două poeme de Cătălin Șuteu

No description available.


fil-corsa-Fdyhceryjvf-jutrf-fikvf

căci din piepți ies fumuri noir pe harajuku
plesnești. ești mare robot sau (/dezinsecție)
moalele capului spre un copac: sepuku

(ce trist e un software în spațiu public, fără)
(personalitate hai. afară să murim)

(liniștitor știi că oricând poți să nu mai. sub)
(pleoapa prizată întunerică mân-a doua)

avalanșa de beznă-n prim plan ne desfăcu
:organe supărate ținute la frecție:
le picură din ochi cu tronc la extincție
iubești pe limba ta cu probleme de dicție

[și ești din auzite…] ghemuită
ca efecte secundare ale unei pene de curent
sângerau gingii în vis |ca un tot deosebit|
abia aștept sa nu mai fim o să bată briza mării.




saturație

saturație: de alb cerul plin
de la meteo spleenurile poame
viii cu multă, plurală foame
vieții știrbe, îndesați de divin

n-ar mai vrea, zilele încet tot vin
înghițind gloanțe oarbe din arme
din vânt bat certificate-n clame,
de mâini ținându-se nutresc un chin

exces de aer, îi lasă salini
case trosnesc interioritate,
trunchiuri își trag afară rădăcini,

au de la oglinzi sațietate
suportându-se prea mult la lumini
dând pe-afară de identitate.

Glosă: ultima corabie, pentru cine, ultimul zid în ruine (Dmitri Miticov)


Spune-mi, Urshanabi, brațele mele – pentru cine au trudit?
Pentru cine s-a uscat sîngele inimii, pentru cine s-a sleit?
Mi s-a arătat o deschizătură, am abandonat instrumente
Nu recompense am urmărit pentru mine, ci evenimente
Am văzut lucruri pe care a le reproduce nu știu, nu pot
Fac cale-ntoarsă și ultima corabie o las la țărm, în fine
Ce e acea speranță care-nflorește-n tine, de unde vine?
Și cînd îngheață lacul, unde se duc rațele, cînd se duc?
O, Urshanabi, urcă și plimbă-te pe zidurile din Uruk!

Încremenit în orizontul evenimentelor, analitic, reflexiv, rezervat, introvertit,
intuitiv, critic, organizat, schimb valutar negociat, fixat în cîteva segmente
bine definite ale spațiului, alunecînd prin timp, deși părea că m-am oprit,
punînd ca diafilmele sub proiector evenimente din trecut pe care le scot
pentru viitor dintr-o întindere fără durată, cea a memoriei, ca să le pot
plia și redimensiona pe calapodul timpului de-acum și-apoi în infinit.
Pentru cine am străbătut universul, pentru parfumul locurilor absente
sau pentru niște momente cînd, departe de copilărie, am copilărit?
Spune-mi, Urshanabi, brațele mele – pentru cine au trudit?

Pentru cine am jucat fotbal în parcarea copilăriei, pentru cine am făcut fente
din corp, pentru cine am ținut de scor cînd am vrut scor și am trecut înot
marea precizie a tacticii, perseverentul catenaccio al așezării eficiente?
Evenimentele pe care le-am trăit au avansat spre noi și ne-au încetinit.
Evenimentele pe care le-am trăit s-au dilatat în timp și ne-au înlocuit.
Au fost dorințe și-apoi n-au mai contat decît radiațiile lor remanente.
Folii transparente umflate de soare, incandescente. Ce-a trecut e tot
ce-am avut mai bun. Tot ce a fost luminos e dureros de privit.
Pentru cine s-a uscat sîngele inimii, pentru cine s-a sleit?

La granița dintre ce mi s-a întîmplat și ce am devenit e un întreg complot
al probabilităților și vieților alternative, spectrul sensibil peste care vine
control peste control peste control, măsurători și instrumente care pot
da formă undelor emoționale prin limbaje sau care, mai direct, traduc
aproximări intuitive în diapozitive perceptive, niște structuri ce-aduc
deschideri discursive aluvionare și-n granularitatea cărora-mi las tot
echipamentul să se miște. Mi s-a arătat că tot ce se întîmplă cu mine
e o reflexie pe zid a apei din piscine, sinuoase irizări inconsistente.
Mi s-a arătat o deschizătură, am abandonat instrumente.

Uneori, cînd sistemul de recompense pare chiar mai puternic decît mine
îmi place să mă rup de monitoare în pauze purificatoare și să conduc
pînă constat că toate stările intense s-au dizolvat în geometrii străine.
Cît de departe trebuie să merg ca să ajung să spun că m-am găsit?
E timp sau spațiu intervalul de parcurs, e de-nțeles sau de privit?
Nici un eveniment n-a existat pînă cînd n-a fost memorat în tine.
Nimic n-a existat pînă cînd nu a fost asimilat. Este vreun truc
prin care hipocampusul și amigdala diseminează stimulente?
Nu recompense am urmărit pentru mine, ci evenimente.

Am văzut, am trăit lucruri care mi s-au lipit de adn, dar nu știu să le reproduc
pentru că forma lor inițială, momentul zero s-a topit într-un trecut pecetluit,
să-l accesez ar însemna să îl modific iremediabil și, prin urmare, să produc
alte și alte variante de trecut, la nesfîrșit. În schimb, colecționez fragmente
de sensibilități incoerente din care mintea mea pune secvențe tot mai lente
la reconstituit. În ficțiune superputerile sunt realități și îmbinările conduc
la o superpoziție de posibilități. Creez prezent din tot ce am găsit
într-un trecut de neatins, deși îl simt urmîndu-mă cam peste tot.
Am văzut lucruri pe care a le reproduce nu știu, nu pot.

Am văzut locuri atinse de succesiuni de cîmpuri gravitaționale clandestine,
insinuante, necuprinse, energii și emoții viitoare ale unor realități aparente
în care timpul stărilor încinse părea că a încetinit și nu a mai putut susține
producerea de conținut (prin ce proces?), formarea de limbaj, de zgomot.
Prin ce organ, proces transferă inima la creier tînguiosul glas de clopot?
Am văzut galerii compuse din lucrurile pe care le-am putut menține
nespuse. Am văzut obiecte luînd locul persoanelor dragi și absente.
Vine o vreme cînd mă las strivit de o tăcere de fontă și, cînd vine,
fac cale-ntoarsă și ultima corabie o las la țărm, în fine.

Vine băiețelul Andrei și îmi strecoară sub pernă o rachetă micuță ca un antidot
al căderii și în suflet serii de serotonină, infiltrații din lumi ce încă n-au venit.
Cînd particulele de antimaterie se mișcă înapoi în timp, ele promit un boicot
al viitorului. Suntem ființe emoționale, generăm ficțiune – dar către cine?
Către ai cui copii cît timp am cheltuit silind limbaj în loc să stau cu tine?
Cînd noaptea cade și răsare luna, trăim în lumi multiple setate pe pilot
automat, însă percepem una. Vine băiețelul Andrei din timpul regăsit
al locurilor de nepovestit, curbează cîmpul spațio-temporal în mine.
Ce e acea speranță care-nflorește-n tine, de unde vine?

Unele întîmplări au pîlpîit ca o promisiune a unor unități de timp mai coerente
care să-mpingă informații consistente dincolo de contur şi de tot ce am trăit
în regiunile de intricare între senzația inițială și urma tensiunii subsecvente
de rememorare, acolo unde funcția de undă colapsează impresionant, subit,
și unde ploaia nu e încă ploaie, ci persistenţa unui curent de aer care a rotit
un fir de praf într-o parcare goală, extinsă pînă-n liziera memoriei recente.
Unde-s copiii din parcare, au adormit sub înaltul, vechiul miros de carbid?
Unde e băiețelul ieșit din rîul alb ce căuta cu brațele lianele de nuc?
Și cînd îngheață lacul, unde se duc rațele, cînd se duc?

Încremenit în singularitate, reflexiv, intuitiv și cuantă a cîmpului introvertit,
substituit de o megastructură a unei sensibilități moderne prin care introduc
mesaje pentru un băiețel venit din viitor care-mi strecoară anotimpul fericit
sub perne, forjat în aclimatizări paterne ca o traversă de oțel în ornamente,
colecționar al estompatelor amprente lăsate de trecut în acțiunile prezente,
asimilîndu-le în propria structură pe măsură ce le-am examinat și urmărit,
un virtuoz al mozaicurilor restaurate din moloz. Eu nu trăiesc, eu produc
amintiri. Frînturi acumulate care-mi susțin ruinele și le seduc.
O, Urshanabi, urcă și plimbă-te pe zidurile din Uruk!

O, Urshanabi, urcă-te și mergi înainte și-napoi pe zidul din Uruk!
Cînd îngheață tot lacul din parc, unde se duc rațele, cînd se duc?
Și ce-i această speranță care-ți înflorește în suflet, de unde vine?
Voi face cale-ntoarsă și ultima corabie mi-o las la țărm, în fine
Am văzut lucruri date de sus pe care să le redau nu știu, nu pot
Nu recompense am vrut pentru mine, ci orizont de evenimente
Mi s-a arătat o deschizătură, am abandonat în ea instrumente
Pentru cine s-a uscat sîngele din inimă, pentru cine s-a sleit?
Spune-mi, Urshanabi, brațele mele – pentru cine au trudit?


(da capo al fine)

un soneu de Ioau Coruamă

PIENSA PLATÓN, PIENSA - Meme by 975lol :) Memedroid

M-am născut în sonet
Pe veci defect îmi sunt.
Ritmul e cel mai scump
când volta n-are sex.

Am ocrotit un puiet
Pe veci defect îmi sunt.
Rimele-s cât un drum
Zidit din nihilo ex.

Eu sunt un drum conex,
Desfășurat spațial.
Din nimicul material

Mă trag. Un codex convex,
O cauzalitate din astral
Când volta n-are sex.

Nocturnă (Andrei Doboș)

Beznă, dublu întunecată,
o energie-mperecheată,

cînd bufnița scanează locuri
de vînătoare între blocuri.

Tăiată-n negru, o vitrină
se-neacă-n propria ei lumină

și înăuntru, prin saloane
tușesc bruiaje pe ecrane.

Pelicule pulsează vii
opalescente, sidefii.

La semafoare curg și circul
spectrele roșii de vehicul.

Prin întuneric ud ard lame
fosforescente de reclame.

Capacitate (Alex Văsieș)

Aș vrea să fiu aici când te trezești
și vezi că s-a-mplinit tot ce ai zis.
De la răceala visului tușești.

Cireșul tău stă aplecat și gol
cum eu cobor ca să-ți aduc sirop
și dacă nu uit un profiterol.

Poate-i târziu, dar am trecut și ieri
prin liniștea în care se stingea
căldura ultimelor noastre veri.

Stele, lacrimi, tăieței chinezești.
Chiar dacă ție nu îți plac picanți,
aș vrea să fiu aici când te trezești.

2 poeme de Ana Ivan



Pajiștea

Dacă poate să treacă din corp în corp senzația
asta de neiubire și părăsire
o după-amiază cețoasă de noiembrie
sau un cireș înflorit
unde se termină



Ceva crește mereu undeva

Nu
se întâmplă
nimic
Doar frunzele noi se întind
peste pământ cald





Case (Mihnea Bâlici)

O casă țărănească, cu cerdac și balustradă traforată
(model de floare sau frunză), smulsă și reasamblată
la Muzeul Țăranului Român din București, anii ’30.

O casă cât o pensiune, pentru două, poate trei familii
(trei etaje plus mansardă), construită din banii strânși
de două generații pentru cea de-a treia, rămasă-n țară.

O casă cu un nivel, dar cu grădină mare: berze, pitici,
mori de vânt, căței, plus terasa smart cu iluminare prin
comandă vocală, opera unui om exotic mutat în comună.

O casă neterminată la marginea unei stânci împădurite.
abandonată-n ruină, probabil bântuită. O casă de preot,
văzută dintr-un elicopter, cu temelia în formă de cruce.

În deal, o casă de romi, gard în gard cu alte case de romi.
În vale, o casă cu ograda plină de statui: Venus din Milo,
Laocoon, Meduze, fântâni arteziene sub vulturi în zbor.

O casă din chirpici. O casă din rigips. O casă din lemne.
O casă pe care primăria a oferit-o drept locuință socială.
O casă veche, de evrei, evacuată la Pogromul din Neamț.

Acestea sunt doar câteva dintre locurile în care se poate
locui, mânca, fute, căca, crește copii, petrece timpul liber.
Acestea sunt casele noastre, în care iubim și murim.

Colectiva snippets (Ioan Coroamă)



copaci

dar cum să pot ieși din om?
să-nvăț să șuier și să nu mă plâng
când cade pielea de la ger, și carnea
devine un călător izvorât din pământ.

cei atinși de copaci vor fi salvați,
iar îmbrățișarea lor va restaura energia materială.
în pământ zace o osteneală decrepită,
nestrăbătută și nepătrunsă de om,
unde alte genomuri se zbat
între veghe și somn.

am privit un stejar
și nu mi-a arătat cum să mă deschid,
să fiu acaparat de tot ce mă-nconjoară,
de tot ceea ce stă sub ceea ce mă-nconjoară,
de tot ceea ce stă dedesubt sau deasupra,
vreau să fiu prima floare și ultima.



Hybrid Sarx

Corpul a fost ascuns.
S-a branșat la mii de rețele.
Pielea a înghețat pentru permafrost.
Și timpuri au fost când uman era
mai mult decât uman și uman
era infrauman, mai puțin decât omul
avut, operator al centrului.
Corpul a fost ascuns și multiplicat
în serii și lanțuri ce se întrepătrund circular.
Mașinării și asamblaje comunicante
fluctuează stazele circulației și
scapă purificării.

Corpul a devenit proces.
S-a scuturat de propria esență
și s-a făcut rod al hibridării,
vrăjitoare-totem, femeie-bufniță.
De la individual-unic la colectiv naturat
ce se alungește de-a lungul globului ca o cale ferată,
Corpul a devenit o cale ferată.
poziționare locală și
traversare globală,
pretutindeni în corp se întrevăd
încrengături de traverse, feroviari unsuroși,
refugiați speriați și asexuali,
transformați în cifre statistice
care așteaptă să fie actualizate pe peron.

Corpul a fost injectat cu anti-viruși ARN,
încălzit la peste 70 de grade la termică,
și și-a pierdut rușinea de a se arăta,
un afișaj de bord care a criptat bordul.
Corpul s-a dezumanizat,
fugind de închipuirea lui,
l-a alungat pe Endehomena, zeul chipurilor.
Corpul a fost dezvrăjit și deposedat de
propria-i energie interioară.
A sosit vremea de dincolo de vremuri,
în care timpuri și locuri se divid și se recompun,
obiecte și subiecți se-ncrucișează în cvasi-morfi,
E sete de corp între exterior și interior.
Împărtășirea-i o formă de luptă absentă.
Nici înăuntru, nici înafară.
Ca o răscoală neîmplinită, se poartă mereu între.

2 poeme de Sorin Gherguț

(hiporondel)

chiar așa o chema
patria meașiata
crescuse la țară
se străduia să fie populară

făceam mereu mișto de ea
make no mistake, motive ne dădea
patria meașiata
chiar așa o chema

chiar așa o chema



(protoepitaf)

sînt același băiat
indecis și frustrat

care ce-am rezolvat





* (CCMYK)

No description available.

Se surpă pădurea, în clești de lut
Se-nchide lemnul putred în pământ
Închide ochii, vreau să te sărut
Cu palma zgura-ți de pe frunte măturând

În lunca lung-a nopților mireasă
Sub cerul cotropit de-un alien blând
În jurul nostru teii să miroasă
Și să te țin de mână-ncet alunecând

În groap-adâncă ce se face-acuma
În jurul nostru când se scutură atomii
Să tragă zeii răi în piepturi spuma
Trupurilor noastre risipite-n vânt

© MAFIA SONETELOR | Scrisul: e de argint, dar tăcerea e de aur.

Up ↑