Valentin (Andrei Dósa)

Derivare continuă, Karissa, alcool, Frontin,
panică, nervi secţionaţi de spasme electrice.
M-a folosit şi mi-a tras clapa, frumosul Valentin.

M-a fermecat, avea aură roz până şi-n buletin,
inima mea înconjurată de aurore, ritmuri eclectice.
Derivare continuă, Karissa, alcool, Frontin.

Când eram împreună reuşeam să mă smulg din
nimicnicie, dizolvam furia în practici poetice.
M-a folosit şi mi-a tras clapa, frumosul Valentin.

Seara în club, pe pastile, părul lui blondin
mă ridica în emulsii magenta, trăiri eterice,
derivare continuă – Karissa, alcool, Frontin,

Cum să rămân acolo, departe de durere, nu din,
în sens partitiv, întreagă, uşoară, în ape edenice.
M-a folosit şi mi-a tras clapa, frumosul Valentin.

Ce e apăsarea asta aplicată de un gâde bizantin,
eu nu voiam decât să merg la sigur, ca bolile endemice.
Derivare – sidef marin, cremă de zahăr, satin.
M-a folosit şi mi-a tras clapa, frumosul Valentin.

cum o să mă bocești tu pe mine (Valentina Chiriță)

Tu mi-ai unit mâinile și tot tu mi le-ai dezlegat.
Un corp mic lângă unul mare, adunate în rugăciune:
Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat dumnezeu
și de-abia după asta m-ai învățat joaca, ascunselea și fusul.
În zori, păstram căldura ta când te săltai din pat,
iar azi te onorez, o, mâini curate, reci, de ceară.

Te-am urmărit în înălțimi de nepătruns, păpușă de ceară,
De cu seară, oful de la inimă ți l-ai dezlegat.
Ușurată de corp, ridicată prea sus peste pat,
urcată în slavă cu iubire mai mare ca orice rugăciune.
Scăpate-s amintirile, ca de pe degete fusul,
ție nu-ți mai ține socoteala nici dumnezeu.

Că și țesătura din război și omul sunt tot un dumnezeu.
La slujbă, lumină mare îți umplea oscioarele de ceară,
depuse pe pledul ce tu ți l-ai lucrat cu fusul.
Nevoi, obidă, dor și-ngândurare de s-au dezlegat,
unele în vorbe grele, altele de-abia șoptite în rugăciune
pân-au rămas lumină mare și flori de plastic într-un pat.

Am dormit cu tine paisprezece ani într-un pat
și corpul meu și-al tău și lumea erau un dumnezeu
mi-ai dat cuvinte noi pentru organe și rugăciune
aprindeai lampa cu gaz, o, flacără în ceară,
o noapte-ntreagă cu tine aș fi stat la dezlegat,
eu dând de roată-n jos, iar tu, cu lâna și cu fusul.

Bătaia, biciul, mămăliga rece s-au desfășurat de pe fusul
lăsat și el în pod. La final, mama te-a vegheat câteva luni la pat.
Și-ocara și boala și singurătatea – una cu una le-ați dezlegat.
Urcată-i scara, tu ai rămas cu îngerii și dumnezeu,
și patul a rămas în trei picioare strâmbe, a mă-sii ceară,
iar eu mă uit la corpul meu, unită-n rugăciune.

și-a noastră este slava, corpul nostru în rugăciune,
în miriadă de flori cu polen, răsucite cu fusul
în eter, în eternitate, cu mâinile căuș eu suflu peste ceară
de-nvie și florile de plastic îngropate în pat,
că și ele și tu și cu mine suntem dumnezeu.
Ne îndreptăm de spate-n vie și iar ne apucăm de dezlegat.

ceara topită cu care scriu această rugăciune
a dezlegat-o și pe mama mamei cu fusul
din pat ne-am săltat vietăți de dumnezeu

Întunericul (Lavinia Braniște)

La geam, în întunericul adânc și sumbru,
Știind că după mine vine de departe,
Am început de la trei ani și jumătate
Să-l simt pe diavol cum se uită înăuntru.

Bunică-mea venea cu lemne pentru foc.
Pe lângă ea intra și iarna cea vrăjmașă.
Pe sobă, sus, se dezgheța câte-o cămașă,
Eu-i luam toporul și-l puneam la loc.

Pe necuratul l-am avut mereu în spate
Și l-am primit. Așa a fost să fie.
Femeile-au văzut de la început că am păcate.

Și Sfântul Gheorghe mă vedea, cu ochii lui de aur.
Când mă duceam să-l pup, la liturghie,
Eu ajungeam doar până la balaur.

Sonet imperfect (Andrei Dósa)

Învins de foame, instinctul e tremur
şi delir al lipsei de răbdare: surogat
joie de vivre. Bună-voință din copac,
cu fructe bătute în poală, supărat.

Am vrut să merg cu mama la cules
măceșe, ţepii degetele să-mi cresteze.
Am vrut să fiu sămânța pufoasă, miezul
serenității ei răbdarea să-mi testeze.

De câte ori nu mi-a convenit ceva,
bietul suflet s-a produs în stil absurd,
s-a făcut haos şi venin şarpe-scurt.

S-a dus și sensul, doar mania a rămas –
în spațiul restrâns din ce în ce, în clasor
doar timbre fără tractor, fără ogor.

Ploaia (Vlad Drăgoi)

dac-ar ploua mereu
așa încet și frumos ca acum
să fie și noapte
aș avea pace în piept
nu scrum
și toate strigătele de peste zi
s-ar scutura de ură
și ar rămîne doar șoapte

să plouă rece și mărunt
peste acoperișul de smoală
prin venele gri
ale coliviei în care sunt
ca de cea mai urîtă boală
tot mai cuprins de frică
în fiecare zi

să plouă și peste voi
mamă și soră
prieteni și iubite
să fiți bine
să fiți noi
să nu căutați răspuns
că viața care a trecut
demult nu mai promite
și peste mine a plouat de-ajuns

SO/NN/ET (Ștefan Manasia)

Corporatiști slim cu sindrom downtown
Deploră, vai, fetițele indoneziene
Pe care boșii lor cu pistrui și eczeme
Le fut cînd le oferă beauty crown.

În stațiuni exclusiviste cresc arteziene
De sînge nubil, serotonină, testosteron.
Sclava își poartă surîsul tatuat pe genom:
Aici toate nopțile-s Noaptea de Sînziene.

Bun venit în paradisul micuților nevăzători,
Thailandezilor shemale, clonelor-dansatori!
Bun venit în viața asta care deja

A extirpat umanitatea din ea
Cum, în Twelve Monkeys, Bruce Willis aruncă-n nisip
Dinții însîngerați în care-i puseseră cip.

Cele mai frumoase sonete (Victor Valentin)

Simt ceea ce rămâne: doar cerul are fluxuri
Atât de parfumate în carne. Schimbarea gustului
Tău am gustat: doar băutură, sticla de iarbă are
Un eu înviat, în mișcare profundă de atlet.

Am mâncat miere, ce inițială eleganță
A coborât într-un lung ceas!
Apoi se rulează ca un fel principal
Și se prăjește zborul sufletului tău, inundație.

Ei sunt ingineri, înțeleg ideea, fac piese superioare
Care ar putea fi oricare dintre ei, prin pompe bizare,
Turmele și suprafața brăzdată, acum, de camera foto.

Cu tam-tam în cap, ce se încadrează: imagine joasă!
Se pare, a condus materia întunecată
Într-o ploaie, bula fierbinte a unicornului!


Copii, doriți libertatea de a vorbi:
Nu contează cum, dar sus unde dragonul zboară câmpii,
Explozia pretinde că o dantelă,
Pentru o lacrimă, va scade curând din faleză.

Oricine altcineva, acvilin, ar recicla,
Susținând lumina aripii
Și înălțimea apei, dând ca o durere
Din nori, lifturi în aer.

În dreapta mixtă, siluetele dușurilor,
Sârme legate prin muncă între ele
Își dansează vagul lor copac.

Și totul era ca hârtia-pisică,
Și repetiția este suportul cel mai tare
Al nostru, ieftin întotdeauna.


Vizualizează cum cresc lemnul de floare
Și, puțin, fruntea cu emoticoane, supratensiuni
Cu gel de corp, respirația de la mersul pe jos
Și președintele clopotului vorbește!

Ești o vacanță în viața mea.
Pentru revoluție, sufletul meu plânge
Cu bărbații înălbiți de consolarea
Din avantajul drăguț.

Era să pocnesc prețioasa ta creatură
Cu puțină presiune,
Aș fi distrus relația mea cu smântâna.

Aș folosi buzele – ca un vis mișcându-se
Pe coordonatele mele, în gura
Primului om ce a ratat grădina.

Cerulean (Alex Văsieș)

I
Pe o stâncă neagră, la un vechi castel,
coborâm spre apă. Te gândești la el
și îți simt în palmă nerăbdarea tristă
de-a te-ntoarce acasă, dar cine insistă
când se concentrează poate să transfere
din vinovăție direct în trecut.
Ochii tăi albaștri ard ca două sfere,
numai că de mine nu mai ard demult.
Mă-nveți să fac pluta, deci plutim spre vest,
cumva după soare, deși e funest
și eu de la tine nu mai prind căldură.
Vezi inima ștearsă de pe geamandură?

II
Sună telefoanele noaptea jumătate.
Nu mai pot relație. Deci pe bune, frate,
miercuri, fără tine, am dormit o zi
și plângeam în vise ca să nu mai vii.
Inima de frică mă frige și-acuma,
am smuls-o prin haine, o smulgeam întruna
doar ca să mă lași, doar ca să dispar,
ascunsă sub apă fugeam într-un bar,
dar tu mă tot găseai ca un uragan.
Prin televizor, prin phone, prin orice ecran.
Apoi te-am confundat c-un fel de putere
și-n tăcerea nopții am văzut cum toată
viața mi se scurge prin zeci de artere
spre apă. În lumină polarizată.
Deci s-o zic mai simplu: m-au prăjit complet
zilele cu tine. Nu știi cât regret
dimineața aia când am luat mașina
și-am plecat la mare. Și a cui e vina
că până pe plajă ne-am tot hârjonit,
parcă într-o transă, liberi în sfârșit?
Și doar transpirația limpede, sărată
mai punea distanță în pofta căscată
înaintea noastră, când trecutul greu
s-a lăsat pe mine. Și mi-a dat neveu.

III
Cred că sunt regrete, deși nu simt nimic.
Când se lasă seara mângâi tot ce stric,
numai că de mine nu mai arzi demult.
Am ales să fac asta, altfel n-am putut.

1 august (Gabriela Vieru)

Trecerea de pietoni –
Coada lucioasă a șarpelui
Prilej de daydreaming monoton
Loc de oftat – sunt a nimănui.

Nevoia de atenție sau noul suicid
Boala stupidă a secolului nostru
Caut pe net cum sa visezi lucid
Trebuie să mă salvez de la dezastru.

Cuz it really fucked me up
Iar ție nu-ți (mai) pasă
Ești back on Tinder, asculți trap.

Eu-s tot aici și scriu sonete
Creez rime, ignor DM-uri
Știi tu, lucruri basic de poete.

două vilanele (Radu Nițescu)

Aș fi zis că sînt mai degrabă meteoriți
micuți, dar m-ai lămurit, pe acoperiș cad castane.
Se făcea ziuă afară și eram nedormiți,

alunecam pe rînd în gaura dintre paturi și-ți
tremurau mîinile în spasme spontane.
Aș fi zis că sînt mai degrabă meteoriți,

copacii ăia bătrîni erau vorbiți
să ai tu frisoane.
Se făcea ziuă afară și eram nedormiți.

Cînd ai ieșit să te plimbi, gîndăceii risipiți
te-au pupat, cum pupă bătrînii în biserici icoane.
Aș fi zis că sînt mai degrabă meteoriți,

după cum știți,
greșelile sînt umane.
Se făcea ziuă afară și eram nedormiți,

și zgomotele ne împingeau de la spate: haideți, ghiciți!
M-ai lămurit, pe acoperiș cad castane,
aș fi zis că sînt mai degrabă meteoriți.
Se făcea ziuă afară și eram nedormiți.

(din Dialectica urșilor, Casa de Editură Max Blecher, 2016)

Festival în pădure

De fiecare dată când ai spus de fiecare dată,
dar mai ales ultimele dăți, m-a luat cu frisoane.
Nu te mai cred, mă simt terminată

și vreau să ieșim odată din gloată
să ajung la cort să mănânc bomboane.
De fiecare dată când ai spus de fiecare dată

curba lui Gauss a devenit mai curbată.
Nu mai sunt așa multe șabloane.
Nu te mai cred, mă simt terminată

și am pierdut sticla cu apă plată
în zece episoade din patru sezoane
(de fiecare dată când ai spus de fiecare dată).

Mai e mult până la calea ferată?
O să visez sacadat, pe tronsoane.
Nu te mai cred, mă simt terminată

și mă fut în privirea ta rezervată,
am fost o campioană între campioane
de fiecare dată când ai spus de fiecare dată.
Nu te mai cred, mă simt terminată.

(din Satao, Casa de Editură Max Blecher, 2020)

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑