Un sonet de Miguel Hernández (tradus de Andrei Doboș)

IV

Me tiraste un limón, y tan amargo,
con una mano cálida, y tan pura,
que no menoscabó su arquitectura
y probé su amargura, sin embargo.

Con el golpe amarillo, de un letargo
dulce pasó a una ansiosa calentura
mi sangre, que sintió la mordedura
de una punta de seno duro y largo.

Pero al mirarte y verte la sonrisa
que te produjo el limonado hecho,
a mi voraz malicia tan ajena,

se me durmió la sangre en la camisa,
y se volvió el poroso y áureo pecho
una picuda y deslumbrante pena.

IV

Așa de-amară, lămâia aruncată
de mâna ta caldă și atât de pură;
nu i-a știrbit nimic din arhitectură,
însă amarul i l-am gustat îndată.

Cu o galbenă bătaie, dintr-o dată
lenea se prefăcu-n febrilă căldură
în sîngele meu, ce-a primit mușcătură
din boaba sînului, tare și umflată.

Habar n-aveai de viclenia mea cârcotaşă
cînd te-am privit, ţi-am căutat surîsul  
pe care scena lămîioasă îl furase,

Simţeam că sîngele îmi adormea-n cămaşă,
și că devine, spongios, de aur, pieptul
un cuib de patimi orbitoare şi tăioase.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑