Că palma lui bătrînă moleșește ploșnițe.
Că soarele de prînz
În băutura amară parcă s-a întărit.
Că gîndul ăsta face prea multă sfară
Cînd pe mess realizez
Că nu putem continua.
Că solniţa stă între cutii
Și ceasornicul bate.
Că stiloul chinezesc apasă
Greu o fişă pe jumătate descompusă.
Și, în papuci, doamna pomeneşte
De tiară.
Că șlapii îmblăniţi.
Că picioarele mici şi zbîrcite.
Picioarele tale în iarbă de mare.
Unghiile tale netăiate.
Manşete, albastre, singure.
Că vine o vreme cînd mașinile îmbătrînesc
Și de aici de sus de unde privim orașul
Pare minunat.
Că ceața ni s-a părut celestă.
Că lumina unui foc mocnit într-o clădire.
Că văd uliul pe cer cum trece dealul.
Că niște copii ies și intră înapoi în praf.
Că plănuiesc ceva, și vocile lor se aud din colțul casei.
Ca o pulbere fină de primăvară, un polen auriu
Și acolo și noi
În iarba cosmosului.
Că vezi ceva necunoscut cu colțul ochiului și tresari,
Ca și cum viața ta ar fi chiar a ta.
Că pietrele astea par mai mari
În întunericul dintre blocuri
Cînd aud o bufniță și aerul e funinginit.
Că privesc un obiect prin fereastră, și aura lui mi se resoarbe în țeastă.
Leave a Reply