dincolo nimeni (Ioan Coroamă)

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimănui nu-i va păsa c-am fost un corp,
difuz, mereu ursuz în conversații de grup,
însă nu asta mi-ar anula identitatea, nici măcar
poziția mea de zoomer nomadic, de john-fiu-de preot,
n-ar cântări în siguranța a ceea ce aș fi fost altădată.

dar

când mă gândesc că voi muri cândva,
și nimănui nu-i va păsa c-am fost prezență,
peste tot în inimile oamenilor, la petreceri
sau prin sufragerii, cu zâmbetul pe buze,
oferind sprijin involuntar anecdotic,
fără s-aștept laude sau măcar vreo emoție unitară
din partea cuiva

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimănui nu-i va pasa că n-am ajuns
pe-un zgârie-nori, și toți vor crede c-am fost un depresiv,
când eu de fapt n-am fost decât synth-ul
care fluctua reverberație în funcție de emoticonul jucat,
iar jocul era uneori oprit, insă jocul era uneori pornit

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și fata asta ambigua n-ar apuca să mă afle,
cât să mi-l povestească pe gropius în 4 timpi,
încerc să cred măcar că mi-ar arunca cenușa
pe baker bridge road 68, fără să-nțeleagă
cine a fost copilul acesta dezasamblat, în stare să
asambleze pitch-uri a milioane de melodii

dar

când mă gândesc că voi muri cândva
și nimeni acolo să mă revizuiască,
să-mi ducă poza din aproape-n aproape,
și să m-amintească următorilor

iar

când mă-ntreb cum se va-nfățișa totul
și mă gândesc că voi muri cândva,

dincolo nimeni.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑