4 sonete BOMBĂ de la toată mafia

Mafiei (Mihnea Bâlici)

Pe vremuri voltele trosneau corect—
rotițe-n angrenaj. Exactamente.
Substanță scursă-n paișpe eprubete,
nimic în plus, nimic fără efect,

nimic să scape minții vigilante
(excepție-n hazard și în afect).
Pe vremuri voltele trosneau perfect.
Acum sinapsele sunt mult mai lente.

Acum doar texte lungi, laborioase,
despre bunici și sat. Copilării
elastice, o carne fără oase,

ce-mi poartă sufletul peste câmpii.
Din amintirile prăpăstioase,
doar texte lungi, descrieri fistichii.



dia-sonetul Împărătesei (Ioan Coroamă)

îmi vreau fecioara înapoi în coastă
împărăteasă peste casa sacră
sacrificăm, și zi-le cum o să-ntoarcă
sacrificiul, să-l soarbă n-o să poată

urcă-te-n arcă fecioară curată
nimeni n-o să poată pe veci să tacă
în colțuri unde minciuna-i prea acră
și nu încap două glasuri deodată.

ne atingem când nu ne mai atingem
se stinge dorința ce nu-i limpede
n-asculta stingerea, căci ea te minte

bolovan pentru trăire-i ascunsul
(de vraja lui virgo), to proton kinoun
akineton, (nu te-ai ascuns îndeajuns)
ești primul mișcător nemișcat din om.

ne ungem mâinile cu sânge și gem,
geme dorința să-și verse sentințe
iar de-ascultat nici nu vrem, prinde-te

de mână și nu i te lăsa pradă
și nimeni n-o să poată ști de ce doar
pentru-mprumut cineva o să cadă
și nimeni n-o să poată simți solar.

timpanul mi te strigă ca-n canale,
chemat-ai fost și nu i te ascunde
te caută, răspunde-i la semnale
nu te prefă că undele-s mărunte

îmi vreau fecioara să o port în brațe
„ionuț, de mine griji te rog nu-ți face”




Către aer (Andrei Doboș)

Aer, o dulce aer, tânăr aer
cu nitrogen, amoniu şi oxid,
tu sui pe cerul satului, corvid,
fâşii din fumul moale de container

şi pungi subţiri de plastic, cîte-un flyer
electoral, în zbor, de la partid,
aduci miros de varuri şi carbid
şi sunete-ascuţite de bomfaier.

De trupul tău se-apropie cu teamă
un strop de moină care se topeşte.
Tu poţi să faci Atlanticul să geamă

şi-ntreaga biosferă te slăveşte,
iar orice lucru care se destramă
în focul tău slow motion se sfîrşeşte.



stanța (Florentin Popa)

câtă iubire și cât miligram ți-a
dăruit puterea să te disociezi?
un filigran de-absint și muguri verzi
filtre ce își îneacă rezonanța

să-ți spun că nu-năuntru stă substanța
și dac-ar fi, dispare când o vezi?
cu tine am putut să negociez
orice – mai puțin teama și distanța

“e toamnă” -ngân cu ultimul hulub
și, căprior călcând în pași de lup
ies dintre cabluri ca să-mi vin în fire

strâng spini rămași în palmele ce-i rup
când soarele și-a suferit ultimul trup
și nu e loc de altă devenire

sanitară (Mihók Tamás)

sunt bun cu miceliul i-am dat azi trei piste
părea prea singuratic în ardei
și prea sfios în lume să existe

mi l-am așezat strategic pe reviste
„papă propaganda ce o vrei”
i-am zis miceliului pe una dintre piste

și s-a extins pe paradisurile iehoviste
cât ai număra până la trei
miceliul vrând din lume să existe

ba chiar și iadului catolic să-i reziste
a reușit ca de-alde Dani încolțit de lei
miceliul pe a doua dintre piste

iar când a încetat să se mai miște
deja prinsese și pe sinaxare clei
miceliul vrând în lume să existe

așa îmi fúră devastate din reviste
dar și din cap abnobinabile idei
sunt bun cu miceliul i-am dat azi trei piste
părea prea sfios să-existe

sonet de apus (Dan Pleșa)

de ce-mi cere iubita s-o tot plimb? orașul
e putred și e hâd. trotuare sparte
de ierburi și de tufe. din blocuri nu a rămas decât talașul
și peste toate se-ntinde o liniște de moarte.

mai bine stăm acasă. o fortăreață
ticsită de averi. căci strâns-am-tot ce ne priește
șampanie, puști, vanghoghi, borcane cu dulceață
topaze și rubine. belșug. nimic nu ne lipsește.

de ce să ne plimbăm aiurea în blindata combi
și să ne furișăm de hoardele de zombie?
să stăm acasă în penumbra ca un veșmânt
să ne trăim iubirea putredă, de lume cât mai departe

căci ea și-a întrecut și cel mai aspru jurământ:
nici moartea nu ne mai desparte.

Trilogia Mafia (3 sonete de Mihnea Bâlici)

Leopardi

Dar uite, a-nflorit cireșul lângă LIDL!
Așa-nflorise și-n liceu, de când în urbii
Ninsese și în pojghiță-i prinsese bulbii:
Era c-o seară înainte să fiu single,

Abia ce își făcuse-un test de sarcină,
Pe care l-am scăpat pe gresia din baie
De mi-am simțit pe loc genuchii cum se-ndoaie
Și ochii-i adânciți de ură cum mă macină.

Oh, tinerețe, unde mi te-ai dus și te-ai ascuns!
Întreabă mari poeți de geniu, gen Petrarca.
Eu zic că foarte bine c-ai plecat, că mi-a ajuns,

Tot ce-am făcut a fost să-mi umplu singur barca
Cu apa unui fluviu-ntunecat, de nepătruns,
Numit Rușine. Uite, ochii îi sunt marca.









Ovidiu

Trecuse-aproape anul de când s-a sinucis.
Un post îi apăruse pe Facebook, din neant:
O trupă din Canare cu sunet discordant,
Găsită doar pe bandcamp în circuit închis.

Întâia piesă-n listă, de cincizeci de secunde,
E c-un yoghin albastru la poza de album.
Aș vrea să scriu Sonetul© și nu merge nicicum.
Fac poezii ca hobby și nu-mi prea ies profunde.

Ce prost comunicăm de niște ani încoace.
Din tot ce mi-am propus, nimic nu mai pot face,
Și poate că de aia se duce totu-n vid.

Ca moartea lui Ovidiu, de care-am vrut să scriu,
Dar m-a oprit o jenă: eu nici măcar nu-l știu,
Ce să vorbesc de asta? E un impuls stupid.









Blake

Proiectorul s-a oprit: no source found, ecranul mat.
Întins în pat, te uiți la cele două cuie
înfipte în perete. Nici măcar n-ai observat.
E un moment ciudat, în care nu știi, e sau nu e

real, visat, un semn că tot trecutul are sens?
Dar poți să juri că suprafața albăstruie
e însuși cerul din memorie, senin, imens;
iar cele două puncte negre-s pescărușii

pe care-i admirai pe plajă, linii de la Vans.
Realizezi: între birou și colțul ușii
e-acum această ramă-n care vrei să proiectezi

o viață dusă. E-un moment în care nici nu știi
și toți prietenii (căci ai ajuns să-i enervezi)
vor zice c-ai luat-o pe ulei: ecourile verzi.










frica zilei nu-i ştii funcţia (Andrei Doboș)

ţărmuri de trandafir chance operation mix

cerul
înfloreşte când
vacuolele întâmpină
şi bruiază
lumina analogică

frica zilei nu-i ştii funcţia
deci trecem pe lângă un hotel
ca nişte copii pe jumătate plini de droguri

lumina curge face săpături

pupilele din piept
se trezesc epuizate

pumnii mici ai boxelor
lovesc în membrane

dincolo nimeni (Ioan Coroamă)

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimănui nu-i va păsa c-am fost un corp,
difuz, mereu ursuz în conversații de grup,
însă nu asta mi-ar anula identitatea, nici măcar
poziția mea de zoomer nomadic, de john-fiu-de preot,
n-ar cântări în siguranța a ceea ce aș fi fost altădată.

dar

când mă gândesc că voi muri cândva,
și nimănui nu-i va păsa c-am fost prezență,
peste tot în inimile oamenilor, la petreceri
sau prin sufragerii, cu zâmbetul pe buze,
oferind sprijin involuntar anecdotic,
fără s-aștept laude sau măcar vreo emoție unitară
din partea cuiva

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimănui nu-i va pasa că n-am ajuns
pe-un zgârie-nori, și toți vor crede c-am fost un depresiv,
când eu de fapt n-am fost decât synth-ul
care fluctua reverberație în funcție de emoticonul jucat,
iar jocul era uneori oprit, insă jocul era uneori pornit

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și fata asta ambigua n-ar apuca să mă afle,
cât să mi-l povestească pe gropius în 4 timpi,
încerc să cred măcar că mi-ar arunca cenușa
pe baker bridge road 68, fără să-nțeleagă
cine a fost copilul acesta dezasamblat, în stare să
asambleze pitch-uri a milioane de melodii

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimeni acolo să mă revizuiască,
să-mi ducă poza din aproape-n aproape,
și să m-amintească următorilor

iar

când mă-ntreb cum se va-nfățișa totul
și mă gândesc că voi muri cândva,

dincolo nimeni.

 

forță majoră (Maria-Miruna Solomon)

m-am dus la tine cu suta la oră
-ți luasem xannieuri un cadou stângaci
și-am trecut pe lângă mii și mii de maci
și-n mine superparanoia sonoră

dar lângă tine jur că-s fată liberă
m-am consultat cu-armate de insomniaci
mi-au zis că sigur tu nu te prefaci
și că-mpreună acționăm forță majoră

așa că zi de zi eu pun gând bun
pentru că floarea care moare aici crește acolo
și-mi exersez telepatia să îți spun

come with me to the lagoon
în liniște totală sub un halo
we’ll fuck and sleep till noon

somaesthesis – Alex Cosmescu

ce vreau dragoste
vreau liniște dragoste
vreau atingere dragoste și
stat întinși cu
dragoste încolăcindu-ne
membrele și
dragoste umplând
respirație după
respirație dragoste
grea adunată în fiecare
celulă țintuindu-ne
unul de altul

când mi-ai
zis mi s-au
răcit palmele și
am tremurat

te-am întrebat dacă
simți distanță

respirația mea s-a lungit și
s-a făcut foșnet

__

cum decizi ce
să crezi și ce nu

când corpul tremură plăcut da
când corpul tremură dureros nu

azi în mașină am
închis ochii mi-am
ținut palmele pe genunchi am
lăsat mintea să se
facă una cu trupul
fotoliul de piele e comod deși transpir și
nu vreau să transpir

__

ies să fumez și
mă uit când ai fost
ultima oară activă pe messenger

nu vreau să
fac nimic ce te-ar
încorda nu
vreau să fiu așa vreau
să mă așez pe
malul râului să
mă uit la rațe și șobolani

tot ce se întâmplă la distanță
construiește distanță

__

când mă
gândesc că te atingi cu
cineva vreau să
fiu în locul tău
să simt ce simți tu
sau în locul lui
să simt cu tine
să-mi trec vârfurile degetelor pe
claviculele tale sau să le
mișc în cercuri pe clitoris
să simt cum cineva își trece
vârfurile degetelor pe clavicule sau
le mișcă în cercuri pe clitoris

oriunde numai nu în
trupul ăsta fumând a doua
țigară fără filtru rulată la rând
cu telefonul în mână

ce e aici e singurul
lucru de care
nu ai cum să scapi

__

când nu știu ce să fac
fac același lucru
indiferent dacă
funcționează sau nu

cum numești pe cineva care face același lucru indiferent dacă funcționează sau nu
insistent
orb
obsesiv

a întreba același lucru ca formă de contact
continuu

ce știu –
obiectul nu e niciodată identic
în fluxul experienței ceva e
mereu înlocuit de altceva

ce știu –
suntem setați să vrem să fie
identic
când e plăcut

__

nu știu dragoste
ce mă face să tremur și
nu știu ce m-ar
face să mă opresc –

se adună o
durere în umărul drept și
un nod în gât și
palmele reci transpirate și
respirația întretăiată de
pauze lungindu-se și vocea ca
după răceală și
numesc asta tristețe și
încep să tremur mai tare –

ce faci când vrei
să dai sens
numești

când vrei să dai sens
când sensul nu e obvious dragoste

__

motanului roșcat din
curte nu-i
pasă de mine
se uită într-o
gură de canalizare deschisă

nici mie nu-mi
pasă de
mine – pleoapele se
încordează mă
încordez și în
mintea mea ne
atingem în scară și asta e
cum te-ai uita într-o
gură de canalizare deschisă

__

„lasă ce
vezi că a
pierit să
se ducă”

nimic nu a pierit totul se adună
se depozitează

faptul că mă ghemuiesc lângă
peretele rece se
face o deprindere a trupului
faptul că ne-am atins e o
deprindere a trupului și
tânjesc pentru că
e o deprindere a trupului
tânjesc pentru că ești cu
mine fără să
fii cu mine
scratch that
pentru că ai
rămas în mine când ai
plecat și
ești în mine fără să
fii lângă mine


agitația și
tremurul și nodurile în
gât sunt
felul trupului de a spune
nu alex nu ești ceea ce
crezi

când sunt ne-
mulțumit îmi
strâng buzele și-mi
întorc capul
îmi ridic ba un
umăr ba altul și-mi
întind degetele cu
palma ținută pe coapse

dacă aș
vedea asta dintr-o
parte n-aș
vrea să
fiu cu mine

tu cum de ai
vrut să fii cu
mine

sunt o deschidere care
naște deschidere până nu
mai sunt o deschidere care
naște deschidere

__

vuietul mașinilor e
la fel de continuu ca
picăturile de
ploaie ca
pulsația întâi în
brațul stâng apoi în
abdomen
migrează și e
fundalul pe care se
întâmplă tot

când mă
sprijin de
perete și tu
îmi desfaci cureaua
pulsația migrând dintr-o
parte a
trupului în alta e
fundalul

acum a
rămas doar fundalul și
se intensifică

__

tenișii mei sunt
uzi de la ploaie dar
nu mi-i scot
din poziția
în care m-am întins pe
fotoliu se
vede un fragment de
copac acoperit de
peretele casei
dacă ai fi în
locul meu ai vedea ce văd eu
dacă aș fi în
locul tău aș
închide ochii și m-aș
atinge

mintea se
face ghem și
sunt doar aici

__

m-ai adus într-un loc unde
dragostea ocupa fiecare
celulă și
acum distanța ocupă
fiecare celulă

a crea
distanță e
echivalent cu a
părăsi

dacă aș fi un
pisic aș
umbla după tine
așa mi-e rușine

__

mi-am
acoperit tot ce am
putut și m-am
așezat pe o bancă

gluga e prea liberă și
îmi ard urechile

răceala trasează
contururi pe
spatele meu
începe de jos și
acoperă
din ce în ce mai
mult

când merg ceea ce
îmi apare se face un
tunel

suficient spațiu cât să
trec dar
atât
__

tu mă
atingi – stăm
împreună în
scară pe întuneric și
tu vrei să-mi
fie bine –
tresărim la
orice zgomot îmi
strecor mâna sub
marginea rochiei tale lângă
stern
apoi afară rulez
două țigări
ce e
trupul iubit
care e
semnul după care îl
recunoști
vrei să-i fie bine și
simți asta în
fiecare celulă
vrea să-ți fie
bine și simți asta în
fiecare celulă
când unul se
simte bine fără să
fie sigur cum se
simte celălalt se
simte vinovat

__

„rabdă fii
tare”

nu pot trupul respinge de la
sine când zic
„fii tare” și
râd cât de
artificial sună e
ce ți-ar
spune un coach
cuvintele astea sar de pe
trupul meu ca o
minge de ping pong
lovită de perete când
mi le șoptesc

tot așa când zic în
șoaptă „rabdă”
nu nu rabd nu vreau
să rabd doar
aștept până
o să treacă
dacă zic
„rabdă” trupul se
încordează ca
atunci când sora
medicală zice
„n-o să doară deloc”
dacă zic
„lasă ceea ce e să
fie cât e tu doar
stai cu
asta oricât ar dura” se
face liniște și
fruntea se destinde

e din ce în
ce mai frig și
noaptea mă leagănă

__

am mers pe
jos până acasă drumul pe
care îl făceam
împreună ca să
stăm mai mult împreună și
nu m-am uitat în
mobil niciodată

__

căldura mă face să mă
încrunt când îmi
ridic fața și
pătrunde în trup

mă sprijin de
perete și e
bine când am ceva de
care să mă
sprijin

vreau să mă atingi și
între noi să nu fie
nimic doar
trupul tău atingând trupul meu și
liniște în care să
fim ambii
dragoste în care să
fim ambii

Procesul douămiismului – un epilog

Cosmina Moroșan
Fără proces, doar reanimare cântată

O hăbăucă provincială la vârsta de 15 ani, în București, cercetează chioșcul de la Muzeul Literaturii Române. Chioșcul-dreptunghiurel încălzit, tixit aberant de cărți (nu mai există acum, am locuită o perioadă pe aproape) era singurul loc unde se găseau volumele de la Editura Vinea.

Douămiiștii (cuvânt prea general, dar o să fac un compromis acum), obosiții exuberanți, plasându-se (deși nevrozant și aproape duios), anti blazare de orice fel, m-au înșurubat cumva în contextul literaturii contemporane atunci când abia o descopeream.

Unele din textele lor au și acum un efect super incantatoriu asupra mea, prin modul în care cultivă un biografism apăsat plus o nevoie subtilă, constantă de a depăși scenariul propriilor narațiuni.

Am un suflet risipit într-o mie de părți, cât de cât luminos:), care se revendică din alte furii decât cele ale poeților douămiiști (sau din alte bucurii, oleacă). Împinsă, însă, de vria inconștientă a universului, m-am aburcat total peste atmosfere precum cele din: micul manual de terorism (Andrei Peniuc), Europa zece cântece funerare (Elena Vlădăreanu), ecograffiti (Ruxandra Novac), fratele păduche (Dan Sociu) etc.
Sacadarea aia bolnavă, milimetrică din textele lui Liviu Diamandi conține, de asemenea, din lucirile doumiismului (pentru tinerii care n-au auzit de acest obscur dubios, am o arhivă cu ele, păstrată de pe clubliterar.com:) )

“și acum îți spun / fața la perete” “Fericire by nekro” “Eu nu mă pot mântui fără dragostea voastră” “Sinele meu trist…” “și acum îți spun / fața la perete” “și acum îți spun / fața la perete”
“Eu nu mă pot mântui fără dragostea voastră”

 

Uite-așa mă încalecă douămiismul prin casă deseori, căci tot prin el i-am cunoscut la 16 pe Adi Urmanov, Gabi Eftimie, val chimic, poeții moldoveni și, mai târziu, la Cluj, pe poeții acelui valoros (a se citi cu căldură cuvântul ăsta tare) intermezzo literar, cel de trecere înspre postdouămiism.

Și apoi am cunoscut-o la București pe Adriana Gheorghe, pe care nu o pot dezlipi de primele performance-uri din spațiul literaturii făcute de apropiații ei de atunci Adi Urmanov și Peniuc. Mai adaug că această doumiistă-artistă a fost printre puținii oameni care a tot încercat să aducă poezia în spațiul artei, începând cu 2006 și până deunăzi. Și cărticica ei (cum îi spune ea) False Hours… (am scris undeva despre că: Personajele apar, deci, nu pentru a domina o situație, ci pentru a alarma blând, a deschide perspective, a trasa o linie de contrast pe un cadru prea strâns afectiv. Relatările se formulează treptat într-o cadență poetică, indiferentă la posibilele confuzii dintre perspective ideatice diferite. (…) Textul experimental, performativ e o țesătură, în cele din urmă, incertă la toate nivelurile: stilistic, ideatic, vizual etc. Autoarea încearcă să localizeze și apoi să verbalizeze ceva precis (la nivel de afect sau intensitate) prin cuvinte inexacte. Afectul descrie o multiplicitate de stări, asociate blândeții, uimirii, iubirii dezinteresate, constant reformulate prin practici de apropiere a materialității:

“(…) ‘a thing I see before me: something abstract, she wrote, but residing in the downs or sky; beside which nothing matters; in which I shall exist and continue to exist.’, scratching the line, caressing the line, losing the line.”

 

Să nu uităm că, în paralel cu Fracturiștii, se mai afirmau și alți douămiiștii simpatici la Arad. E vorba de gruparea Celebrul Animal. Am observat că nu prea mai știe lumea de răufăcătorul vorbește de Kata, de romanul Celebrul animal, de sonata pentru cornet de hârtie de V. Leac sau Lucian, tot de Leac. Vreți să vă fac poftă?

 

““să trimitem texte la “Anunțuri gratuite”. Luăm Vând și cumpăr, completăm talonul, semnăn tot Celebrul animal și vedem ce iese. Poate ne sună careva. (…) Confuzie! Confuzie revoluționară! Asta dac-am putea obține!” (din Celebrul animal)

“Copiii se uitau la filme! Adunau în mintea lor beată fragmente din puținele producții vizionate la viața lor, le montau cu imaginile pe care le filmau chiar atunci cu privirea năucă, le ieșea un film nou.” (din Celebrul animal)

“de la fereastră/ privește umbra spitalului / lungindu-se peste gazon // există un moment în care umbra asta / face înconjurul pământului” (din răufăcătorul vorbește)

nu te teme! răpește-ți aproapele și fă-l fericit!” (din răufăcătorul vorbește)

“și fiecare va descoperi o stranie strălucire/ în cafeaua ce se scurge din dozator” (din răufăcătorul vorbește)

“Tatăl tău moare. Scotocim casa și găsim o geantă de piele plină cu scrisorile lui de dragoste. Ne dezbrăcăm în piele goală, ne întindem pe pat/ Și ne acoperim cu ele.” (din răufăcătorul vorbește)

“mă simt ca un fel de adolescent decapitat/ inteligent și umilitor un/ talkin’head zâmbăreț dezinvolt/ repede-repede le spun pe toate” (din răufăcătorul vorbește)

“erau zilele alea speciale când ne jucam/ țineam spectacole da era specialistă în a alege zile speciale/ zile cu soare fără caniculă/ cu aer uscat și cumva răcoros parcă în cameră/ atunci îl dădeam jos pe Croitoraș de pe dulapul din hol/ îl aduceam pe Dan Mincinosu de pe frigider/ da era minunat” (din Lucian, V. Leac)

P.S. : și încă aștept un volum de Cătălin Furtună

 

Procesul douămiismului (6)

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru).

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic.

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist?

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)

Mina Decu
“Tell me what poetry is and I’ll tell you what douămiism is.”

Tell me what poetry is and I’ll tell you what douămiism is. So, fără teoretizări precise, am putea spune că douămiismul, mai întâi de toate, a fost metafizic, existențial, biografic, metaforic de carnal și carnal de metaforic, că a curs mult sânge în poezia acelor vremuri, sânge care a servit și de vers și de fond și de sintagmă. Ce s-a schimbat de atunci? Trupul a devenit corp/organism, sângele a devenit ceva/orice chimic, plimbarea s-a transformat în trip, discuția în texting, livrescul în manifest referențial/referință manifestă, iubitul a devenit boyfriend și dragostea s-a transformat în sex, cu despărțirea aferentă metamorfozată în block. Ce s-a întâmplat cu poezia? Dacă e să fie, e tot acolo, e la fel, doar că articulațiile ei sunt din crom-cobalt acum, discursul ei e uneori despre o anume dreptate/corectitudine nișat-generalizată/generalizat-nișată și politicul e mai mult program decât cetate. Dacă pe mine mă influențează poezia douămiistă? Da, așa cum mă influențează în ordinea/haosul gândurilor mele discuțiile oamenilor din diferite generații care stau acum la aceeași terasă la care eu scriu acest răspuns la invitația mafiei sonetelor.


Lucian Brad

“Câți vor mai fi postdouămiiști?”

Îmi pare rău, dar în ciuda unei întrebări atât de frumoase pentru un cititor de poezie contemporană ca mine, mereu pus pe teorii care să scoată tot ce e mai bun dintr-o lectură, ca poet prefer o anumită ignoranță și retractilitate față de premisa acestui dosar. În sensul în care mă intrigă doar până la un punct apartenența mea la curentul postdouămiist, până la punctul aprecierii în bloc a modului în care fiecare se joacă acum cu tot ce e mai contemporan, dar nu și a liniilor de influență intra și intergeneraționale. În consecință, respectul meu imens pentru autori care, nu numai că au reușit proiecte superbe în contextul lor imediat, dar au și inovat puternic, invitând la rândul lor la inovații. De asemenea, indiferența mea când scriu, când mă raportez la contextul în care scriu, la poezia scrisă în consecința celor de mai devreme, care, de cele mai multe ori, îmi pare că nu reușesc să facă acel ultim pas din influențe, reușind doar acea poezie extraordinară a mizelor mici. În fine, câți ani au fost douămiiști? Câți vor mai fi postdouămiiști?

Krista Szöcs

“Ar fi ca o trecere de la punk, grunge, post-punk la un fel de post-punk revival, indie, post-rock, shoegaze, dream-pop”

Despre douămiism s-a vorbit deja atât de mult, în multe contexte, multe idei, a devenit mult mai important decât era la începutul anilor 2000 când unii poeți tineri se remarcau prin îndepărtarea tot mai evidentă de optzecism și nouăzecism și prin unele particularități poetice. Apariția douămiismului nu doar că a fost necesară, dar s-a creat cu multă dezinvoltură pe ceva început, iar poezia, în momentul acela, avea nevoie de o schimbare. Chiar dacă viziunea douămiiștilor făcea parte dintr-un videoclip asemănător, fiecare poet/poetă a reușit să-și găsească cadrele proprii. Mult biografism, sinceritate, furie care de data aceasta era și exprimată și reprimată. De la fracturiști la neoexpresioniști, extrovertiți și introvertiți laolaltă, toți au ajutat la formarea unei paradigme bine definite în literatura română. E cam greu să nu te raportezi la asta ca tânăr poet. Ar fi fals din partea noastră să nu recunoaștem influența lor, chiar dacă nu am preferat neapărat poezia unora și nu toți au fost pe linie cu gustul personal. Dar de la ei am deprins sinceritatea, dramatismul bine dozat, cinismul, umorul fin. Da, despre generația postdouămiistă a spus și un critic că „Poezia lor nu e violentă, exhibiționistă sau extremistă, ci nevrotică, introvertită, rafinat-deconstructivă, cultivată si intimistă” și se poate să fie așa. Poate că această generație, dacă deja se poate pune problema uneia, nu are are curajul revoltei sau partea domestică a poeziei li se arată mai generoasă. Pentru postdouămiiști revolta și visceralismul despre care s-a vorbit des la douămiiști poate fi calmitatea și domesticul/natura, în perioada aceasta a Internetului când e de ajuns să te revolți printr-o postare publică.

Este evident că poezia douămiizecistă e schimbată. Dar schimbarea nu ar consta neapărat în găsirea unor noi poetici, cât mai degrabă în găsirea mai multor direcții de explorare. Ar fi ca o trecere de la punk, grunge, post-punk la un fel de post-punk revival, indie, post-rock, shoegaze, dream-pop ș.a.

Un dezavantaj al acestei etichete – postdouămiism – ar fi numele în sine, discuție care s-a purtat și legat de postmodernism, anume că lasă impresia unei dorințe de depășire a inamicului, în acest caz douămiismul, prin a-l evoca, și nu cred că așa se pune problema în cazul de față, la fel cum cred că nu se pune nici în cazul postmodernismului. Poate se găsește, între timp, o altă denumire 😊

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑