Procesul douămiismului (4)

The Difference Between Brown and Sweet Potatoes | Eat This Not That

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru). 

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic. 

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist? 

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)




When did potatoes become unpopular? - BBC News

Mihnea Bâlici
Era nevoie de o nouă funcționalizare a literarului. Literatura nu mai face paradă cu intimitatea, ci ne-o creează.

Sunt născut în 1998. Am început să scriu poezie în vacanța dintre clasa a 9-a și a 10-a (deci când ar fi asta – 2014?), urmând ca în clasa a 10-a (deci 2015) să particip la niște concursuri de poezie și să ajung, comunicând cu diverși oameni de vârsta mea care erau pasionați de literatură, să citesc poezie contemporană românească la modul serios. Așadar, am intrat în joc într-un punct strategic, într-o breșă paradigmatică: când douămiismul devenise „establishmentul non-establishmentului” (e exagerat să zici că „domină” câmpul literar – poate doar nișa noastră micuță) și autorii tineri (care peste câțiva ani aveau să devină „postdouămiiștii”) erau exogenii câmpului literar: fie scoseseră deja ceva mișto (Când va veni ceea ce este desăvârșit, Spre Sud la Lăceni, Dispars, Valea rea ș.a.), fie erau pe cale să scoată un volum f important (Dialectica urșilor, Beatitudine, Instalația, Efrafa etc.). Poate nu este întâmplător că primele două volume de poezie pe care le-am citit au fost de la Claudiu Komartin, respectiv Vlad Moldovan.

La început, am fost luat sub aripa douămiiștilor: mai exact, în câmpul de influență al lui Komartin, care m-a ajutat cu multe lucruri – am cunoscut în special oamenii care mai veneau la lecturile de la Institutul Blecher, și mi-am făcut astfel foarte mulți prieteni. Ei mi-au marcat și modelat clasele a 10-a și a 11-a. Dar apoi am simțit, la un punct, o atracție intelectuală mai mare față de noua generație (de poeți, dar și de critici: Alex Văsieș, Ștefan Baghiu, Andrei Doboș, frații Moldovan, Alex Ciorogar, Emanuel Modoc etc.), al cărei centru emergent îl simțeam a fi Clujul și cenaclul Thoreau – pe care am și ajuns să îl moderez. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am dat în 2017 la Cluj la facultate. Ulterior, mi-au plăcut Clujul și Facultatea de Litere din alte motive decât poezia: sociale, școlare, personale. (Acum, privind în urmă, îmi dau seama că poezia mi-a ghidat într-un mod mecanic mare parte dintre decizii.)

Cum mă raportez la 22 de ani la acest istoric biografic ambivalent, la acest șotron printre generații? Puțin descumpănit. Mi-am dat filme mari cu poezia (și încă îmi dau), dar parcă niciunul nu a rezistat foarte mult la testul realității. Simt că e o chestiune mai generală decât impresia mea personală, deci vă rog să mai stați puțin aici.

Mi s-a părut mereu că douămiismul a vrut să creeze o mitologie dură și autentică, o narațiune tip „poeții viscerali” ai lui Bolano sau nu știu, ceva de genul. Au fost mai multe strategii de a face asta: fie la modul romantic-expresionist (Vancu, Coman etc.), fie într-un fel mai decadent-realist (Khasis, Sociu etc.). Dar parcă toate discursurile erau legate de această construcție identitară continuă. Enervant de egocentrică, mi-am dat seama prin clasa a 12-a.

Și atunci am încercat să ies puțin din mine – să mă proiectez în alte scenarii, să „bovarizez lucid” (ce înseamnă asta?), să îmi deconstruiesc identitatea, să reduc patetismul și să modulez afectul, cum făceau și fac unii noi poeți. Acestea sunt achiziții valoroase: temperare, experiment, acuitate tehnică. Apoi, mi-am dat seama în ultimii ani că este o poetică la fel de individual(ist)ă la mijloc: doar că acum personalitatea nu mai este un actor al istoriei, ci este redusă la discurs, montaj sau fenomen senzorial – cu alte cuvinte, la afectul cel mai pur. Asta pot aprecia și este fain dpdv estetic. Însă filmele supraindividualiste pe care mi le-am dat eu au început să pară niște elucubrații de neînțeles – ca într-o oră de română din liceu când am avut inspecție și profa ne-a întrebat ce însemană literatura pentru noi și eu am devenit deodată foarte prolix și metafizic.

În fine. Mi-am dat seama că și douămiiștii au făcut ceva remarcabil: au reinserat istoria în literatură – a vorbi despre biografia ta înseamnă, până la urmă, a descrie sau a denunța cadrul în care te miști ca ființă socială. Dar au apăsat prea tare pedala confesiunii – au început să facă performance social și instituțional, unii au luat-o razna (sau doar s-au prefăcut, dintr-o inerție a vremurilor), alții au devenit agenți literari, în orice caz, discursul lor poetic și-a pierdut din credibilitate și suna adesea a PR sau a lozincă. Apoi a apărut „postdouămiismul”, care e, de fapt, pasul logic după douămiism: individualizarea și personalizarea se transformă în comodificare ostentativă – mizând și pe funcția cognitivă și, adesea, terapeutică a literaturii, qua adjuvant psihologic. În această transformare se întrevăd și nevoile noastre: mai exact, stilul nostru de viață singuratic, chiar și în prezența celorlalți (prieteni, iubite, părinți). Era nevoie de o nouă funcționalizare a literarului. Literatura nu mai face paradă cu intimitatea, ci ne-o creează.

Deci plusuri și minusuri există în ambele părți. Ceea ce înseamnă că avem o lume poetică destul de vie. Dar nu îndeajuns. Și de aici nu mai este vorba de poetici literare în sine, ci de instituțiile conexe ale literaturii – care nu mai ajută poeții tineri de multă vreme. Poate doar un festival ici-colo, făcut sub umbrela unei universități, dar e prea puțin. Bunăoară, n-avem organizații sindicale (afară de USR, care e deja formațiune oligarhică), n-avem fonduri, nu primim nimic din scris poezie (poate capital simbolic, uneori, dar trece) și, prin urmare, nici poezia nu prea mai înseamnă mare chestie în sens larg. Ne retragem cu textele în lumea noastră intimă, artizanală, și le lăsăm să își facă treaba.




Potato Party - Video & GIFs | funny pictures, food, potato, funny, party

Ioan Coroamă
Nimeni nu-și mai propune proiecte tip-manifest, și nimeni nu-și mai asumă revendicări asupra unor pretenții suprematist-hegemonice de deturnare a predecesorilor

Una din întrebările care îmi tot revin în minte de ceva vreme ține de reflectarea asupra diferitelor moduri de percepție a poetului/poeticului : o dată de critica literară, deci de spațiul discursiv adjuvant sau auxiliar poeziei, iar pe de cealaltă parte, percepția de și din interior, apercepția pe care poeții o asumă constant în construcția posturii lor în interiorul câmpurilor sociologic și textual al literaturii.

Aspectul inedit  pe care-l regăsesc la această anchetă rezidă în faptul  că pleacă de la premisele teoretice impuse de critica literară cu privire la producția poetică de dată recentă (anii 2000-2010, respectiv 2010-2020/prezent), ca mai apoi să ofere poeților un context de răspuns în care ar putea deconstrui și demitiza o serie de afirmații ale criticii care ar putea avea mai curând un caracter desuet, din simpla dorință de a se păstra un orizont paradigmatic ce se supune unor noțiuni canonice precum programul sau generația.

Înainte de a răspunde punctual la cum resimt relația poeziei scrise de după 2010 cu cea de dinainte, o observație preliminară merită a fi făcută: Critica a încercat în multiple rânduri să uniformizeze poezia scrisă în anii 2000 sub umbrela conștiinței unui grup generaționist, un grup cu orientări, intenții și interese comune. Problema pe care o întrezăresc aici constă în faptul că această tendință de a reflecta asupra unui grup unitar decât asupra unor poli decentralizați de direcții poetice s-a făcut prin asumarea unei taxonomii estetice, care de fapt masca o serie de criterii sociologice. Drept dovadă că majoritatea poeților douămiiști au o atitudine vituperantă la adresa instituției criticii, pentru că în viziunea lor au fost etichetați și percepuți ca fiind un spirit unitar, o generație a căror mize estetice sunt rezultatul unei întâlnirii a anti-intelectualismului poeziei beatnice cu spiritul de frondă al infrarealismului sud-american. Termeni precum minimalism autobiografic, redarea realității imediate, expunerea supralicitată a visceralității, miza corporalului, sunt doar câțiva din termenii mainstream pe care critica îi folosea recursiv în descrierea esteticii bleak a douămiismului. Însă probabil, acestor poeți li s-a părut că genul acesta de etichetări și totalizări doctrinare demonstra un act de acută lipsă de înțelegere a produselor lor. În viziune mea, nenorocul acestui punct al poeziei române a constat în perioada sa istorică de existență: post-comunismul, un moment istoric al tranziției spre o post-modernitate a cărei emergență este întârziată în spațiul românesc, singura atitudine comună a tuturor acestor autori fiind spiritul de frondă pe care-l asumau în dorința de liberalizare a procesului artistic, dorind practic să  dezinstituționalizeze poezia, să o scoată din universități, și să o experimenteze în cele mai empirice moduri cu putință.  Desigur acest spirit agonistic de reformă ar putea fi perceput din exterior ca fiind rezultatul unui ethos comun, însă mai curând acesta ar fi un dat inerent coordonatelor istorice decât un manifest cu mizele programatice ale unui curent literar.

De altfel, există chiar în interiorul peisajul descris mai sus excepțiile de la regulă care au constituit de fapt liantul pentru conectarea spre ceea ce aveau să fie numiți de critică drept poeții postdouămiiști. Debuturile de până în 2010 ale unor Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Vasile Leac, Cosmina Moroșan sau Andrei Doboș stau mărturie ca izvoare de influență pentru ce avea să continue prin Andrei Dosa, Radu Nițescu, Alex Văsieș, Ștefan Baghiu, Deniz Otay (chiar dacă debutul este de dată foarte recentă, căutările poetice o situează mult mai în spate prin raportare cu cei care au debutat în același an) sau Florentin Popa. Ca de abia după, aceștia din urmă să fie cele mai recente referințe pentru Mircea Andrei Florea, Mihnea Bâlici, Teona Galgoțiu, Cătălina Stanislav, Lucian Brad, Costel Onofraș, Irina Temneanu, Luca Ștefan Ouatu, Elena Boldor, Georgiana Bozîntan, Raluca Boantă, Diana Cornea, Tudor Pop, subsemnatul, Andrada Stugaru, Maria Miruna Solomon, Bogdan Vișan, alături de alți tineri și mai recenți intrați în circuit, care par că-și au rădăcinile pe altă filiație decât cea trasată mai sus, tineri precum Sorina Rîndașu, Toni Chira sau Alexandra Mălina Lipară. Un alt exemplu idiosincratic de debut recent care reiterează anumite tonuri din esteticile douămiiste, depășind în același timp atmosfera specifică perioadei îl constituie debutul Anastasiei Gavrilovici, unde pare că regăsim problematizări din poezia de până-n 2010, dar trase printr-un filtru al moderației și confesiunii lipsite de epatare sau exces,

Cert e că fiecare dintre cei menționați își poate găsi o afinitate într-una din sensibilitățile propuse de poezia scrisă dinainte de 2010. Prin urmare, putem înțelege că nu se poate vorbi despre o evoluție coezivă a câmpului poetic contemporan românesc, fiind mai degrabă vorba de o polaritate de tip rețelar, în care diverse rețele de sensibilități își construiesc genealogii alternative prin raportare la ceea ce e considerată a fi evoluția unitară a câmpului. Tocmai de aceea putem vorbi despre o serie de copii cuminți, care nu vor să-și asume conștiința comună de luptă a unei generații împotriva celeilalte, deoarece paradigma actuală e una a contaminării eclectice și a localismului. Nimeni nu-și mai propune proiecte tip-manifest, și nimeni nu-și mai asumă revendicări asupra unor pretenții suprematist-hegemonice de deturnare a predecesorilor ( cum era cazul fracturismului față de optzecism, dar să nu uităm, fracturismul face obiectul doar unei anumite porțiuni a ceea ce se poate numi douămiism).

Consider că privit din interior cel puțin, visul douămiiștilor de a nu fi etichetați și aruncați de critică  în același borcan al apartenenței ideologice la o singură generație se îndeplinește de abia în postdouămiism, unde transformarea meta-modernă a câmpului literar face ca orice formă de reducționism, esențialism sau uniformizare să dispară. De aceea putem ajunge a avea direcții de discurs racordate la spații culturale diferite și la spații istorice diferite, care pot coexista și interpela reciproc, fără să mai existe nevoia unei depășiri totale, ci mai curând nevoia integrării  unor segmente dintr-un areal de referință, corelată simultan cu nevoia respingerii unor segmente din aceleași areal. Cel mai bun exemplu este oferit chiar de scurtul și deloc exhaustivul itinerariu creat mai sus, trăim într-o perioadă în care o poezie mediată tehno-digital ca a lui Tudor Pop, ce se opune ca miză neoexpresionismului lui Radu Vancu și Dan Coman, coexistă cu poezia lui Toni Chira, mult mai apropiat ca atmosferă de textele celor doi amintiți, și fără nici un punct de asemănare cu poezia Cosminei Moroșan, de unde se poate regăsi un izvor de filiație pentru subiectivitatea dezintegrată din discursul lui Tudor.

Absorbția lecturilor plăcute și generatoare de referințe/influențe nu se mai realizează în sensul unei critici istorice a perioadei artistice de dinainte, ci mai curând se realizează integrativ, prin selecția unor artefacte ale trecutului ce stârnesc interes, urmate de relocalizarea lor în timp. Tocmai de aceea nu văd niciun fel de problemă în a avea pe noptieră cărți de Răzvan Țupa, Rita Chirian și Ruxandra Novac sau Ștefan Manasia, alături de cărți ca ale lui Mircea Andrei Florea sau Lucian Brad. Nu se mai pune problema dintre cine depășește și detronează pe cine, ci mi-ar plăcea să cred că problema se pune asupra modului în care reușim să revalorizăm segmente ale unor etape și momente ce se consideră a-și fi consumat potențialul de dezvoltare.





Potato Nutrition Facts: The Benefits Aren't Just in the Peel | Real Simple

Florentin Popa
“mă simt norocos și plin de speranță”

Pe scurt (cum o spunea Club Literar pe vremuri): Doomiismul e doar varianta alexandrină și osteoporotică a fracturismului.

Pe și mai scurt: doomiismul e fracturism fracturat.

Scurt rău: nici noi nu suntem ok, dar ne tratăm.

Fracturismul a fost mișto și groaznic, așa cum e orice lucru care schimbă lucruri; îmi amintește într-un sens de o dioramă a (post-)revoluției române, doar că în loc de televiziunea sub asediu sunt snippet-uri de conversații de pe yahoo messenger furibunde și screenshoturi direct din BS Player – de frumusețea ferventă a oamenilor care au toată libertatea și toată teroarea de a nu ști exact ce să facă cu ea. O mișcare everything goes – simply because it can no longer go on like this, cea mai recentă (dacă nu ultima) mișcare-manifest din literatura noastră.

Însă, parcă în spiritul piesei “Un doi și trei de zero” de la BUG Mafia, impulsul ăsta care a avut mai multă energie cinetică decât integritate structurală s-a spart repede în trei bucăți:

  • doomiismul OMEGA, ale cărui vârfuri s-au retras în asceză sau topit în anonimitate, păstrând cumva doar revolta și abandonând “programa”
  • doomiismul BETA, care conviețuiește cu succesorii și predecesorii săi în marea ciorbă post-post- ; probabil cea mai rațională și fertilă facțiune a lui.
  • doomiismul ALPHA, despre care o să las versul 30 din “Deșteaptă-te române” să vorbească pentru mine; doomiismul canonizat, doomiismul care tânjește să umple golul de putere lăsat de instituțiile dezintegrate, doomiismul expansiv și căutător de urmași ca un Henry al VIII-lea

Sunt lucruri greu de povestit, pe care sper ca niciun scriitor tânăr să nu le mai trăiască – sunt amintiri dintr-o epocă hipercompetitivă și ierarhică, în care am fi făcut orice pentru iluzia (măcar) a apartenenței la un cerc restrâns care ne părea hieratic, decisiv și final.
Am crescut, bunăoară, într-o cultură ultra-agresivă a raderii, o cultură în care tot ce nu era după chipul și asemănarea noastră trebuia distrus, și tot ce era prea mult după chipul și asemănarea noastră trebuia conținut și înnăbușit – o cultură în pluralitatea vocilor era subminată de un fetiș straniu al tonalității, și a dorinței de autoritate. O cultură în care era absolut okay să spui lucruri ca “asta nu e poezie”, fără niciun fel de justificare. O cultură în care era okay să suferi și să-i faci pe alții să sufere în numele unui daimon misterios al destinului, în care răul psihic “făcea bine la operă” ca o aspirină la stomac, în care obiectivul final era ca biografia să genreze opera, iar opera să-ți supraviețuiască – peste lege, peste milă, peste patul de spital.

O cultură în care zeci/sute de adolescenți – și (mai ales) adolescente – extrem de vulnerabili, erau ademeniți în tot mirajul ăsta schizoid, uneori cu aceleași texte copy-pastate în ferestre de messenger, în care erau mințiți că ar conta, că au talent, că cineva crede în ei – doar din nevoia altora de a le fi lustruit ego-ul; și – finalmente, o cultură în care o dată ce nu mai erau utili, erau respinși brutal și scurt – cu răni emoționale enorme, cu dezgust și teamă de scris.

Pentru mine, doomiismul – și mai ales ce a rămas din el, doomiismul alpha, e o cultură căreia i-am supraviețuit, dar de care nu mă atașează – și căreia nu mă simt dator cu nimic. Doomiismul e un emokid straniu, care extinde asupra celorlalți self-harm-ul și în același timp vrea să le cerșească simpatia. Doomiismul e un Cronos care și-a mâncat copiii, dar a dat de un bolovan. Suntem noi, cei din generația submersată, nici boomeri – nici zoomeri, cei născuți deja în wasteland, cei deprinși să doarmă între ruine, cei paranoici și violenți, dar care învață să se ierte și să lucreze împreună.

Sunt lucruri greu de povestit – pe care sper ca niciun scriitor tânăr să nu le mai trăiască; și nu doar că sper, ci vreau să ne asigurăm că nu le va trăi.

De aceea, le pot ierta multe “copiilor cuminți” de după mine – și cred că putem învăța multe de la ei. Cred că păcatele bunicului nu trebuie – și nu se vor răsfrânge asupra nepotului. Cred că avem, poate pentru prima dată în istorie, o generație care poate intra în contact nemijlocit și de pe picior de egalitate cu 2-3 generații de dinaintea ei – o generație care ne poate judeca mai bine decât o putem face noi – dar care va alege probabil să ne includă în loc să ne judece. O generație care merită susținerea- dar mai ales sinceritatea noastră.

Și pentru asta – și mai ales pentru oamenii din atâtea lumi și timpuri între care mi-am găsit locul și susținerea – mă simt norocos și plin de speranță.





NASA vrea să cultive cartofi pe Marte. „Dacă reușim asta, atunci putem să salvăm planeta Pământ" | B1.ro

Andrei Doboș
“Uneori, un cult new age descoperă ruina și își proiectează fantasmele asupra ei.”

Granița temporală dintre douămii și postdouămii este folositoare în măsura în care ne spune ceva despre ruinarea poeziei. O ruină poate fi recunoscută ca atare în momentul în care edificiul nu mai susține operațiuni birocratice, ritualice, instituționale, când el nu mai este gestionat de către o structură centrală capabilă să opereze distincții tari între exterior și interior. Ruina apare la capătul unui proces pe care îl numim colaps.

(După momentul douămii a devenit evident, cred, pentru toată lumea că Elvis a părăsit clădirea. Se vorbește despre o „retragere a criticii”. Criticii douămiiști au părăsit poezia fiindcă au înțeles, poate printre primii, că nu mai există în ea prestigiu social sau capital simbolic de extras (îi vedem bunăoară în toate juriile și comițiile unde se premiază poezie…, dar asta este deja o alta discuție.)

Starea de ruină are totuși și un aspect pozitiv: edificiul ruinat este luat în posesie de mușchi, licheni, plante agățătoare, insecte. Ruina le face vizibile. Uneori, un cult new age descoperă ruina și își proiectează fantasmele asupra ei.

Ruina este un lucru viu. Doar că nu mai seamănă deloc cu starea de dinaintea evacuării. Devine stranie, instabilă, o marcă a nepermanenței materiale. Totodată, dispariția centrului birocratic readuce în scenă pluralitatea entităților coexistente. Prin crăpătura oricărui lucru nu numai că intră lumina, dar cresc păpădii, fire de iarbă, trec coloane de furnici.

De aceea mi se pare important pentru postdouămii să aibă conștiința poeziei ca ruină. Este o privire care pune lucrurile în perspectivă (sau o formă de perspectivare radicală).

În curînd, instituțiile vor reapărea. De data asta însă ca muzeu. Angajații muzeului vor plivi buruienile, vor pune băncuțe, indicatoare și texte explicative. Vor mătura și vor vărui. Vor introduce ruina într-un circuit muzeal.

One thought on “Procesul douămiismului (4)

Add yours

  1. Dooooooamne, Flo!

    cum te au torturat pe tine dovămiiștii în ce heenă de foc ai umblat sărmane ce traumă, vai de capul meu ce trist și cumplit mi s a părut
    a fost teribil, zău
    pare un infern
    oare unde erau ochii mei să vadă acest desmăț ultra violent

    sincer, adică, sincer m au luat frigurile la ce povestești
    ducă se pe pustie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑