salut, sunt (Florentin Popa)

un băiat de 31 cu pulovăr pe gât de meserie poet
unde sunt banii despre care dați cu ciocul, sincer?
o știu pe aia cu cântă zeiță mânia ce aprinse
unde pula mea sunt banii despre care dați cu ciocul?
am plâns nopți și nu am dormit zile
am plâns zile și nu am dormit nopți

asta e o meserie adevărată, sunt nopți
în care caut: cu încordare de inginer coxat, nu de poet –
ci de vânător din paleolitic urmărind ibexul sângerat de silex, zile
întregi – versul așteptat ca un build-up de tekno, versul sincer.
chestiile astea nu curg din noi, nu suntem filomele care le crapă ciocul
de cântec, suntem oameni care fac alt job să țină luminile aprinse

am gingiile inflamate sufletul constelat și cearcănele aprinse.
voi unde dormiți, în pântecul de ură a cărei nopți?
aceeași in care urlați la lăutari ciorilor să vă țineți ciocul
fiindcă simțiți că sunt datori să vă cânte pe gratis; niciun poet
nu o sa poată spune că se simte tratat altfel, sincer
lăutar fără corzi și simbrie, ia zi-le!

e zero la sută daimon și sută la sută zeal. e
un foc incandescent care se îndoiește constant de cât de aprins e,
o scenă care se sărbătorește pe ea însăși, în care-ți iubești sincer
fratele pentru celelalte hobby-uri obscure ale lui, cu beții de nopți
și cabluri midi și ruine dacice și grădini și copii; căci fiecare poet
vrea doar să fie fericit; simțind cu pasărea când puișorii cască ciocul

vrând doar să îi hrănească pe cei dragi din munca lui. ce e o cul –
tură în care oamenii nu cred nici cât ne susțină să trăim zece zile
pe an din asta? ia niște organice farm to table direct de la poet.
nu e okay sa-ți plătești singur cartea și să vezi ca tiparul n-a prins, e
îngrozitor să scrii poeme cu speranță cinică, niște nopți
de decembrie, unde te rogi ca cineva din viitor să creadă sincer

în visul tău de prăjit din prezent. așa că, sincer
unde pula mea sunt banii despre care dați cu ciocul?
răsplata pentru toate astea? am stat peste program, pierdut nopți
pe cărticelele alea de pozat la brunch pe insta. vor veni zile
sper, în care ne veți putea privi în ochi cu luminile aprinse,
cu țigările aprinse. fără să îmi fie rușine că sunt poet

căci nu e pont să fii un poet sincer.
văd, sub pupilele aprinse cum se-ascute ciocul
sărăciei – care ciugulește din ficații artei nostre, zile-nopți

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑