Procesul douămiismului (3)


În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru). 

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic. 

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist? 

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)

Mircea Andrei Florea
„dintre toate acele influențe singura simbiotică e cea a lui Urmanov”

Mi-e puțin ciudă că m-ați băgat tot la postdouămiiști, speram să fac parte dintr-o generație nouă, care încă nu are nume, sau are un nume secret, un nft care să îți dovedească apartenența, o generație secretă, indiscutabil mai tare. Oh welp.

Pe mine poezia acelor ani m-a influențat în același timp cu cea de la începutul anilor 2010. Eu am început să citesc asumat prin 2013, în liceu, când deja douămiismul nu mai era efervescent și altele erau poeticile fresh care-mi luau ochii. Citeam de la diriga, Irina-Roxana Georgescu, cărțile mari de până în 2005, îmi dădea câte una pe săptămână și îmi zicea să i le aduc înapoi cu câte un poem scris de mine în fiecare stil în parte, ca să îl pot depăși or smth. Nici ea nu cred că lua prea în serios chestia asta, îmi ieșea oricum lamentabil, nu prea înțelegeam nimic din textele alea,  obișnuit cu Nichita Stănescu, dar cred că asta a făcut ca influențele lor să fie subversive, parazitare. M-au încercat moralismul, egotismul, toată forța și drama celor mai cunoscute discursuri ale acelei perioade, dar cu timpul mi-am dat seama că nu mi se potrivesc, mă mai încearcă uneori, dar încerc să le renegociez.

Ca să duc metafora mai departe, cred că dintre toate acele influențe singura simbiotică e cea a lui Urmanov, mi-o asum și o repet de fiecare dată când cineva mă întreabă. Ceva din încercarea de relaționare cu cititorul, din directețea cu care își transmite emoțiile, din deschiderea prezentă în texte, în fine, până și felul în care taie versurile și își construiește secvențial volumele, pe toate astea le-am internalizat și le-am purtat în ce am scris, în ce scriu acum, nu știu cum aș scrie altfel.




Anastasia Gavrilovici
„Mă gândesc la poeții primului deceniu al anilor 2000 ca la niște gladiatori sau niște matadori

Cred că principala noutate pe care o înregistrez eu în raport cu poezia douămiistă este detașarea, practicarea (conștientă sau inconștientă, asumată sau doar trucată a) unui anumit jemanfișism, o relaxare. Mă gândesc la poeții primului deceniu al anilor 2000 ca la niște gladiatori sau niște matadori, pentru care totul e pe viață și pe moarte, pentru ei lupta se dă în arenă, în timp ce poeții postdouămiiști stau pe margine și privesc și parcă răsuflă ușurați când știu că nu e nevoie să facă și ei așa. Lupta lor se dă în încordarea voyeurismului ăstuia pervers, a așteptării, e una cumva internalizată, desangvinizată. Fără să fie vorba neapărat de blazare la mijloc, cred că practicile poetice preferate de cei care se înscriu în așa-zisul postdouămiism mizează mai mult pe ironie, autoironie și sarcasm, pe umor, pe observația la rece, de la distanță și notația eviscerată de afecte sau surplus de emoție. Firește, e mult de nuanțat aici, de investigat care sunt noile forme pe care le ia deversarea trăirilor, a narațiuilor dătătoare de fior și emoție, dar unul dintre aspectele definitorii ale poeziei noi mi se pare ăsta, distanțarea și prelucrarea atentă a datelor preluate din realitatea imediată, întârzierea confesiunii până la eliminare. Uneori nu fără anumite riscuri, căci și poemele scrise „la rece” sunt ca berea pe care ai lăsat-o prea mult la frigider încât atunci când o bei nici nu-i mai simți gustul.

Nu simt că e treaba mea să teoretizez, îi las mai degrabă pe critici și istorici să-și bată capul cu asta, să delimiteze când s-a sfârșit douămiismul și când a început ceea ce numim postdouămiismul. Nu e ca și cum în 2010 a bătut un gong și poezia s-a schimbat brusc, dar cred că putem spune că temporal vorbind, al doilea deceniu al anilor 2000 și poeții care au debutat din 2010 încoace ar trebui demarcați într-un fel sau altul. Reminiscențe ale trăsăturilor caracteristice poeziei douămiiste sunt încă vizibile și la mulți dintre poeții tineri de azi și e cumva firesc și inevitabil, mai ales dacă ești un om care a citit și a rezonat, fie și doar în trecere, cu felul în care scriau figurile douămiismului. Însă cu siguranță referințele literare, artistice, muzicale – culturale într-un cuvânt – care apar în poezia celor care au debutat după 2010 să zicem sunt diferite de cele ale primului val de poeți, iar pe lângă asta, aportul tehnologiei, al rețelelor de socializare, al cinemaului și artelor vizuale, al comunicării așa cum se realizează ea astăzi, fixează cred coordonatele unui nou tip de discurs poetic, care abia aștept să văd încotro se îndreaptă. 




Radu Nițescu
Văd Doboș, dau like

În dosarul din Cultura coordonat de Alex Ciorogar (martie 2017), Paul Cernat se întreba (pe bună dreptate) dacă n-ar suna ridicol scriitori „douămiizeciști” sau „douămiidouăzeciști”. Mă întreb și eu dacă prin adăugarea prefixului post la ultima îngrămădire generaționistă cât de cât coagulată s-a rezolvat problema, în ciuda faptului că mai toate discuțiile care s-au purtat despre o nouă promoție  implică, într-un fel sau altul, referiri la postumanism, ceea ce poate ar legitima oarecum termenul. Cred c-am mai spus într-un interviu, acum câteva luni, că mie nu-mi place în mod deosebit cum sună „postdouămiist” și că mi se pare că are și o latură ușor macabră, morbidă. Apoi, spuneam tot în interviul ăla că găsesc mai multe asemănări între scrisul meu și al unor poeți douămiiști decât între scrisul meu și al unora dintre poeții care au debutat după 2010 – și la fel și în cazul altora dintre aceștia din urmă. Și, mai mult, cu aceeași impresie rămân și după ce citesc debuturile mai recente sau dosarele cu poeți nedebutați care-au mai apărut în ultima vreme (vezi PoeticStand sau Timpul, de exemplu). Încercarea de a împăca împărțirea poeților după anul debutului și cea după direcția în care se îndreaptă scrisul lor mi se pare într-o oarecare măsură forțată. Recomand, totuși, oricui  să citească dosarul din Cultura la care mă refeream mai devreme, precum și cel din revista Euphorion (nr.4/2017) sau articolul lui Ovio Olaru din revista Transilvania și să își facă singur o părere, dar, din nou, ținând cont și de debuturile apărute în ultimii patru ani sau de grupajele celor care n-au debutat încă.

Am căpătat, în ultima vreme, odată cu unele schimbări  (poate mai ales în grupul de prieteni apropiați – unii au plecat din țară, alții au plecat de tot, de alții m-am îndepărtat prin mersul lucrurilor, și pandemia a avut și ea un cuvânt greu de spus în toate astea) obiceiul ăsta care uneori mi se pare frumos, alteori dăunător, alteori de-a dreptul sinistru, de a mă uita aproape zilnic la ce memories oferă facebook-ul și de a-mi aminti diverse momente sau perioade. Mai dau în felul ăsta de poze de-acum zece ani sau mai bine și-mi dau seama că atunci când m-am întâlnit eu prima dată cu poeții douămiiști, aveau cam vârsta mea de acum (poate un pic mai mari, unii dintre ei). Atelierele la care mergeam când participam la Licart, de exemplu, sau primele ediții ale Institutului Blecher la care m-am dus când eram prin liceu au însemnat mult pentru mine, iar faptul c-am dat de tineri cu care puteam povesti despre ce mă pasionează și de la care puteam afla de / împrumuta cărți  a fost o treabă – totuși, „evoluție tutelată” sau „statut de copii cuminți” mi se par termeni cam exagerați, deși înțeleg cum s-a ajuns aici. N-am cum să nu apreciez, totuși, generozitatea asta a multora dintre poeții douămiiști (și poate să și învăț ceva de-aici) și să mă bucur că mi-am făcut destui prieteni dintre ei, zic eu c-am avut mai mult de câștigat așa decât prin „violența contestatară”. Apoi, chiar îmi plăcea de cele mai multe ori ce citeam de la ei, de ce ai contesta ceva care-ți place? Văd Doboș, dau like, cum ar zice unii dintre noi.  „

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑