Rechin (Andrei Doboș)

Fără prezență, aproape imposibil de reperat,
În cîteva secunde, cît ai scoate cheile din contact,
Telefonul și mărunțișul rămas prin buzunare
Și alte cîteva secunde iute trecătoare,

În lucruri, abia perceptibilă, o accelerație
Le duce miezul de la vag la vibrație.

O reacție
Într-o dimineață de toamnă, cînd e încă întuneric afară,
Aerul rece, zorit, intră în gustul de țigară
Și-i dă un iz de apă cu clor, ca la piscină.

Mă aflam într-o Dacia 1300, în aproape lumină,
Undeva pe drumul dintre Baia de Arieș și Turda,
Acolo unde piatra întîlnește truda.
Cu gluga trasă, pe bancheta din spate
Priveam afară ceața ca un ocean de lapte.
Iar Gheorghe, șoferul, care era rechin,
Mormăia la volan un cîntecel senin.

Celebru, de atlfel, ca fiind un om zgîrcit.
Şi nu de multă vreme, chiar eu l-am țepuit,
Nu-i conveniseră banii ce i-am dat,
Așa că-ntr-un final, de ciudă, l-am taxat,
Adică nu i-am mai dat deloc, nimic,
Și cînd a oprit mașina, am fugit.

Trecuse o săptămînă de cînd l-am futut,
Însă rechinul Gheorghe nu m-a recunoscut.

La adăpostul glugii m-am mirat
De dimensiunea rîului umflat.

Rîu aproape negru, parcă era de cola,
Dar care l-a înghițit pe bețivul Bazola.
El, care se cățărase pe statuia minerului din centru
Spunîndu-le polițiștilor c-o face pentru
O sticlă de vodcă. Dă-te, bă, jos,
Țipa la el polițistul furios,

Dar Bazola, în sevraj, livid
Se agăța mai tare de lampa de carbid.

Pînă într-o zi, cînd n-a mai avut noroc
și s-a cățărat iar, dar în cu totul alt loc,
la stînca unde merg de Bobotează popii
și unde frați cu rîul se-nalță tare plopii.

Acolo sta Bazola, atîrnat de-un vîrf
Și peste nicio oră avea să fie stîrv.

Se spune că striga, legănîndu-se cu petul
„Tata a fost aviator, ce, eu n-am dreptul?!”

(2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑