Sextină despre muzică (Mihnea Bâlici)

Încă din timpul excursiilor școlare mi-a plăcut să stau cu căștile-n urechi
când, din mașină, mă retrăgeam în cochilia minții să mă uit afară, la peisaj.
Ai mei îmi pregătiseră un mp3 cu Fără Zahăr, O-Zone, Simplu, Vama Veche
(de altfel, într-o piesă despre „primul orgasm”, Chirilă m-a învățat despre sex).
Din acele zile cu gropi și gunoaie, eu și disocierea am fost cunoștințe apropiate.
Mimam extraversiunea cu siguranța acrobatului care n-are habar de echilibru.

Cel mai interesant la muzică este că se formează uneori un echilibru
între ce vezi cu ochii, pârtiile întortocheate ale conștiinței și ce ai în urechi.
De parcă hertzii sunt filtrați prin sita simțurilor și devin obiecte fizice, apropiate.
Nu mi-e teamă c-o să sun pretențios: un fel de omologie între sunet și peisaj.
Poate ăsta e unul dintre motivele pentru care oamenii își fac playlisturi de sex;
deși, evident, au trecut vremurile când tinerii încă se futeau în Vama Veche.

Dar asta depășește generațiile din urma mea: este o poveste foarte veche,
din vremuri preistorice, când strămoșii au descoperit în răpăitul ploii echilibru
și-n vântul fluierând în tundră—o armonie dincolo de fugă, hrană, caca, sex.
Nu și-au dat seama niciodată ce entități stranii au purtat până atunci în urechi.
Și poate mai departe de acestea: în creier, desigur, dar și-n exterior: în peisaj,
în văzduhul Zeilor care nu s-au născut sau picturile rupestre cele mai apropiate.

Și apoi, cu cât am avansat (destul de repede, nu?) spre vremuri mai apropiate,
compozitori de curte au instituționalizat acest miracol în Europa noastră străveche.
Simfoniile au clătinat imperii. Alții au reușit, și-n salonul lor mic, să facă peisaj
din timbru de clavir și violoncel. În punctele în care notele intrau în echilibru,
vreun daimon comun (cum mai găseau romanticii în vise) ni s-a strecurat în urechi
și am recunoscut în noi un soare fără vârstă, un fior fără corp, un înger fără sex.

Curând am început să capitalizăm pe urma canonului: pentru bani, droguri și sex.
Accesul la muzică a devenit tot mai ridicat, datorită tehnologiilor casnice apropiate.
Nu mai era nevoie de bilete scumpe la Tchaikovsky: îl aveai chiar acasă, în urechi.
Surprinzător, s-a vorbit mult despre laicizare și atomizare, dar sfințenia cea veche
s-a păstrat intactă, fie că vorbim de stiluri ce vor doar ca-n mixer să fie echilibru
sau (mare avangardă!) să problematizeze frumosul, să indice necroza din peisaj.

Deci să revenim acum la spațiu: este ceva ce doar muzica poate face prin peisaj.
Am putea să ne imaginăm un platou: ritm imaginar: 4/4, alla breve, octo per sex.
Pe el putem implanta: arabescuri de arbuști sau arbori într-un arbitrar echilibru;
ființe increate din lumină; aye-aye cu ochii holbați; ace de tuia în cadre apropiate.
Ori, dimpotrivă, putem să-l lăsăm așa, sugerând o matrice a stelelor, preaveche.
Sau să-l reducem la o simplă scoică, pe care s-o putem apropia, pe rând, de urechi.

De când zilele au devenit prea apropiate, n-am mai fost în echilibru.
Între reclamele de pe net, m-am trezit iarăși cu peisaj în urechi.
Ceva să acopere discuția veche despre iubire și commitment și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑