Că (Andrei Doboș)

Că palma lui bătrînă moleșește ploșnițe.

Că soarele de prînz

În băutura amară parcă s-a întărit.

Că gîndul ăsta face prea multă sfară

Cînd pe mess realizez

Că nu putem continua.

Că solniţa stă între cutii

Și ceasornicul bate.

Că stiloul chinezesc apasă

Greu o fişă pe jumătate descompusă.

Și, în papuci, doamna pomeneşte

De tiară.

Că șlapii îmblăniţi.

Că picioarele mici şi zbîrcite.

Picioarele tale în iarbă de mare.

Unghiile tale netăiate.

Manşete, albastre, singure.

Că vine o vreme cînd mașinile îmbătrînesc

Și de aici de sus de unde privim orașul

Pare minunat.

Că ceața ni s-a părut celestă.

Că lumina unui foc mocnit într-o clădire.

Că văd uliul pe cer cum trece dealul.

Că niște copii ies și intră înapoi în praf.

Că plănuiesc ceva, și vocile lor se aud din colțul casei.

Ca o pulbere fină de primăvară, un polen auriu

Și acolo și noi

În iarba cosmosului.

Că vezi ceva necunoscut cu colțul ochiului și tresari,

Ca și cum viața ta ar fi chiar a ta.

Că pietrele astea par mai mari

În întunericul dintre blocuri

Cînd aud o bufniță și aerul e funinginit.

Că privesc un obiect prin fereastră, și aura lui mi se resoarbe în țeastă.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑