din: micul manual de terorism (Andrei Peniuc), Europa zece cântece funerare (Elena Vlădăreanu), ecograffiti (Ruxandra Novac), fratele păduche (Dan Sociu) etc.
Sacadarea aia bolnavă, milimetrică din textele lui Liviu Diamandi conține, de asemenea, din lucirile doumiismului (pentru tinerii care n-au auzit de acest obscur dubios, am o arhivă cu ele, păstrată de pe clubliterar.com:) )

“și acum îți spun / fața la perete” “Fericire by nekro” “Eu nu mă pot mântui fără dragostea voastră” “Sinele meu trist…” “și acum îți spun / fața la perete” “și acum îți spun / fața la perete”
“Eu nu mă pot mântui fără dragostea voastră”

 

Uite-așa mă încalecă douămiismul prin casă deseori, căci tot prin el i-am cunoscut la 16 pe Adi Urmanov, Gabi Eftimie, val chimic, poeții moldoveni și, mai târziu, la Cluj, pe poeții acelui valoros (a se citi cu căldură cuvântul ăsta tare) intermezzo literar, cel de trecere înspre postdouămiism.

Și apoi am cunoscut-o la București pe Adriana Gheorghe, pe care nu o pot dezlipi de primele performance-uri din spațiul literaturii făcute de apropiații ei de atunci Adi Urmanov și Peniuc. Mai adaug că această doumiistă-artistă a fost printre puținii oameni care a tot încercat să aducă poezia în spațiul artei, începând cu 2006 și până deunăzi. Și cărticica ei (cum îi spune ea) False Hours… (am scris undeva despre că: Personajele apar, deci, nu pentru a domina o situație, ci pentru a alarma blând, a deschide perspective, a trasa o linie de contrast pe un cadru prea strâns afectiv. Relatările se formulează treptat într-o cadență poetică, indiferentă la posibilele confuzii dintre perspective ideatice diferite. (…) Textul experimental, performativ e o țesătură, în cele din urmă, incertă la toate nivelurile: stilistic, ideatic, vizual etc. Autoarea încearcă să localizeze și apoi să verbalizeze ceva precis (la nivel de afect sau intensitate) prin cuvinte inexacte. Afectul descrie o multiplicitate de stări, asociate blândeții, uimirii, iubirii dezinteresate, constant reformulate prin practici de apropiere a materialității:

“(…) ‘a thing I see before me: something abstract, she wrote, but residing in the downs or sky; beside which nothing matters; in which I shall exist and continue to exist.’, scratching the line, caressing the line, losing the line.”

 

Să nu uităm că, în paralel cu Fracturiștii, se mai afirmau și alți douămiiștii simpatici la Arad. E vorba de gruparea Celebrul Animal. Am observat că nu prea mai știe lumea de răufăcătorul vorbește de Kata, de romanul Celebrul animal, de sonata pentru cornet de hârtie de V. Leac sau Lucian, tot de Leac. Vreți să vă fac poftă?

 

““să trimitem texte la “Anunțuri gratuite”. Luăm Vând și cumpăr, completăm talonul, semnăn tot Celebrul animal și vedem ce iese. Poate ne sună careva. (…) Confuzie! Confuzie revoluționară! Asta dac-am putea obține!” (din Celebrul animal)

“Copiii se uitau la filme! Adunau în mintea lor beată fragmente din puținele producții vizionate la viața lor, le montau cu imaginile pe care le filmau chiar atunci cu privirea năucă, le ieșea un film nou.” (din Celebrul animal)

“de la fereastră/ privește umbra spitalului / lungindu-se peste gazon // există un moment în care umbra asta / face înconjurul pământului” (din răufăcătorul vorbește)

nu te teme! răpește-ți aproapele și fă-l fericit!” (din răufăcătorul vorbește)

“și fiecare va descoperi o stranie strălucire/ în cafeaua ce se scurge din dozator” (din răufăcătorul vorbește)

“Tatăl tău moare. Scotocim casa și găsim o geantă de piele plină cu scrisorile lui de dragoste. Ne dezbrăcăm în piele goală, ne întindem pe pat/ Și ne acoperim cu ele.” (din răufăcătorul vorbește)

“mă simt ca un fel de adolescent decapitat/ inteligent și umilitor un/ talkin’head zâmbăreț dezinvolt/ repede-repede le spun pe toate” (din răufăcătorul vorbește)

“erau zilele alea speciale când ne jucam/ țineam spectacole da era specialistă în a alege zile speciale/ zile cu soare fără caniculă/ cu aer uscat și cumva răcoros parcă în cameră/ atunci îl dădeam jos pe Croitoraș de pe dulapul din hol/ îl aduceam pe Dan Mincinosu de pe frigider/ da era minunat” (din Lucian, V. Leac)

P.S. : și încă aștept un volum de Cătălin Furtună

 

Procesul douămiismului (6)

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru).

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic.

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist?

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)

Mina Decu
“Tell me what poetry is and I’ll tell you what douămiism is.”

Tell me what poetry is and I’ll tell you what douămiism is. So, fără teoretizări precise, am putea spune că douămiismul, mai întâi de toate, a fost metafizic, existențial, biografic, metaforic de carnal și carnal de metaforic, că a curs mult sânge în poezia acelor vremuri, sânge care a servit și de vers și de fond și de sintagmă. Ce s-a schimbat de atunci? Trupul a devenit corp/organism, sângele a devenit ceva/orice chimic, plimbarea s-a transformat în trip, discuția în texting, livrescul în manifest referențial/referință manifestă, iubitul a devenit boyfriend și dragostea s-a transformat în sex, cu despărțirea aferentă metamorfozată în block. Ce s-a întâmplat cu poezia? Dacă e să fie, e tot acolo, e la fel, doar că articulațiile ei sunt din crom-cobalt acum, discursul ei e uneori despre o anume dreptate/corectitudine nișat-generalizată/generalizat-nișată și politicul e mai mult program decât cetate. Dacă pe mine mă influențează poezia douămiistă? Da, așa cum mă influențează în ordinea/haosul gândurilor mele discuțiile oamenilor din diferite generații care stau acum la aceeași terasă la care eu scriu acest răspuns la invitația mafiei sonetelor.


Lucian Brad

“Câți vor mai fi postdouămiiști?”

Îmi pare rău, dar în ciuda unei întrebări atât de frumoase pentru un cititor de poezie contemporană ca mine, mereu pus pe teorii care să scoată tot ce e mai bun dintr-o lectură, ca poet prefer o anumită ignoranță și retractilitate față de premisa acestui dosar. În sensul în care mă intrigă doar până la un punct apartenența mea la curentul postdouămiist, până la punctul aprecierii în bloc a modului în care fiecare se joacă acum cu tot ce e mai contemporan, dar nu și a liniilor de influență intra și intergeneraționale. În consecință, respectul meu imens pentru autori care, nu numai că au reușit proiecte superbe în contextul lor imediat, dar au și inovat puternic, invitând la rândul lor la inovații. De asemenea, indiferența mea când scriu, când mă raportez la contextul în care scriu, la poezia scrisă în consecința celor de mai devreme, care, de cele mai multe ori, îmi pare că nu reușesc să facă acel ultim pas din influențe, reușind doar acea poezie extraordinară a mizelor mici. În fine, câți ani au fost douămiiști? Câți vor mai fi postdouămiiști?

Krista Szöcs

“Ar fi ca o trecere de la punk, grunge, post-punk la un fel de post-punk revival, indie, post-rock, shoegaze, dream-pop”

Despre douămiism s-a vorbit deja atât de mult, în multe contexte, multe idei, a devenit mult mai important decât era la începutul anilor 2000 când unii poeți tineri se remarcau prin îndepărtarea tot mai evidentă de optzecism și nouăzecism și prin unele particularități poetice. Apariția douămiismului nu doar că a fost necesară, dar s-a creat cu multă dezinvoltură pe ceva început, iar poezia, în momentul acela, avea nevoie de o schimbare. Chiar dacă viziunea douămiiștilor făcea parte dintr-un videoclip asemănător, fiecare poet/poetă a reușit să-și găsească cadrele proprii. Mult biografism, sinceritate, furie care de data aceasta era și exprimată și reprimată. De la fracturiști la neoexpresioniști, extrovertiți și introvertiți laolaltă, toți au ajutat la formarea unei paradigme bine definite în literatura română. E cam greu să nu te raportezi la asta ca tânăr poet. Ar fi fals din partea noastră să nu recunoaștem influența lor, chiar dacă nu am preferat neapărat poezia unora și nu toți au fost pe linie cu gustul personal. Dar de la ei am deprins sinceritatea, dramatismul bine dozat, cinismul, umorul fin. Da, despre generația postdouămiistă a spus și un critic că „Poezia lor nu e violentă, exhibiționistă sau extremistă, ci nevrotică, introvertită, rafinat-deconstructivă, cultivată si intimistă” și se poate să fie așa. Poate că această generație, dacă deja se poate pune problema uneia, nu are are curajul revoltei sau partea domestică a poeziei li se arată mai generoasă. Pentru postdouămiiști revolta și visceralismul despre care s-a vorbit des la douămiiști poate fi calmitatea și domesticul/natura, în perioada aceasta a Internetului când e de ajuns să te revolți printr-o postare publică.

Este evident că poezia douămiizecistă e schimbată. Dar schimbarea nu ar consta neapărat în găsirea unor noi poetici, cât mai degrabă în găsirea mai multor direcții de explorare. Ar fi ca o trecere de la punk, grunge, post-punk la un fel de post-punk revival, indie, post-rock, shoegaze, dream-pop ș.a.

Un dezavantaj al acestei etichete – postdouămiism – ar fi numele în sine, discuție care s-a purtat și legat de postmodernism, anume că lasă impresia unei dorințe de depășire a inamicului, în acest caz douămiismul, prin a-l evoca, și nu cred că așa se pune problema în cazul de față, la fel cum cred că nu se pune nici în cazul postmodernismului. Poate se găsește, între timp, o altă denumire 😊

Procesul douămiismului (2)

History of Wood Working Hand Tools - Ronix Blog

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru).

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic.

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist?

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)




Elena Boldor
„m-am emoționat foarte tare când îi citeam «poemele utilitare»”

ce apreciez cel mai mult la generația douămiistă e biografismul, dar și sensibilitatea specifică ei. țin minte și acum cât de mult îmi plăceau T.S. Khasis și V. Leac. sunt unele poeme care m-au marcat foarte mult ca persoană, mai ales pentru ce trăiam pe atunci. ca să mă propulsez puțin în viitor, la câteva zile de la lectura OMG, m-am văzut cu Raluca Boantă în Insomnia. avea în geantă niște cărți, printre care și o antologie de poezie în care era inclus și Adrian Urmanov. nu auzisem de el până atunci, dar m-am emoționat foarte tare când îi citeam ,,poemele utilitare”. chiar dacă nu mă raportez la douămiiști în niciun fel, emoțional îi am foarte aproape, parțial pentru că am crescut cu poezia lor.

eu văd o delimitare clară între douămiiști și cei care au publicat după 2010. Alex Ciorogar vorbea despre un metamodernism. mi se pare un termen foarte bun, încă se vede legătura dintre ei și douămiiști. e o trecere normală și naturală, dar foarte cuminte și gingașă.

cred că în ultimii ani a apărut un fel de post-postmodernism à la David Foster Wallace. ce mi se pare foarte tare la asta e că poeții nu sunt licențiați în litere sau nu se concentrează strict pe domeniul ăsta așa cum vedem la douămiiști sau la cei publicați după 2010. mulți activează în domenii foarte variate și cool: Mircea Florea pe matematică, Teona Galgoțiu pe regie, Cătălina Stanislav pe gender studies, eu (curând) pe psihologie, etc.

mă bucur când văd că unii nu iau poezia (foarte) în serios și fac tot felul de experimente cu ea. și mai ales când boomerii devin foarte ofticați din cauza asta. simt că ăsta e cazul meu și al lui Tudor Pop. mergem all the way through cu pop-culture-ul și tot ce ține de fenomenele internetului. pe alocuri, simt că poezia noastră (dar mai ales a lui Tudor) e un fel de poezie computațională cu foarte multe glitch-uri care inserează automat stickere și colaje de pe Tumblr și reply-uri de pe tot feluri de chat-uri. nu simt că poezia ar trebui să se limiteze doar la textul în sine. poezia e și ce mesaj trimit unui tip pe gmail, ce comentariu las pe youtube unui album care-mi place de mor, ce combinație de emoji-uri descriu foarte bine starea mea de moment etc. deși trăim pe world wide web f mult din timp, încerc să transmit chestiile mici pe care le experimentez irl care de multe ori sunt trecute cu vederea. nu e un caz izolat, sunt mulți prieteni și amici de-ai mei scriitori fac asta. e o gură de aer proaspăt, chiar dacă sunt multe ferestre deschise.

pe de altă parte, așa cum spunea și Alex Ciorogar, unii poeți se privează de noile tipuri de expresivitate. câțiva merg pe direcția asta postumanistă, geopolitică. simt că Mircea Florea, Ioan Coroamă și Maria Solomon folosesc niște tehnici foarte mișto și le iese foarte bine.

cred că poezia e un rizom, un proces. degeaba ne întrebăm dacă asta sau cealaltă e poezie, ar trebui să fim curioși ce va deveni poezia în următorii ani. aștept cu nerăbdare.




Mihók Tamás
„Doamnă Angelica, în pofida eforturilor dvs. n-am devenit poet douămiist ...

Am mai zis-o cu ocazia unei anchete realizate de revista „Euphorion” (nr. 4/2017), având ca obiect tocmai postdouămiismul: cred mai degrabă în generații de cărți decât în generații de scriitori. Motivele n-aș dori să le reiau, încât se pot subînțelege.

Termenul „postdouămiism” mi se pare azi la fel de improvizat și inoperant ca atunci când beneficia de primele sale rampe de lansare. În schimb, metamodernismul, contextualizat la noi de Alex Ciorogar (și adoptat inclusiv de scriitorii transilvăneni de limbă maghiară – v. antologia Címtelen föld [Pământ fără adresă], îngrijită de André Ferenc și Horváth Benji), respectiv postumanismul infuzat în teoriile literare autohtone de Mihai Iovănel sunt, din punctul meu de vedere, abordări elocvente, cu deschideri mai ample. Aceste concepte-umbrelă permit criticii să foreze în profunzimile poeticului.

În lirica noastră recentă, fondul biografist-traumatic și imaginarul poetic au mers mână în mână, natura simbiozei lor determinând, sub raport sincronic, preferințele estetice ale câte unui colectiv de poeți.

Dar dacă e să ne călăuzim, totuși, după dihotomia stearpă douămiist-postdouămiist (nemaiexistând, probabil, cale de întoarcere), e bine să avem în minte un set de opoziții justificabile prin prisma realităților socio-politice în sânul cărora s-au format poeții în discuție. Astfel, douămiismul e, în general, minimalist, tranzitiv, urbanist, trivial, (neo)expresionist, biografist, confesiv, visceral, ierarhic, a(nti)-formalist, a(nti)-poetic, terapeutic, preocupat de inflexiuni tematice postdecembriste. Exemple: Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Radu Vancu. În timp ce postdouămiismul, mai eterogen, mizează pe barochism, reflexivitate relațională, conexiune tip rețea, globalizare, (neo)ruralism, limbaj milenial, cerebralitate, formalism discret, coeziune antigeneraționistă și o oarecare resurecție ideologică; exemple: Teodora Coman (comunitarianism, apoi postumanism), Laurențiu Ion (realism capitalist), Bogdan Tiutiu (ecologism psihotic), Andrei Dósa (radiografii kitsch), Florentin Popa (slam aluvionar). Pe de altă parte, există și numitori comuni la nivel discursiv, unul dintre ei fiind fragmentarismul. Dar acestea sunt doar simple repere, realitatea la firul ierbii arată puțin diferit: postdouămiiștii obișnuiesc să împrumute și să prelucreze felurite tertipuri discursive douămiiste, în vreme ce unii douămiiști, în noile lor volume, par să semene tot mai mult cu „frații lor mai mici”. Dovadă că vremurile sunt cele care stimulează „organul poetic”, nu auriculele aplicate de critici.

În orice caz, poate și datorită rețelelor virtuale, poeții debutați în ultimii 10-15 ani sunt mai deschiși socializării (și, implicit, cooperării) – inclusiv cu predecesorii. Având conturi de Facebook, Instagram und so weiter und so fort, postdouămiiștii nu suferă de lipsa vizibilității (unde mai pui că n-au nici complexul cenzurii), prin urmare nu se simt nevoiți să-și construiască imaginea pe spinarea vreunei ofensive. Trecând discuția în registru comic, am putea spune că postdouămiiștii nu cunosc zdravenele scatoalce aplicate de educatoare 🙂 (Bine, pe mine, pentru că refuzam să adorm, doamna Angelica m-a îndesat în dulapul patului rabatabil de la grădi, încuindu-mă acolo vreo 7 secunde lungi cât o zi de post. Doamnă Angelica, în pofida eforturilor dvs. n-am devenit poet douămiist.)

Revenind: pot spune că m-au inspirat ambele așa-numite promoții, ba chiar și omoloagele lor din Ungaria (unde noile valuri de poeți se succed la fel de pașnic). Astfel că nu văd de ce ar trebui să calc pe cadavre ca să spun ce am de spus în poezie. Ca poet, cuminte sau ne-cuminte ar trebui să fii raportat la propriile tale capcane concesive, acolo se duc adevăratele bătălii; prin prisma achizițiilor spirituale, scandalurile inter-generaționiste sunt, prin comparație, apă de ploaie. Așa că, băieți și fete, hai să fim mafioți și să ne vedem de scris.




Five of the best: High-tech hammers

Teona Galgoțiu
„mi-a devenit tot mai greu de-a lungul timpului să ignor atmosfera majoritar self-centered și conservatoare a generației”

Era absolut necesar ca arta românească să fie mai lucidă și asumată politic și social, deci mă bucur că și poezia se dezvoltă tot mai mult din punctul ăsta de vedere Am început cu observația asta pentru că, deși din douămiism fac parte și poete/poeți pe care le/îi admir și de la care învăț (nu dau nume pentru că e o listă lungă), mi-a devenit tot mai greu de-a lungul timpului să ignor atmosfera majoritar self-centered și conservatoare a generației. Deși înțeleg de ce postdouămiiștii sunt percepuți drept „copii cuminți”, cred că în cazul unora dintre ei* e vorba de un alt fel de radicalitate, una care mizează pe empatie și incluziune socială, care poate fi ușor redusă (și se întâmplă des) la corectitudine politică care castrează flow-ul poetic. Ha ha.

Pe lângă revoluția asta, hai să-i zicem, sensibilă, ce mi se mai pare pregnant la generația mea e clashul tot mai mare de stiluri. La fel cum contextul socio-politic de la sfârșitul secolului trecut a fost fertil pentru manifestul fracturist, de exemplu, și cel din ultimii ani, fertil pentru discuția tot mai aprinsă despre definiția postumanismului, cred că mișcarea asta de artiști și artiste tineri/e „între”, care adună tot felul de practici laolaltă (și nu mă refer doar de poezie), e provocată de raportarea atât de contradictorie față de prezent – sunt fascinat de tehnologie dar n-o mai suport, vreau să mă mut mai aproape de natură dar sunt anxios să pierd evenimentele din oraș, verific instagramul o dată la câteva minute și după mi-l șterg din telefon, e inconfortabil să interacționez în viața reală cu oamenii despre care știu multe detalii intime din story-uri, sunt hiperactiv și am atenție distributivă dezvoltată dar sunt apatic și n-am chef decât să mă uit la chestii pe youtube, am nevoie de propria definiție a spiritualității dar nevoia asta mă și blochează și îmi vine să continui dar mă opresc aici. Cu siguranță fiecare generație artistică vine cu bagajul ei de contradicții, dar la postdouămiiști simt în special du-te-vino-ul ăsta. Cred că sunt mai multe motive, unul major fiind repopularizarea poeziei (prin proiecte interdisciplinare, platforme de videopoeme și introducerea poeziei în spectacole performative, ateliere pentru adolescenți și studenți, tot mai multe publicații online dedicate poeziei) și altul, fascinația față de pop culture și toate ramurile ei, hai sa le zicem, trashy-guilty-pleasure gen Bravo ai stil, Insula iubirii, Dorian Popa etc., care se infiltrează tot mai mult în „arta înaltă” românească.

*am decis să nu vorbsc la persoana a doua plural pentru că e awkward să mă auto-categorisesc, dar clar e direcția care mă interesează și pe care încerc să o intergez în proiectele mele

Procesul douămiismului (1)

 

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru).

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic.

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist?

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)

 

 

Medeea IANCU:
„Douămiismul este un loc idilic pentru bărbăția adevărată,
un sitcom și gag-urile lui și un iad pentru cei/cele diferiți/te”

 

Nu am idoli. Idolii iau ochii și sufletul oamenilor cu sclipirea lor, îi fac supuși și prizonieri. Douămiismul este nostalgie iar nostalgia este durere; însă nostalgia nu este doar durere ci poate fi și un doliu după lucruri imaginate.

Este o diferență între nostalgie și mărturie. Nostalgia este despre loialitatea față de un trecut idilic, mitizat, despre pierderea de sine, despre confuzie, despre pierderea familiarității și a despărțirii de familie, despre anxietatea despărțirii și anxietatea maturizării, despre pierderea contactului cu realitatea, despre masculinitate și, din păcate, despre naționalism și supremație.

Nostalgia este acea emoție care este îngăduită bărbaților. Deși la origine era considerată o boală și era tratată de unii medici prin violență, nostalgia este despre influență, statut, restaurarea orînduirii patriarhale și a dominației. Ceea ce cîndva bărbații considerau că te face slab, că te face să pari femeie –, iar femeia „este rușine și inferioritate” –, azi te face bărbat.

Douămiismul a „eliberat” bărbații, nu și femeile. Rămîne un „mister” cum generațiile din literatura romînă au avut în componență atîția poeți și atît de puține poete. Douămiismul este un loc idilic pentru bărbați și un coșmar pentru femei. Douămiismul este un loc idilic pentru bărbăția adevărată, un sitcom și gag-urile lui și un iad pentru cei/cele diferiți/te.

Douămiismul arată și pierderea siguranței; din această criză care nu poate fi acceptată și integrată, din negarea schimbării, se naște nostalgia. Douămiismul e plin de mituri despre artist și e incapabil să-și imagineze și să accepte existența scriitoarei și a celor diferiți/te. Visul douămiismul este construirea unei identități artistice romantice, infantile, bazată pe superstiții și basme, folclor și misticism.

Pare că nimic nu mai poate exista după douămiism decît douămiismul. Familiarul și familialul, nostalgia și tradiția sînt laolaltă în acest proiect poetic: trebuie să știm cine este capul familiei literare, așa cum copiii sînt crescuți pentru a le aduce o cană cu apă la bătrînețe părinților, pentru a avea cine să aibă grijă de ei –, copiii nu trebuie să-și contrazică sau chestioneze niciodată părinții; copiii nu trebuie să-și părăsească niciodată familia –, așa generațiile născute din douămiism trebuie să știe cine este capul familiei literare, cel care le-a dat identitate și sens: trebuie să fie loiali tatălui și să devină ceea ce au moștenit.

POEZIA SE PARE CĂ TREBUIE SĂ FIE PRO FAMILIE PENTRU A FI POEZIE.

POEZIA SE PARE CĂ TREBUIE SĂ FIE PRO TUTELĂ PENTRU A FI POEZIE.

POEZIA SE PARE CĂ TREBUIE SĂ FIE PRO NATALITATE PENTRU A FI POEZIE.

Pare că nimic nu mai poate exista după douămiism decît douămiismul: douămiism resuscitat; douămiism reinventat; douămiism nostalgic; douămiismul ca hit; douămiismul ca poveste de succes; douămiism pe repeat; douămiismul ca instituție; douămiism ca rit; douămiismul ca prezervare a patriarhatului; douămiismul ca valoare tradițională a literaturii; douămiismul ca miracol; douămiismul ca stil de viață; douămiismul-garnizoană; douămiismul ca relaxare; douămiismul în postul de control și în postul de conducere; douămiismul solidar cu douămiismul; douămiismul solidar cu fascismul; douămiismul solidar cu legionarismul; douămiismul monarhist; douămiismul minimalist și douămiismul maximalist; douămiismul urcînd și coborînd; douămiismul solidar cu Cioran; douămiismul solidar cu Robert Lee; douămiismul solidar cu supremația; douămiismul pur și simplu.

Douămiismul, un exemplu; douămiismul mergînd mai departe; douămiismul ca frumusețe a vieții: douămiismul centrist; douămiismul autentic; douămiismul rezistînd; douămiismul întorcîndu-se la origini; douămiismul secular; douămiismul moștenit; douămiismul familial; douămiismul e simplu și nu ia mult timp!; douămiismul memorabil; douămiismul mistic; douămiismul creștin; douămiismul creînd progres pentru douămiism; douămiismul creînd spațiu pentru douămiism; douămiismul creînd un timp douămiist pentru douămiism; douămiismul creînd locul potrivit pentru douămiism; douămiismul slăvind predecesorii douămiismului; douămiismul eroic: sînt oameni care tînjesc după douămiism; sînt oameni care cad la pat de dorul douămiismului; sînt oameni care și-ar da viața pentru douămiism.

Douămiismul UNIC într-un dialog UNIC; douămiismul ca identitate; douămiismul ca politică; douămiismul sub a cărui ascultare trebuie să stai; douămiismul ca prizonierat; douămiismul tutelar; douămiismul promovînd bărbăția creștină; douămiism viril; douămiismul ca testament; douămiismul din diaspora; douămiismul este colaborarea cu douămiismul; douămiismul este „adevăratul suflet romînesc”: douămiismul ca spiritualitate; douămiistul președinte; douămiistul profesor; douămiistul avocat; douămiistul inspector; douămiistul polițist; douămiistul confrate; douămiistul ministru; intelectualul douămiist; bugetul douămiist; pedagogia douămiistă; planul de lecție douămiist; corectura douămiistă; dictarea douămiistă; aleea douămiistă și sucul douămiist; lupta pentru drepturile douămiiste; lupta pentru drepturile patriarhatului douămiist; rating douămiist; exit-poll douămiist; publicitate douămiistă; presă douămiistă; douămiismul ca veșnică pomenire; douămiismul ca mit; douămiismul ca ideologie: douămiismul ca educație literară; douămiismul clasic și douămiismul istoric; douămiismul compulsiv; douămiismul cinei cea de taină; douămiismul în clasamentul european; douămiismul colonialist; douămiismul internalizat; asimilarea douămiistă; segregarea douămiistă; inflația douămiistă; arhitectura douămiistă; gentrificarea douămiistă; douămiismul ca distragere; douămiismul ableist: poezia ca sistem opresiv!

Adrienne Rich scria în Blood, Bread, and Poetry: Selected Prose, 1979-1985 că:

When someone with the authority of a teacher, say, describes the world and you are not in it, there is a moment of psychic disequilibrium, as if you looked in the mirror and saw nothing.”

Un poet douămiist spunea că poezia nu este despre: cu alte cuvinte, toată poezia trebuie să fie despre el, cu alte cuvinte, el definește pentru toată lumea ce este poezia. În această paradigmă, poezia poate fi despre: despre ceea ce este considerat vizibil, normal, apt, central, loial, național, universal, uman. Dacă durerea unora este reprezentată și percepută ca fiind umană; dacă durerea unora este performată pentru a satisface sistemul; dacă durerea unora este reprezentată ca fiind mainstream, ea devine validă.

Pe de altă parte, viața literară romînească este doar scandal. Ca-n modelul familiei disfuncționale: nu știm cum să ne exprimăm trăirile decît răbufnind; literatura romînă se pare că poate exista doar la nivel de Divertis, talk-show-uri de Antena 3 și Fox News. Nu pare că avem ce să ne spunem: scandalul devine o scuză pentru a vorbi între noi; scandalul devine „dialog”. Dialogul nu există și nu este posibil în termeni de tutelă, promoție, proprietate, cucerire, stăpînire, maestru-novice.

Dacă ne uităm în istorie, vedem că aproape toate generațiile literare au fost numite după ani: asta arată nu doar programul ideologic, viziunea și producția naționaliste, ci și felul în care vedem literatura și evoluția literaturii/ societății. „Trebuie” să fim promoții: pentru a calma inferioritatea națională, pentru a calma superioritatea națională. Avem „datoria” de a fi promoții: pe de o parte, să promovăm idealul naționalist, pe de alta, să demonstrăm că ceea ce s-a „investit” în noi nu a fost degeaba. Avem „datoria” să absolvim școala maeștrilor, cei care, prin infinita milă a lui Dumnezeu și-au plecat ochii asupra noastră, ne-au descoperit. Avem „datoria” de a ne face „datoria” de a reitera anul de altădată.

Văd persoane tinere care tînjesc după statutul de douămiist, după rolul de patriarh: prin actualele lecții de poezie nu facem decît să creăm patriarhi, cópii de patriarhi cărora altcineva va trebui să le lustruiască picioarele. O literatură de cópii este o literatură mistificată, statică, rigidă, obedientă și îndreptățită, înghețată în timp, iar cine este înghețat în timp poate să-și piardă viața.

În 1965, Parker scoate pe piață pixul pentru „mărimea mîinii unei femei”, „mic și delicat”, așa cum este imaginată lumea femeii: „delicată și inferioară”, – „are femeia vocabular?” –, nu are ce să transmită lumii, nu are ce căuta în luarea deciziilor, „de aceea” generațiile literare se întîmplă fără ea și fără cei „non-universali”, „de aceea” generațiile literare sînt numite de maeștri și create pentru maeștri.

Problema este veche, desigur, întrebarea este aceeași: ce dorim? Ce fel de lume descriem și creăm și cine se poate vedea în oglindă? „Oprește-te clipă! Ești atît de frumoasă!” este romanța în care trăim, sau, altfel spus, catastrofa de care ne agățăm și care ne va transforma în niște ruine dacă nu vom renunța la această fantezie distructivă, suprematistă.

 

 

 

 

Andrei DÓSA:
Am câştigat foarte multe vieţi, de acum puteam să cad în ciuperci

Când eram mic, păpam optzecişti şi douămiişti pe pâine. Optzecismul îmi satisfăcea foamea de procedee tehnice şi imaginar, de insolit poate, douămiismul mă hrănea cu grund biografic şi lejeritate. În primă fază, poezia acestor două perioade a însemnat 1UP. Poezia americană a fost pentru mine 1UP, poezia lumii 1UP, muzica şi cinematografia, cultura internautică etc., 1UP. Cu alte cuvinte, am câştigat foarte multe vieţi, de acum puteam să cad în ciuperci, nu mai aveam frică (sau cel puţin aşa credeam, în fine, îţi trebuie o anumită doză de inconştienţă ca să debutezi).

Cred că a existat şi dispreţ în raportarea mea la anumiţi poeţi douămiişti, gen „cum frate, ăştia doar atâta pot?” Dispreţul nu e constructiv, dar e foarte eficace în mascarea nesiguranţelor şi a imaturităţii. Foarte târziu mi-am dat seama că toate formulele poeziei scrise într-o anumită limbă ar trebui percepute ca un fel de corpus interstiţional, o branhie cu o sumedenie de membrane fine. Şi fiecare dintre ele ar trebui mângâiată, nicidecum detestată, deoarece contribuie la o respiraţie liberă. Un poet bun ar trebui să plutească la suprafaţa acestei bogăţii de formule.   

Dacă prin existenţă înţelegem manifestare concretă, atunci poezia de după momentul douămiist pare mai generoasă în privinţa formulelor, o perioadă cu adevărat individualistă în istoria literaturii. Vocea poetului tinde să devină o compilaţie eclectică, înduioşătoare şi smart sau expresia unei dureri îndelung rafinate, textul tinde să devină textul unui afişaj electronic hackuit de cei de la camera ascunsă. Acest lucru se întâmplă datorită exploziei internetului, a înfloririi micilor edituri dispuse să-şi axeze politica editorială aproape exclusiv pe poezie, dar şi a diminuării îngrijorătoare a importanţei mecanismelor de validare. O mare parte a criticii de receptare s-a mutat pe Goodreads. Lupta afinităţilor pare să dicteze şi să influențeze demersuri. Îmi aleg cuvintele din chat-ul cu poeţii, iată deviza poeziei de azi.

Dacă ne gândim la literatură ca la un magazin de jocuri video, atunci poezia de după momentul douămiist năzuieşte să devină D’Arcy Nader, proprietarul, care ne furnizează un micro pod. Prin activarea lui, putem pătrunde în straturile mai adânci ale realității (virtuale).

 

 

Matei HUTOPILĂ:
douămiiștii doom și post-douămiiștii post-doom

 

Cea mai importantă departajare între doomiiști și postdoomiiști rămîne tot cea cronologică. Să scrieți așa, cu doom, trimitere și la doom (death, destruction, of terrible fate) și la dume, că tot ce pui intenționat pe foaie îs oricum dume pe care vrei să le dai, fie că le dai serios, fie că le dai la panaramă. În mare ar putea fi niște diferențe, subtile: douămiiștii doom și post-douămiiștii post-doom. Douămiiștii punk, post-douămiiștii post-punk. Douămiiștii radicali, post-douămiiștii calculați. Douămiiștii copilăroși, naivi, idealiști, post-douămiiștii conceptuali și intenționali. Douămiiștii true, implicați, personaje, post-douămiiștii evazivi și aspiranți. Douămiiștii alternative, post-douămiiștii techno. Douămiiștii bețivi, postdouămiiștii drogați. Douămiiștii self-destructive, postdouămiiștii vegani. Douămiiștii tactili, ai trupului, crowdsurferi, post-douămiiștii reveriei, ai minții, oneironauți.

Găsesc foarte potrivite niște citate din Gigi Becali, ca să închei:

Douămiiștii: „Nu poţi să scrii ceea ce nu simţi.” / „Scriu şi plîng!”

Post-douămiiștii: „E adevărat, sînt unii atîta de inteligenți încît pot să scrie ceea ce nu simt.”

 

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑