Procesul douămiismului (2)

History of Wood Working Hand Tools - Ronix Blog

În ultimii zece ani, au apărut voci care clamează existența unui „postdouămiism” poetic – textele unui Alex Ciorogar (inter alia) – caracterizat nu prin ruptură programatică sau măcar polemică față de douămiiști, ci printr-o evoluție „tutelată” de predecesori (Ovio Olaru).

Din această perspectivă, schimbul actual de generații în poezia română se remarcă prin absența (poate salutară) a violenței contestatare – dar și a unei voci identitare puternice.

Postdouămiiștii au un statut de „copii cuminți” într-un peisaj literar dominat, aproape familial, de figurile douămiismului poetic.

Mafia Sonetelor a întrebat la sursă, adică pe poeții postdouămiiști înșiși, care este raportul lor cu poeticile și figurile douămiismului și cum înțeleg existența și evoluția poeziei după momentul douămiist?

(O anchetă realizată de Florentin Popa și Andrei Doboș)




Elena Boldor
„m-am emoționat foarte tare când îi citeam «poemele utilitare»”

ce apreciez cel mai mult la generația douămiistă e biografismul, dar și sensibilitatea specifică ei. țin minte și acum cât de mult îmi plăceau T.S. Khasis și V. Leac. sunt unele poeme care m-au marcat foarte mult ca persoană, mai ales pentru ce trăiam pe atunci. ca să mă propulsez puțin în viitor, la câteva zile de la lectura OMG, m-am văzut cu Raluca Boantă în Insomnia. avea în geantă niște cărți, printre care și o antologie de poezie în care era inclus și Adrian Urmanov. nu auzisem de el până atunci, dar m-am emoționat foarte tare când îi citeam ,,poemele utilitare”. chiar dacă nu mă raportez la douămiiști în niciun fel, emoțional îi am foarte aproape, parțial pentru că am crescut cu poezia lor.

eu văd o delimitare clară între douămiiști și cei care au publicat după 2010. Alex Ciorogar vorbea despre un metamodernism. mi se pare un termen foarte bun, încă se vede legătura dintre ei și douămiiști. e o trecere normală și naturală, dar foarte cuminte și gingașă.

cred că în ultimii ani a apărut un fel de post-postmodernism à la David Foster Wallace. ce mi se pare foarte tare la asta e că poeții nu sunt licențiați în litere sau nu se concentrează strict pe domeniul ăsta așa cum vedem la douămiiști sau la cei publicați după 2010. mulți activează în domenii foarte variate și cool: Mircea Florea pe matematică, Teona Galgoțiu pe regie, Cătălina Stanislav pe gender studies, eu (curând) pe psihologie, etc.

mă bucur când văd că unii nu iau poezia (foarte) în serios și fac tot felul de experimente cu ea. și mai ales când boomerii devin foarte ofticați din cauza asta. simt că ăsta e cazul meu și al lui Tudor Pop. mergem all the way through cu pop-culture-ul și tot ce ține de fenomenele internetului. pe alocuri, simt că poezia noastră (dar mai ales a lui Tudor) e un fel de poezie computațională cu foarte multe glitch-uri care inserează automat stickere și colaje de pe Tumblr și reply-uri de pe tot feluri de chat-uri. nu simt că poezia ar trebui să se limiteze doar la textul în sine. poezia e și ce mesaj trimit unui tip pe gmail, ce comentariu las pe youtube unui album care-mi place de mor, ce combinație de emoji-uri descriu foarte bine starea mea de moment etc. deși trăim pe world wide web f mult din timp, încerc să transmit chestiile mici pe care le experimentez irl care de multe ori sunt trecute cu vederea. nu e un caz izolat, sunt mulți prieteni și amici de-ai mei scriitori fac asta. e o gură de aer proaspăt, chiar dacă sunt multe ferestre deschise.

pe de altă parte, așa cum spunea și Alex Ciorogar, unii poeți se privează de noile tipuri de expresivitate. câțiva merg pe direcția asta postumanistă, geopolitică. simt că Mircea Florea, Ioan Coroamă și Maria Solomon folosesc niște tehnici foarte mișto și le iese foarte bine.

cred că poezia e un rizom, un proces. degeaba ne întrebăm dacă asta sau cealaltă e poezie, ar trebui să fim curioși ce va deveni poezia în următorii ani. aștept cu nerăbdare.




Mihók Tamás
„Doamnă Angelica, în pofida eforturilor dvs. n-am devenit poet douămiist ...

Am mai zis-o cu ocazia unei anchete realizate de revista „Euphorion” (nr. 4/2017), având ca obiect tocmai postdouămiismul: cred mai degrabă în generații de cărți decât în generații de scriitori. Motivele n-aș dori să le reiau, încât se pot subînțelege.

Termenul „postdouămiism” mi se pare azi la fel de improvizat și inoperant ca atunci când beneficia de primele sale rampe de lansare. În schimb, metamodernismul, contextualizat la noi de Alex Ciorogar (și adoptat inclusiv de scriitorii transilvăneni de limbă maghiară – v. antologia Címtelen föld [Pământ fără adresă], îngrijită de André Ferenc și Horváth Benji), respectiv postumanismul infuzat în teoriile literare autohtone de Mihai Iovănel sunt, din punctul meu de vedere, abordări elocvente, cu deschideri mai ample. Aceste concepte-umbrelă permit criticii să foreze în profunzimile poeticului.

În lirica noastră recentă, fondul biografist-traumatic și imaginarul poetic au mers mână în mână, natura simbiozei lor determinând, sub raport sincronic, preferințele estetice ale câte unui colectiv de poeți.

Dar dacă e să ne călăuzim, totuși, după dihotomia stearpă douămiist-postdouămiist (nemaiexistând, probabil, cale de întoarcere), e bine să avem în minte un set de opoziții justificabile prin prisma realităților socio-politice în sânul cărora s-au format poeții în discuție. Astfel, douămiismul e, în general, minimalist, tranzitiv, urbanist, trivial, (neo)expresionist, biografist, confesiv, visceral, ierarhic, a(nti)-formalist, a(nti)-poetic, terapeutic, preocupat de inflexiuni tematice postdecembriste. Exemple: Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Radu Vancu. În timp ce postdouămiismul, mai eterogen, mizează pe barochism, reflexivitate relațională, conexiune tip rețea, globalizare, (neo)ruralism, limbaj milenial, cerebralitate, formalism discret, coeziune antigeneraționistă și o oarecare resurecție ideologică; exemple: Teodora Coman (comunitarianism, apoi postumanism), Laurențiu Ion (realism capitalist), Bogdan Tiutiu (ecologism psihotic), Andrei Dósa (radiografii kitsch), Florentin Popa (slam aluvionar). Pe de altă parte, există și numitori comuni la nivel discursiv, unul dintre ei fiind fragmentarismul. Dar acestea sunt doar simple repere, realitatea la firul ierbii arată puțin diferit: postdouămiiștii obișnuiesc să împrumute și să prelucreze felurite tertipuri discursive douămiiste, în vreme ce unii douămiiști, în noile lor volume, par să semene tot mai mult cu „frații lor mai mici”. Dovadă că vremurile sunt cele care stimulează „organul poetic”, nu auriculele aplicate de critici.

În orice caz, poate și datorită rețelelor virtuale, poeții debutați în ultimii 10-15 ani sunt mai deschiși socializării (și, implicit, cooperării) – inclusiv cu predecesorii. Având conturi de Facebook, Instagram und so weiter und so fort, postdouămiiștii nu suferă de lipsa vizibilității (unde mai pui că n-au nici complexul cenzurii), prin urmare nu se simt nevoiți să-și construiască imaginea pe spinarea vreunei ofensive. Trecând discuția în registru comic, am putea spune că postdouămiiștii nu cunosc zdravenele scatoalce aplicate de educatoare 🙂 (Bine, pe mine, pentru că refuzam să adorm, doamna Angelica m-a îndesat în dulapul patului rabatabil de la grădi, încuindu-mă acolo vreo 7 secunde lungi cât o zi de post. Doamnă Angelica, în pofida eforturilor dvs. n-am devenit poet douămiist.)

Revenind: pot spune că m-au inspirat ambele așa-numite promoții, ba chiar și omoloagele lor din Ungaria (unde noile valuri de poeți se succed la fel de pașnic). Astfel că nu văd de ce ar trebui să calc pe cadavre ca să spun ce am de spus în poezie. Ca poet, cuminte sau ne-cuminte ar trebui să fii raportat la propriile tale capcane concesive, acolo se duc adevăratele bătălii; prin prisma achizițiilor spirituale, scandalurile inter-generaționiste sunt, prin comparație, apă de ploaie. Așa că, băieți și fete, hai să fim mafioți și să ne vedem de scris.




Five of the best: High-tech hammers

Teona Galgoțiu
„mi-a devenit tot mai greu de-a lungul timpului să ignor atmosfera majoritar self-centered și conservatoare a generației”

Era absolut necesar ca arta românească să fie mai lucidă și asumată politic și social, deci mă bucur că și poezia se dezvoltă tot mai mult din punctul ăsta de vedere Am început cu observația asta pentru că, deși din douămiism fac parte și poete/poeți pe care le/îi admir și de la care învăț (nu dau nume pentru că e o listă lungă), mi-a devenit tot mai greu de-a lungul timpului să ignor atmosfera majoritar self-centered și conservatoare a generației. Deși înțeleg de ce postdouămiiștii sunt percepuți drept „copii cuminți”, cred că în cazul unora dintre ei* e vorba de un alt fel de radicalitate, una care mizează pe empatie și incluziune socială, care poate fi ușor redusă (și se întâmplă des) la corectitudine politică care castrează flow-ul poetic. Ha ha.

Pe lângă revoluția asta, hai să-i zicem, sensibilă, ce mi se mai pare pregnant la generația mea e clashul tot mai mare de stiluri. La fel cum contextul socio-politic de la sfârșitul secolului trecut a fost fertil pentru manifestul fracturist, de exemplu, și cel din ultimii ani, fertil pentru discuția tot mai aprinsă despre definiția postumanismului, cred că mișcarea asta de artiști și artiste tineri/e „între”, care adună tot felul de practici laolaltă (și nu mă refer doar de poezie), e provocată de raportarea atât de contradictorie față de prezent – sunt fascinat de tehnologie dar n-o mai suport, vreau să mă mut mai aproape de natură dar sunt anxios să pierd evenimentele din oraș, verific instagramul o dată la câteva minute și după mi-l șterg din telefon, e inconfortabil să interacționez în viața reală cu oamenii despre care știu multe detalii intime din story-uri, sunt hiperactiv și am atenție distributivă dezvoltată dar sunt apatic și n-am chef decât să mă uit la chestii pe youtube, am nevoie de propria definiție a spiritualității dar nevoia asta mă și blochează și îmi vine să continui dar mă opresc aici. Cu siguranță fiecare generație artistică vine cu bagajul ei de contradicții, dar la postdouămiiști simt în special du-te-vino-ul ăsta. Cred că sunt mai multe motive, unul major fiind repopularizarea poeziei (prin proiecte interdisciplinare, platforme de videopoeme și introducerea poeziei în spectacole performative, ateliere pentru adolescenți și studenți, tot mai multe publicații online dedicate poeziei) și altul, fascinația față de pop culture și toate ramurile ei, hai sa le zicem, trashy-guilty-pleasure gen Bravo ai stil, Insula iubirii, Dorian Popa etc., care se infiltrează tot mai mult în „arta înaltă” românească.

*am decis să nu vorbsc la persoana a doua plural pentru că e awkward să mă auto-categorisesc, dar clar e direcția care mă interesează și pe care încerc să o intergez în proiectele mele

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑