de ce-mi cere iubita s-o tot plimb? orașul e putred și e hâd. trotuare sparte de ierburi și de tufe. din blocuri nu a rămas decât talașul și peste toate se-ntinde o liniște de moarte.
mai bine stăm acasă. o fortăreață ticsită de averi. căci strâns-am-tot ce ne priește șampanie, puști, vanghoghi, borcane cu dulceață topaze și rubine. belșug. nimic nu ne lipsește.
de ce să ne plimbăm aiurea în blindata combi și să ne furișăm de hoardele de zombie? să stăm acasă în penumbra ca un veșmânt să ne trăim iubirea putredă, de lume cât mai departe
căci ea și-a întrecut și cel mai aspru jurământ: nici moartea nu ne mai desparte.
Dar uite, a-nflorit cireșul lângă LIDL! Așa-nflorise și-n liceu, de când în urbii Ninsese și în pojghiță-i prinsese bulbii: Era c-o seară înainte să fiu single,
Abia ce își făcuse-un test de sarcină, Pe care l-am scăpat pe gresia din baie De mi-am simțit pe loc genuchii cum se-ndoaie Și ochii-i adânciți de ură cum mă macină.
Oh, tinerețe, unde mi te-ai dus și te-ai ascuns! Întreabă mari poeți de geniu, gen Petrarca. Eu zic că foarte bine c-ai plecat, că mi-a ajuns,
Tot ce-am făcut a fost să-mi umplu singur barca Cu apa unui fluviu-ntunecat, de nepătruns, Numit Rușine. Uite, ochii îi sunt marca.
Ovidiu
Trecuse-aproape anul de când s-a sinucis. Un post îi apăruse pe Facebook, din neant: O trupă din Canare cu sunet discordant, Găsită doar pe bandcamp în circuit închis.
Ce prost comunicăm de niște ani încoace. Din tot ce mi-am propus, nimic nu mai pot face, Și poate că de aia se duce totu-n vid.
Ca moartea lui Ovidiu, de care-am vrut să scriu, Dar m-a oprit o jenă: eu nici măcar nu-l știu, Ce să vorbesc de asta? E un impuls stupid.
Blake
Proiectorul s-a oprit: no source found, ecranul mat. Întins în pat, te uiți la cele două cuie înfipte în perete. Nici măcar n-ai observat. E un moment ciudat, în care nu știi, e sau nu e
real, visat, un semn că tot trecutul are sens? Dar poți să juri că suprafața albăstruie e însuși cerul din memorie, senin, imens; iar cele două puncte negre-s pescărușii
pe care-i admirai pe plajă, linii de la Vans. Realizezi: între birou și colțul ușii e-acum această ramă-n care vrei să proiectezi
o viață dusă. E-un moment în care nici nu știi și toți prietenii (căci ai ajuns să-i enervezi) vor zice c-ai luat-o pe ulei: ecourile verzi.
când mă gândesc că voi muri cândva și nimănui nu-i va păsa c-am fost un corp, difuz, mereu ursuz în conversații de grup, însă nu asta mi-ar anula identitatea, nici măcar poziția mea de zoomer nomadic, de john-fiu-de preot, n-ar cântări în siguranța a ceea ce aș fi fost altădată.
dar
când mă gândesc că voi muri cândva, și nimănui nu-i va păsa c-am fost prezență, peste tot în inimile oamenilor, la petreceri sau prin sufragerii, cu zâmbetul pe buze, oferind sprijin involuntar anecdotic, fără s-aștept laude sau măcar vreo emoție unitară din partea cuiva
dar
când mă gândesc că voi muri cândva și nimănui nu-i va pasa că n-am ajuns pe-un zgârie-nori, și toți vor crede c-am fost un depresiv, când eu de fapt n-am fost decât synth-ul care fluctua reverberație în funcție de emoticonul jucat, iar jocul era uneori oprit, insă jocul era uneori pornit
dar
când mă gândesc că voi muri cândva și fata asta ambigua n-ar apuca să mă afle, cât să mi-l povestească pe gropius în 4 timpi, încerc să cred măcar că mi-ar arunca cenușa pe baker bridge road 68, fără să-nțeleagă cine a fost copilul acesta dezasamblat, în stare să asambleze pitch-uri a milioane de melodii
dar
când mă gândesc că voi muri cândva și nimeni acolo să mă revizuiască, să-mi ducă poza din aproape-n aproape, și să m-amintească următorilor
iar
când mă-ntreb cum se va-nfățișa totul și mă gândesc că voi muri cândva,
ce vreau dragoste vreau liniște dragoste vreau atingere dragoste și stat întinși cu dragoste încolăcindu-ne membrele și dragoste umplând respirație după respirație dragoste grea adunată în fiecare celulă țintuindu-ne unul de altul
când mi-ai zis mi s-au răcit palmele și am tremurat
te-am întrebat dacă simți distanță
respirația mea s-a lungit și s-a făcut foșnet
__
cum decizi ce să crezi și ce nu
când corpul tremură plăcut da când corpul tremură dureros nu
azi în mașină am închis ochii mi-am ținut palmele pe genunchi am lăsat mintea să se facă una cu trupul fotoliul de piele e comod deși transpir și nu vreau să transpir
__
ies să fumez și mă uit când ai fost ultima oară activă pe messenger
nu vreau să fac nimic ce te-ar încorda nu vreau să fiu așa vreau să mă așez pe malul râului să mă uit la rațe și șobolani
tot ce se întâmplă la distanță construiește distanță
__
când mă gândesc că te atingi cu cineva vreau să fiu în locul tău să simt ce simți tu sau în locul lui să simt cu tine să-mi trec vârfurile degetelor pe claviculele tale sau să le mișc în cercuri pe clitoris să simt cum cineva își trece vârfurile degetelor pe clavicule sau le mișcă în cercuri pe clitoris
oriunde numai nu în trupul ăsta fumând a doua țigară fără filtru rulată la rând cu telefonul în mână
ce e aici e singurul lucru de care nu ai cum să scapi
__
când nu știu ce să fac fac același lucru indiferent dacă funcționează sau nu
cum numești pe cineva care face același lucru indiferent dacă funcționează sau nu insistent orb obsesiv
a întreba același lucru ca formă de contact continuu
ce știu – obiectul nu e niciodată identic în fluxul experienței ceva e mereu înlocuit de altceva
ce știu – suntem setați să vrem să fie identic când e plăcut
__
nu știu dragoste ce mă face să tremur și nu știu ce m-ar face să mă opresc –
se adună o durere în umărul drept și un nod în gât și palmele reci transpirate și respirația întretăiată de pauze lungindu-se și vocea ca după răceală și numesc asta tristețe și încep să tremur mai tare –
ce faci când vrei să dai sens numești
când vrei să dai sens când sensul nu e obvious dragoste
__
motanului roșcat din curte nu-i pasă de mine se uită într-o gură de canalizare deschisă
nici mie nu-mi pasă de mine – pleoapele se încordează mă încordez și în mintea mea ne atingem în scară și asta e cum te-ai uita într-o gură de canalizare deschisă
__
„lasă ce vezi că a pierit să se ducă”
nimic nu a pierit totul se adună se depozitează
faptul că mă ghemuiesc lângă peretele rece se face o deprindere a trupului faptul că ne-am atins e o deprindere a trupului și tânjesc pentru că e o deprindere a trupului tânjesc pentru că ești cu mine fără să fii cu mine scratch that pentru că ai rămas în mine când ai plecat și ești în mine fără să fii lângă mine
agitația și tremurul și nodurile în gât sunt felul trupului de a spune nu alex nu ești ceea ce crezi
când sunt ne- mulțumit îmi strâng buzele și-mi întorc capul îmi ridic ba un umăr ba altul și-mi întind degetele cu palma ținută pe coapse
dacă aș vedea asta dintr-o parte n-aș vrea să fiu cu mine
tu cum de ai vrut să fii cu mine
sunt o deschidere care naște deschidere până nu mai sunt o deschidere care naște deschidere
__
vuietul mașinilor e la fel de continuu ca picăturile de ploaie ca pulsația întâi în brațul stâng apoi în abdomen migrează și e fundalul pe care se întâmplă tot
când mă sprijin de perete și tu îmi desfaci cureaua pulsația migrând dintr-o parte a trupului în alta e fundalul
acum a rămas doar fundalul și se intensifică
__
tenișii mei sunt uzi de la ploaie dar nu mi-i scot din poziția în care m-am întins pe fotoliu se vede un fragment de copac acoperit de peretele casei dacă ai fi în locul meu ai vedea ce văd eu dacă aș fi în locul tău aș închide ochii și m-aș atinge
mintea se face ghem și sunt doar aici
__
m-ai adus într-un loc unde dragostea ocupa fiecare celulă și acum distanța ocupă fiecare celulă
a crea distanță e echivalent cu a părăsi
dacă aș fi un pisic aș umbla după tine așa mi-e rușine
__
mi-am acoperit tot ce am putut și m-am așezat pe o bancă
gluga e prea liberă și îmi ard urechile
răceala trasează contururi pe spatele meu începe de jos și acoperă din ce în ce mai mult
când merg ceea ce îmi apare se face un tunel
suficient spațiu cât să trec dar atât __
tu mă atingi – stăm împreună în scară pe întuneric și tu vrei să-mi fie bine – tresărim la orice zgomot îmi strecor mâna sub marginea rochiei tale lângă stern apoi afară rulez două țigări ce e trupul iubit care e semnul după care îl recunoști vrei să-i fie bine și simți asta în fiecare celulă vrea să-ți fie bine și simți asta în fiecare celulă când unul se simte bine fără să fie sigur cum se simte celălalt se simte vinovat
__
„rabdă fii tare”
nu pot trupul respinge de la sine când zic „fii tare” și râd cât de artificial sună e ce ți-ar spune un coach cuvintele astea sar de pe trupul meu ca o minge de ping pong lovită de perete când mi le șoptesc
tot așa când zic în șoaptă „rabdă” nu nu rabd nu vreau să rabd doar aștept până o să treacă dacă zic „rabdă” trupul se încordează ca atunci când sora medicală zice „n-o să doară deloc” dacă zic „lasă ceea ce e să fie cât e tu doar stai cu asta oricât ar dura” se face liniște și fruntea se destinde
e din ce în ce mai frig și noaptea mă leagănă
__
am mers pe jos până acasă drumul pe care îl făceam împreună ca să stăm mai mult împreună și nu m-am uitat în mobil niciodată
__
căldura mă face să mă încrunt când îmi ridic fața și pătrunde în trup
mă sprijin de perete și e bine când am ceva de care să mă sprijin
vreau să mă atingi și între noi să nu fie nimic doar trupul tău atingând trupul meu și liniște în care să fim ambii dragoste în care să fim ambii
Cosmina Moroșan “Fără proces, doar reanimare cântată“
O hăbăucă provincială la vârsta de 15 ani, în București, cercetează chioșcul de la Muzeul Literaturii Române. Chioșcul-dreptunghiurel încălzit, tixit aberant de cărți (nu mai există acum, am locuită o perioadă pe aproape) era singurul loc unde se găseau volumele de la Editura Vinea.
Douămiiștii (cuvânt prea general, dar o să fac un compromis acum), obosiții exuberanți, plasându-se (deși nevrozant și aproape duios), anti blazare de orice fel, m-au înșurubat cumva în contextul literaturii contemporane atunci când abia o descopeream.
Unele din textele lor au și acum un efect super incantatoriu asupra mea, prin modul în care cultivă un biografism apăsat plus o nevoie subtilă, constantă de a depăși scenariul propriilor narațiuni.
Am un suflet risipit într-o mie de părți, cât de cât luminos:), care se revendică din alte furii decât cele ale poeților douămiiști (sau din alte bucurii, oleacă). Împinsă, însă, de vria inconștientă a universului, m-am aburcat total peste atmosfere precum cele din: micul manual de terorism (Andrei Peniuc), Europa zece cântece funerare (Elena Vlădăreanu), ecograffiti (Ruxandra Novac), fratele păduche (Dan Sociu) etc. Sacadarea aia bolnavă, milimetrică din textele lui Liviu Diamandi conține, de asemenea, din lucirile doumiismului (pentru tinerii care n-au auzit de acest obscur dubios, am o arhivă cu ele, păstrată de pe clubliterar.com:) )
“și acum îți spun / fața la perete” “Fericire by nekro” “Eu nu mă pot mântui fără dragostea voastră” “Sinele meu trist…” “și acum îți spun / fața la perete” “și acum îți spun / fața la perete” “Eu nu mă pot mântui fără dragostea voastră”
Uite-așa mă încalecă douămiismul prin casă deseori, căci tot prin el i-am cunoscut la 16 pe Adi Urmanov, Gabi Eftimie, val chimic, poeții moldoveni și, mai târziu, la Cluj, pe poeții acelui valoros (a se citi cu căldură cuvântul ăsta tare) intermezzo literar, cel de trecere înspre postdouămiism.
Și apoi am cunoscut-o la București pe Adriana Gheorghe, pe care nu o pot dezlipi de primele performance-uri din spațiul literaturii făcute de apropiații ei de atunci Adi Urmanov și Peniuc. Mai adaug că această doumiistă-artistă a fost printre puținii oameni care a tot încercat să aducă poezia în spațiul artei, începând cu 2006 și până deunăzi. Și cărticica ei (cum îi spune ea) False Hours… (am scris undeva despre că: Personajele apar, deci, nu pentru a domina o situație, ci pentru a alarma blând, a deschide perspective, a trasa o linie de contrast pe un cadru prea strâns afectiv. Relatările se formulează treptat într-o cadență poetică, indiferentă la posibilele confuzii dintre perspective ideatice diferite. (…) Textul experimental, performativ e o țesătură, în cele din urmă, incertă la toate nivelurile: stilistic, ideatic, vizual etc. Autoarea încearcă să localizeze și apoi să verbalizeze ceva precis (la nivel de afect sau intensitate) prin cuvinte inexacte. Afectul descrie o multiplicitate de stări, asociate blândeții, uimirii, iubirii dezinteresate, constant reformulate prin practici de apropiere a materialității:
“(…) ‘a thing I see before me: something abstract, she wrote, but residing in the downs or sky; beside which nothing matters; in which I shall exist and continue to exist.’, scratching the line, caressing the line, losing the line.”
Să nu uităm că, în paralel cu Fracturiștii, se mai afirmau și alți douămiiștii simpatici la Arad. E vorba de gruparea Celebrul Animal. Am observat că nu prea mai știe lumea de răufăcătorul vorbește de Kata, de romanul Celebrul animal, de sonata pentru cornet de hârtie de V. Leac sau Lucian, tot de Leac. Vreți să vă fac poftă?
““să trimitem texte la “Anunțuri gratuite”. Luăm Vând și cumpăr, completăm talonul, semnăn tot Celebrul animal și vedem ce iese. Poate ne sună careva. (…) Confuzie! Confuzie revoluționară! Asta dac-am putea obține!” (din Celebrul animal)
“Copiii se uitau la filme! Adunau în mintea lor beată fragmente din puținele producții vizionate la viața lor, le montau cu imaginile pe care le filmau chiar atunci cu privirea năucă, le ieșea un film nou.” (din Celebrul animal)
“de la fereastră/ privește umbra spitalului / lungindu-se peste gazon // există un moment în care umbra asta / face înconjurul pământului” (din răufăcătorul vorbește)
“nu te teme! răpește-ți aproapele și fă-l fericit!” (din răufăcătorul vorbește)
“și fiecare va descoperi o stranie strălucire/ în cafeaua ce se scurge din dozator” (din răufăcătorul vorbește)
“Tatăl tău moare. Scotocim casa și găsim o geantă de piele plină cu scrisorile lui de dragoste. Ne dezbrăcăm în piele goală, ne întindem pe pat/ Și ne acoperim cu ele.” (din răufăcătorul vorbește)
“mă simt ca un fel de adolescent decapitat/ inteligent și umilitor un/ talkin’head zâmbăreț dezinvolt/ repede-repede le spun pe toate” (din răufăcătorul vorbește)
“erau zilele alea speciale când ne jucam/ țineam spectacole da era specialistă în a alege zile speciale/ zile cu soare fără caniculă/ cu aer uscat și cumva răcoros parcă în cameră/ atunci îl dădeam jos pe Croitoraș de pe dulapul din hol/ îl aduceam pe Dan Mincinosu de pe frigider/ da era minunat” (din Lucian, V. Leac)
