Gel negru, gel albastru – nu contează:
același ger e, deși-’nmuiat un pic –
ca, stând în el, să-mi țină mintea trează
să mai îngrașe grozavul mainimic.
Dar cine strică? Or, eu nu voi să stric
această iarbă care hibernează;
trecând prin ea, o fac cu multă groază
că, după iarnă, n-o să mai dea în spic.
Chiar dacă ziua mi-ar fi mai cât un veac,
mereu cernând-o, n-aș mai găsi vreun leac
adormisirii ăstei făr’de nimica sfânt.
Un somn pustiu: o brazdă de pământ
pe care fluxul o dă de-a berbeleac
izbind-o-n osul frunții. Tot restu-i fleac.
Leave a Reply