de ce-mi cere iubita s-o tot plimb? orașul e putred și e hâd. trotuare sparte de ierburi și de tufe. din blocuri nu a rămas decât talașul și peste toate se-ntinde o liniște de moarte.
mai bine stăm acasă. o fortăreață ticsită de averi. căci strâns-am-tot ce ne priește șampanie, puști, vanghoghi, borcane cu dulceață topaze și rubine. belșug. nimic nu ne lipsește.
de ce să ne plimbăm aiurea în blindata combi și să ne furișăm de hoardele de zombie? să stăm acasă în penumbra ca un veșmânt să ne trăim iubirea putredă, de lume cât mai departe
căci ea și-a întrecut și cel mai aspru jurământ: nici moartea nu ne mai desparte.
Dar uite, a-nflorit cireșul lângă LIDL! Așa-nflorise și-n liceu, de când în urbii Ninsese și în pojghiță-i prinsese bulbii: Era c-o seară înainte să fiu single,
Abia ce își făcuse-un test de sarcină, Pe care l-am scăpat pe gresia din baie De mi-am simțit pe loc genuchii cum se-ndoaie Și ochii-i adânciți de ură cum mă macină.
Oh, tinerețe, unde mi te-ai dus și te-ai ascuns! Întreabă mari poeți de geniu, gen Petrarca. Eu zic că foarte bine c-ai plecat, că mi-a ajuns,
Tot ce-am făcut a fost să-mi umplu singur barca Cu apa unui fluviu-ntunecat, de nepătruns, Numit Rușine. Uite, ochii îi sunt marca.
Ovidiu
Trecuse-aproape anul de când s-a sinucis. Un post îi apăruse pe Facebook, din neant: O trupă din Canare cu sunet discordant, Găsită doar pe bandcamp în circuit închis.
Ce prost comunicăm de niște ani încoace. Din tot ce mi-am propus, nimic nu mai pot face, Și poate că de aia se duce totu-n vid.
Ca moartea lui Ovidiu, de care-am vrut să scriu, Dar m-a oprit o jenă: eu nici măcar nu-l știu, Ce să vorbesc de asta? E un impuls stupid.
Blake
Proiectorul s-a oprit: no source found, ecranul mat. Întins în pat, te uiți la cele două cuie înfipte în perete. Nici măcar n-ai observat. E un moment ciudat, în care nu știi, e sau nu e
real, visat, un semn că tot trecutul are sens? Dar poți să juri că suprafața albăstruie e însuși cerul din memorie, senin, imens; iar cele două puncte negre-s pescărușii
pe care-i admirai pe plajă, linii de la Vans. Realizezi: între birou și colțul ușii e-acum această ramă-n care vrei să proiectezi
o viață dusă. E-un moment în care nici nu știi și toți prietenii (căci ai ajuns să-i enervezi) vor zice c-ai luat-o pe ulei: ecourile verzi.
când mă gândesc că voi muri cândva și nimănui nu-i va păsa c-am fost un corp, difuz, mereu ursuz în conversații de grup, însă nu asta mi-ar anula identitatea, nici măcar poziția mea de zoomer nomadic, de john-fiu-de preot, n-ar cântări în siguranța a ceea ce aș fi fost altădată.
dar
când mă gândesc că voi muri cândva, și nimănui nu-i va păsa c-am fost prezență, peste tot în inimile oamenilor, la petreceri sau prin sufragerii, cu zâmbetul pe buze, oferind sprijin involuntar anecdotic, fără s-aștept laude sau măcar vreo emoție unitară din partea cuiva
dar
când mă gândesc că voi muri cândva și nimănui nu-i va pasa că n-am ajuns pe-un zgârie-nori, și toți vor crede c-am fost un depresiv, când eu de fapt n-am fost decât synth-ul care fluctua reverberație în funcție de emoticonul jucat, iar jocul era uneori oprit, insă jocul era uneori pornit
dar
când mă gândesc că voi muri cândva și fata asta ambigua n-ar apuca să mă afle, cât să mi-l povestească pe gropius în 4 timpi, încerc să cred măcar că mi-ar arunca cenușa pe baker bridge road 68, fără să-nțeleagă cine a fost copilul acesta dezasamblat, în stare să asambleze pitch-uri a milioane de melodii
dar
când mă gândesc că voi muri cândva și nimeni acolo să mă revizuiască, să-mi ducă poza din aproape-n aproape, și să m-amintească următorilor
iar
când mă-ntreb cum se va-nfățișa totul și mă gândesc că voi muri cândva,
