Procesul douămiismului – un epilog

Cosmina Moroșan
Fără proces, doar reanimare cântată

O hăbăucă provincială la vârsta de 15 ani, în București, cercetează chioșcul de la Muzeul Literaturii Române. Chioșcul-dreptunghiurel încălzit, tixit aberant de cărți (nu mai există acum, am locuită o perioadă pe aproape) era singurul loc unde se găseau volumele de la Editura Vinea.

Douămiiștii (cuvânt prea general, dar o să fac un compromis acum), obosiții exuberanți, plasându-se (deși nevrozant și aproape duios), anti blazare de orice fel, m-au înșurubat cumva în contextul literaturii contemporane atunci când abia o descopeream.

Unele din textele lor au și acum un efect super incantatoriu asupra mea, prin modul în care cultivă un biografism apăsat plus o nevoie subtilă, constantă de a depăși scenariul propriilor narațiuni.

Am un suflet risipit într-o mie de părți, cât de cât luminos:), care se revendică din alte furii decât cele ale poeților douămiiști (sau din alte bucurii, oleacă). Împinsă, însă, de vria inconștientă a universului, m-am aburcat total peste atmosfere precum cele din: micul manual de terorism (Andrei Peniuc), Europa zece cântece funerare (Elena Vlădăreanu), ecograffiti (Ruxandra Novac), fratele păduche (Dan Sociu) etc.
Sacadarea aia bolnavă, milimetrică din textele lui Liviu Diamandi conține, de asemenea, din lucirile doumiismului (pentru tinerii care n-au auzit de acest obscur dubios, am o arhivă cu ele, păstrată de pe clubliterar.com:) )

“și acum îți spun / fața la perete” “Fericire by nekro” “Eu nu mă pot mântui fără dragostea voastră” “Sinele meu trist…” “și acum îți spun / fața la perete” “și acum îți spun / fața la perete”
“Eu nu mă pot mântui fără dragostea voastră”

 

Uite-așa mă încalecă douămiismul prin casă deseori, căci tot prin el i-am cunoscut la 16 pe Adi Urmanov, Gabi Eftimie, val chimic, poeții moldoveni și, mai târziu, la Cluj, pe poeții acelui valoros (a se citi cu căldură cuvântul ăsta tare) intermezzo literar, cel de trecere înspre postdouămiism.

Și apoi am cunoscut-o la București pe Adriana Gheorghe, pe care nu o pot dezlipi de primele performance-uri din spațiul literaturii făcute de apropiații ei de atunci Adi Urmanov și Peniuc. Mai adaug că această doumiistă-artistă a fost printre puținii oameni care a tot încercat să aducă poezia în spațiul artei, începând cu 2006 și până deunăzi. Și cărticica ei (cum îi spune ea) False Hours… (am scris undeva despre că: Personajele apar, deci, nu pentru a domina o situație, ci pentru a alarma blând, a deschide perspective, a trasa o linie de contrast pe un cadru prea strâns afectiv. Relatările se formulează treptat într-o cadență poetică, indiferentă la posibilele confuzii dintre perspective ideatice diferite. (…) Textul experimental, performativ e o țesătură, în cele din urmă, incertă la toate nivelurile: stilistic, ideatic, vizual etc. Autoarea încearcă să localizeze și apoi să verbalizeze ceva precis (la nivel de afect sau intensitate) prin cuvinte inexacte. Afectul descrie o multiplicitate de stări, asociate blândeții, uimirii, iubirii dezinteresate, constant reformulate prin practici de apropiere a materialității:

“(…) ‘a thing I see before me: something abstract, she wrote, but residing in the downs or sky; beside which nothing matters; in which I shall exist and continue to exist.’, scratching the line, caressing the line, losing the line.”

 

Să nu uităm că, în paralel cu Fracturiștii, se mai afirmau și alți douămiiștii simpatici la Arad. E vorba de gruparea Celebrul Animal. Am observat că nu prea mai știe lumea de răufăcătorul vorbește de Kata, de romanul Celebrul animal, de sonata pentru cornet de hârtie de V. Leac sau Lucian, tot de Leac. Vreți să vă fac poftă?

 

““să trimitem texte la “Anunțuri gratuite”. Luăm Vând și cumpăr, completăm talonul, semnăn tot Celebrul animal și vedem ce iese. Poate ne sună careva. (…) Confuzie! Confuzie revoluționară! Asta dac-am putea obține!” (din Celebrul animal)

“Copiii se uitau la filme! Adunau în mintea lor beată fragmente din puținele producții vizionate la viața lor, le montau cu imaginile pe care le filmau chiar atunci cu privirea năucă, le ieșea un film nou.” (din Celebrul animal)

“de la fereastră/ privește umbra spitalului / lungindu-se peste gazon // există un moment în care umbra asta / face înconjurul pământului” (din răufăcătorul vorbește)

nu te teme! răpește-ți aproapele și fă-l fericit!” (din răufăcătorul vorbește)

“și fiecare va descoperi o stranie strălucire/ în cafeaua ce se scurge din dozator” (din răufăcătorul vorbește)

“Tatăl tău moare. Scotocim casa și găsim o geantă de piele plină cu scrisorile lui de dragoste. Ne dezbrăcăm în piele goală, ne întindem pe pat/ Și ne acoperim cu ele.” (din răufăcătorul vorbește)

“mă simt ca un fel de adolescent decapitat/ inteligent și umilitor un/ talkin’head zâmbăreț dezinvolt/ repede-repede le spun pe toate” (din răufăcătorul vorbește)

“erau zilele alea speciale când ne jucam/ țineam spectacole da era specialistă în a alege zile speciale/ zile cu soare fără caniculă/ cu aer uscat și cumva răcoros parcă în cameră/ atunci îl dădeam jos pe Croitoraș de pe dulapul din hol/ îl aduceam pe Dan Mincinosu de pe frigider/ da era minunat” (din Lucian, V. Leac)

P.S. : și încă aștept un volum de Cătălin Furtună

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑